Vârstele credinței – sau ce să crezi când nu mai știi ce să crezi

Vârstele credinței

– sau ce să crezi când nu mai știi ce să crezi –

Credința creștină este o credință rațională sau una oarbă? Răspunsul nu este ușor de dat. Dacă am susține că ea este rațională, cum se explică faptul că există oameni care se încred în Dumnezeu în ciuda absenței oricăror dovezi că El mai este cu ei și le va răspunde la rugăciune?

În ciuda vârstei sale înaintate (avea aproape o sută de ani!), Avraam a crezut promisiunea lui Dumnezeu că va avea urmași și din el se vor naște popoare întregi. El nu avea niciun argument rațional pentru a crede această promisiune și totuși s-a încrezut în Dumnezeu. Iov, deși vedea că suferințele nu mai conteneau în viața sa și a familiei sale, lăsând falsa impresie că Dumnezeu îl părăsise, totuși a continuat să se încreadă în El. Și exemplele pot continua…

În schimb, dacă am susține că credința creștină este irațională, am ajunge într-o altă fundătură fără cale de întoarcere. Ar putea un Dumnezeu drept și iubitor să pretindă de la creaturile Sale să creadă ceva care este contrar logicii și rațiunii? Ar pretinde El oamenilor să creadă și să se încreadă în El fără să le ofere un minimum de argumente raționale?

Priviți la atitudinea Mântuitorului față de „necredinciosul” Toma după înviere! La prima întâlnire a lui Iisus cu ucenicii Săi după înviere Toma lipsise. „Ceilalți ucenici i-au zis deci: „Am văzut pe Domnul! ” Dar el le-a răspuns: „Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor și dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, și dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede” (Ioan 20:25).

După opt zile, la următoarea întâlnire a lui Iisus cu ucenicii Săi a fost prezent și Toma. Cum a reacționat El față de scepticismul ucenicului Său? „Apoi a zis lui Toma: „Adu-ți degetul încoace și uită-te la mâinile Mele! Și adu-ți mâna și pune-o în coasta Mea! Și nu fii necredincios, ci credincios!” (Ioan 20:27). Nu ne surprinde atitudinea Mântuitorului față de Toma cel sceptic?

Este demn de observat faptul că înainte ca să-l mustre pe Toma pentru necredința sa, Iisus îi oferă acestuia argumentele raționale pentru a crede. Iisus S-ar fi putut rezuma doar la mustrare. Totuși, El a oferit suficiente argumente pentru ca ucenicul Său să creadă. Finalul dialogului este edificator cu privire la așteptările lui Dumnezeu cu privire la noi: „Tomo”, i-a zis Iisus, „pentru că M-ai văzut ai crezut. Ferice de cei care n-au văzut și au crezut” (Ioan 20: 29).

Cu alte cuvinte, Dumnezeu primește cu bucurie o credință bazată pe argumente raționale, însă este mult mai fericit când ne încredem în El fără să avem astfel de argumente. De fapt, când vorbim despre o credință bazată doar pe argumente și o credință vie chiar în lipsa argumentelor, vorbim despre două „vârste” ale credinței: în primul caz este vorba despre o credință tânăra, nematurizată, în timp ce în al doilea caz avem de-a face cu o credință puternică, matură și de neclintit. Pe care o preferă Dumnezeu? Desigur, pe cea de-a doua – o credință matură, vie și de neclintit – fără însă a o disprețui pe prima – o credință încă imatură, în formare.

„Și credința este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite și o puternică încredințare despre lucrurile care nu se văd… Și fără credință este cu neputință să fim plăcuți Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este și că răsplătește pe cei ce-L caută” (Evrei 11:1.6).

Toma a crezut în învierea lui Iisus doar după ce L-a văzut pe Iisus, după ce i s-au oferit suficiente argumente raționale pentru a crede. Este bună și o astfel de credință și Dumnezeu o primește cu bucurie. Câți oameni rămân sceptici chiar după ce li se prezintă argumente raționale cu privire la veridicitatea Bibliei, cu privire la existența lui Dumnezeu sau cu privire la lucrarea mântuitoare a lui Iisus!

Însă o credință bazată doar pe argumente se află în primejdie. În momentul în care argumentele încetează să apară, o astfel de credință slăbește și poate chiar să dispară. Rolul argumentelor pe care ni le oferă Dumnezeu în sprijinul credinței este acela de a crea o relație între noi și El. O credință bazată nu pe argumente, ci pe relație este o credință puternică și matură, o credința capabilă să reziste în cele mai mari furtuni ale vieții.

După ce Iisus i-a oferit lui Toma argumente pentru ca el să creadă în învierea Sa, exclamația acestuia: „Domnul meu și Dumnezeul meu!” (vezi Ioan 20:28) arătă spre o relație puternică ce s-a stabilit între ucenic și Domnul său. Din acel moment, credința lui Toma nu s-a mai bazat pe argumente raționale, ci pe relația sa cu Iisus. Iar această credință, bazată nu pe argumente ci pe relația cu Iisus, a fost atât de puternică încât Toma și-a încheiat viața ca martir.

Aceeași credința matură, care nu se bazează pe dovezi, ci pe relație, o întâlnim la tinerii iudei aruncați în cuptorul aprins, ca pedeapsă pentru refuzul lor de a se închina chipului de aur ridicat de Nebucadnețar. Credința și fidelitatea lor față de Dumnezeu nu avea la bază argumente prezente. Când ei s-au hotărât să rămână fideli poruncii lui Dumnezeu de a nu se închina unor idoli, ei nu aveau nicio dovadă că El îi va salva de la moarte. Răspunsul lor dat împăratului este evident în această privință:

„Sadrac, Mesac și Abed-Nego au răspuns împăratului Nebucadnețar: „Noi n-avem nevoie să-ți răspundem la cele de mai sus. Iată, Dumnezeul nostru, căruia Îi slujim, poate să ne scoată din cuptorul aprins, și ne va scoate din mâna ta, împărate. Și chiar de nu ne va scoate, să știi, împărate, că nu vom sluji dumnezeilor tăi și nici nu ne vom închina chipului de aur pe care l-ai înălțat” (Daniel 3:16‑18).

Credința puternică și matură a acestor tineri nu avea la baza dovezi prezente ale intervenției divine. Ei nu aveau de unde să știe că după ce urmau să fie aruncați în cuptorul încins, o ființă cerească, pe care Nebucadnețar a asemănat-o cu „un fiu de dumnezei” (vers.25), avea să fie lângă ei, ocrotindu-le viața. Credința și fidelitatea lor se baza pe o relație pe care au construit-o de-a lungul anilor, pe experiențele personale trăite cu Dumnezeu. Această relație a fost cea care i-a salvat de la căderea de la credință și care, în final, le-a salvat chiar și viața.

În prima sa epistolă pe care o adresează creștinilor din vremea sa, apostolul Petru îi laudă pentru credința lor mătură, bazată nu pe argumente, ci pe o relație vie cu Dumnezeu. Referindu-se la Iisus Christos, Petru remarcă: „pe care voi Îl iubiți fără să-L fi văzut, credeți în El fără să-L vedeți și vă bucurați cu o bucurie negrăită și strălucită” (1 Petru 1:8).

Dacă Toma a refuzat să creadă în învierea lui Iisus până nu a verificat el însuși cu propriile sale simțuri această realitate, iată că acești creștini – destinatarii epistolei – au crezut în Iisus cel înviat fără astfel de dovezi. Atunci când se stabilește o relație autentică cu Dumnezeu, bazată pe experiențele de viață trecute, nimeni nu mai cere alte argumente prezente în favoarea credinței.

Relația de dragoste cu Dumnezeu este cea care alimentează cu combustibil credința matură, aceea despre care același apostol afirmă că va duce la mântuire: „pentru că veți dobândi că sfârșit al credinței voastre mântuirea sufletelor voastre” (1 Petru 1:9).

În timpul activității publice a Mântuitorului, a existat un moment dureros pentru sufletul Său. De fapt, întreaga Sa viață a fost marcată de suferință și durere, însă unele momente par să fi avut o încărcătură mai aparte. Așa s-a întâmplat în Galileea când, în urma unei predici mai deosebite, unii dintre ucenicii Săi L-au părăsit, argumentând: „Vorbirea aceasta este prea de tot; cine poate s-o sufere?” (Ioan 6:60).

Acești ucenici cântăreau în mintea lor argumentele în favoarea credinței lor în Iisus și contraargumentele împotriva acestei credințe. Și după ce le-au analizat, au decis: „Doamne, drumurile noastre se despart. Nu ne-ai oferit argumentele pe care le așteptam ca să credem în Tine și în misiunea Ta. Dimpotrivă, învățăturile Tale ne-au dezamăgit profund. Adio!” Și L-au părăsit pe Iisus nu unul, nu cinci, nu douăzeci, ci „mulți dintre ucenicii Săi s-au întors înapoi și nu mai umblau cu El” (Ioan 6:66).

Cât de mult trebuie să fi suferit Iisus văzându-i pe acești ucenici întorcându-I spatele pentru totdeauna! El știa că pe cruce va curge suficient sânge și pentru mântuirea lor. Însă întorcându-I spatele și părăsindu-L pe Cel care le aducea mântuirea, ei au zădărnicit pentru ei Planul de Mântuire. Pentru ei sângele curs pe cruce a fost în zadar. Har risipit în van.

Cu inima îndurerată, Iisus Se întoarce spre cei 12 ucenici, care se aflau încă lângă El, și îi întreabă: „Voi nu vreți să vă duceți?” (Ioan 6:67). Răspunsul lui Petru trebuie să fi fost un adevărat balsam alinător pentru inima Mântuitorului: „Doamne”, i-a răspuns Simon Petru, „la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieții veșnice. Și noi am crezut și am ajuns la cunoștința că Tu ești Christosul, Sfântul lui Dumnezeu” (Ioan 6:68.69).

Probabil că nici cei 12 ucenici nu înțelegeau ce se petrecea cu ei. Poate că și ei gândeau ca cei care L-au părăsit pe Iisus, considerând predicile Sale prea excentrice și prea tăioase și provocatoare pentru elitele religioase ale iudeilor. Și ei aveau dilemele lor, întrebându-se de ce Iisus Se poartă astfel încât să atragă ura fariseilor în loc să le câștige încrederea.

De ce oare, gândeau ei, Iisus nu ia frâiele în mâinile Sale și nu Se poartă ca un adevărat Mesia pe care Îl aștepta poporul ales? De ce Se lasă batjocorit și umilit? De ce Se ascunde uneori în loc să iasă în față și să declare în auzul întregii națiuni că El este Mesia, Fiul lui Dumnezeu? De ce vorbește adesea în parabole și nu direct, pe față? Dacă El este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, de ce nu-Și folosește puterea ca să dovedească lumii cine este El?

Totuși, în ciuda acestor dileme, ei au ales nu să se răzvrătească, nici să devină indiferenți față de Iisus, ci să rămână lângă El în speranța că odată, în viitor, vor primi răspuns la toate aceste întrebări. Iar alegerea lor a fost salvatoare.

Din răspunsul lui Petru deducem că și cei 12 ucenici au avut perioada lor de analiză a argumentelor în favoarea sau împotriva mesianității lui Iisus. Și credința lor de început a avut nevoie de argumente raționale pentru a se naște. Însă după ce aceste dovezi au sosit în număr suficient de mare și după ce au fost analizate pe baza Scripturilor, ei au ajuns la convingerea că Iisus este Mesia, Fiul lui Dumnezeu.

Din acel moment ei nu au mai cerut argumente pentru credința lor, ci au început o relație din ce în ce mai strânsă cu Mântuitorul lor, relație care i-a salvat din cele mai mari crize existențiale, însoțindu-i până la sfârșitul vieții.

La întrebarea Mântuitorului, Petru răspunde cu o contra-întrebare magistrală: „Doamne, la cine să ne ducem?” Observați un detaliu important? Petru nu întreabă: „Doamne, unde să ne ducem?”, ci „Doamne, la cine să ne ducem?”

Aveau ucenicii unde să se ducă? Desigur! Ar fi putut să se întoarcă la vechile lor ocupații vremelnice, la plasele de pescuit, la biroul vamal, etc. Puteau să se întoarcă la vechile tradiții și învățături ale rabinilor, recunoscând cu căință că fuseseră amăgiți de „pretinsul” Mesia. Da, cei 12 aveau unde să se ducă, dar nu aveau la cine să se întoarcă.

Niciunul dintre oamenii pe care-i cunoșteau nu le putea aduce pacea sufletească și bucuria mântuirii așa cum le-o oferise Iisus. Între ei și Domnul lor se crease o relație atât de strânsă încât acum argumentele în favoarea credinței sau contraargumentele împotriva ei nu mai contau. Această relație i-a salvat din marea criză din Galileea, în urma căreia mulți dintre ucenicii Domnului L-au părăsit pentru totdeauna.

Viața unui creștin, oricât ar fi el de devotat lui Dumnezeu, este plină de întrebări fără răspuns. Uneori Dumnezeu ne spune de ce a îngăduit un anumit lucru neplăcut în viața noastră și atunci primim argumente în favoarea credinței noastre în El. Însă de cele mai multe ori El tace. Și aceasta nu pentru că El nu ar dori ca noi să știm cauzele pentru care trecem prin anumite suferințe sau crize, ci pentru că „puzzle”-ul este prea complicat pentru ca să ni-l poată explica în această viață, iar noi nu l-am putea înțelege.

Biblia ne oferă suficiente exemple de oameni ai lui Dumnezeu care nu au înțeles, în momentele de apogeu ale suferințelor lor, de ce li s-a întâmplat ceea ce li s-a întâmplat. Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu le-a oferit argumente raționale care să le întărească credința în acele momente tulburi. Dacă acești oameni au rămas lângă Dumnezeu în ciuda lipsei unor dovezi, explicații sau răspunsuri din partea Lui, aceasta s-a întâmplat numai datorită faptului că aveau deja o relație puternică cu El.

Priviți la Elisei, profetul lui Dumnezeu, în ultimii săi ani de slujire. După o viață întreagă consacrată slujirii lui Dumnezeu și a poporului Său, el se îmbolnăvește grav și moare ca urmare a acestei boli. Faptul reiese clar din raportul biblic: „Elisei s-a îmbolnăvit de o boală de care a murit” (2 Împărați 13:14). Biblia nu ne spune nimic despre ceea ce se petrecea în sufletul profetului, însă nu ne este greu să ne imaginăm acest lucru. Cu siguranță că Elisei avea frământările lui sufletești la care nu găsea răspuns.

El, prin care Dumnezeu îl vindecase de lepră pe comandantul sirian Naaman (vezi 2 Împărați 5:1‑27), prin care au fost vindecate apele Ierihonului (vezi 2 Împărați 2:19‑22), care înmulțise untdelemnul văduvei (vezi 2 Împărați4:1-7), care înviase pe fiul femeii din Sunem (vezi 2 Împărați 4:8‑37), care înmulțise pâinile, hrănind o sută de oameni (vezi 2 Împărați 4:42‑44), acum zace bolnav, iar Dumnezeu pare indiferent la suferința sa. De ce Dumnezeu i-a vindecat pe alții prin mâinile Sale, iar pe el îl lasă să moară?

Biblia nu ne oferă alte amănunte în legătură cu suferințele din viața lui Elisei, în afara uneia singure, însă edificatoare. Sfârșitul vieții l-a găsit pe Elisei slujindu-L pe Dumnezeu până la capăt. Chiar dacă nu a înțeles de ce i se întâmplau tocmai lui aceste lucruri, chiar dacă Dumnezeu părea că l-a abandonat, lipsindu-l pe Elisei de argumente prezente care să-i întărească credința, el a continuat să-L slujească pe Dumnezeu pe baza unei relații puternice pe care o clădise de-a lungul vieții. Aceasta este credința matură, care nu se bazează pe argumente și dovezi prezente, ci pe o relație strânsă cu Dumnezeu.

Priviți la Ioan Botezătorul și încercați să vă imaginați ce gânduri se frământau în mintea lui în timp ce zăcea în închisoare pe nedrept. De ce oare Iisus, despre care mărturisise public că este „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29.36), l-a abandonat în închisoarea aceea rece? De ce Mântuitorul nici măcar nu i-a făcut o vizită celui care pregătise calea lucrării Sale publice?

Nu cumva s-a înșelat în privința lui Iisus, considerându-L Mesia? Realitatea acestor frământări sufletești reiese clar din raportul evanghelistului Matei: „Ioan a auzit din temniță despre lucrările lui Christos și a trimis să-L întrebe prin ucenicii săi: „Tu ești acela care are să vină sau să așteptăm pe altul?” (Matei 11:2.3).

Este demn de observat că Iisus nu se grăbește să-i ofere lui Ioan argumentele pe care acesta probabil le aștepta pentru a-și întări credința. Iisus nu face nicio minune pentru a-l elibera pe Ioan și nici măcar nu-l vizitează în închisoare pentru a-i spune cuvinte de încurajare. Singurul lucru pe care-l face Mântuitorul este să-i împrospăteze acestuia profețiile mesianice și modul în care ele se împlineau în prezent.

Pentru Ioan acest lucru a fost suficient. Credința lui nu mai avea nevoie de alte dovezi raționale și de alte argumente prezente. Relația lui cu Dumnezeu prin intermediul Cuvântului Său îi era suficientă. Și Ioan a pășit spre martiriu cu fruntea senină și inima liniștită ca marea după o mare furtună.

Priviți la apostolul Pavel și la suferințele sale pentru Christos aproape inimaginabile, așa cum le descrie el însuși în 2 Corinteni 11:23‑29: bătăi, lapidări, naufragii, întemnițări, primejdii de tot felul și apăsat de grija pentru Biserica lui Christos. De parcă aceste suferințe nu ar fi fost de ajuns, „un țepuș în carne” i-a făcut viața și slujirea și mai grea. Nu știm în ce a constat această suferință fizică (se crede că ar fi vorba de un defect de vedere rămas în urma viziunii primite pe drumul spre Damasc), însă este cert că Pavel s-a rugat de trei ori (vezi 2 Corintei 12:8) ca Dumnezeu să-l vindece.

Și aceasta nu pentru ca el să trăiască mai comod și mai egoist, ci pentru a sluji mai departe și mai eficient în lucrarea lui Dumnezeu. Răspunsul Domnului a fost însă negativ: „Harul Meu îți este de ajuns, căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârșită” (2 Corinteni 12:9).

Dacă rugăciunile lui Pavel ar fi fost ascultate și el ar fi fost eliberat de suferința sa fizică, oricare ar fi fost aceasta, Dumnezeu i-ar fi oferit o dovadă rațională și un argument proaspăt pentru a-i întări credința. Însă lucrul acesta nu s-a întâmplat. S-a descurajat Pavel din această cauză? A abandonat el lucrarea lui Dumnezeu din lipsa unor dovezi raționale recente?

Nicidecum! Credința lui Pavel se baza pe relația sa cu Iisus mai mult decât pe unele dovezi raționale și unele argumente prezente. Această credința l-a determinat pe Pavel să afirme cu tărie în ultimele sale clipe de viață: „Și din pricina aceasta sufăr aceste lucruri, dar nu mi-e rușine, căci știu în cine am crezut. Și sunt încredințat că El are puterea să păzească ce i-am încredințat până în ziua aceea” (2 Timotei 1:12).

Și dacă exemplele prezentate până acum nu au fost suficient de convingătoare că o credință matură se bazează pe relație, nu pe dovezi raționale, priviți la Iisus, Fiul lui Dumnezeu, în ultimele clipe trăite în agonie pe cruce. Părăsit de toți, batjocorit de propriul popor pe care venise să-l mântuiască, scuipat, hulit și disprețuit de soldații romani, Iisus, pe lângă suferințe fizice și sufletești inimaginabile, mai trebuie să îndure încă o suferință. Una infinită în profunzimea ei: simțământul că este părăsit de Tatăl Său în clipele cele mai grele.

„Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27:46) reprezintă sonorizarea unei suferințe extreme, greu de înțeles pentru noi, ființe muritoare și limitate. Să te simți părăsit, abandonat în cele mai grele momente ale vieții de Cel cu care o veșnicie ai împărtășit o dragoste profundă, e greu de imaginat o astfel de suferință.

Deși Tatăl era acolo, lângă cruce, ascuns în întunericul care coborâse în mod supranatural peste Golgota, Iisus nu-L vedea și nu-I simțea prezența. În momentele supreme ale jertfei Sale, Iisus tânjea după o dovadă că Tatăl Se afla lângă El. Dovada însă nu a venit. A abandonat Iisus crucea din acest motiv? A renunțat El la salvarea omenirii pentru că nu vedea argumente prezente că Tatăl era lângă El?

Știți care au fost ultimele Sale cuvinte înainte de moarte? „Iisus a strigat cu glas tare: „Tată, în mâinile Tale Îmi încredințez duhul! ” Și când a zis aceste vorbe, Și-a dat duhul. ” (Luca 23,46) Relația lui Iisus cu Tatăl era atât de puternică încât lipsa unor dovezi ale prezenței Lui lângă cuce nu mai conta pentru ducerea misiunii până la capăt. Aceasta este credința matură, credința autentică pe care o dorește Dumnezeu de la copiii Săi.

O credință care se bazează mereu pe dovezi prezente, proaspete, pe minuni, pe răspunsuri favorabile la rugăciune este o credință clădită pe nisip. Când lipsesc dovezile, credința se prăbușește, dispare. În schimb, o credință care se bazează pe o relație puternică cu Dumnezeu este o credință clădită pe stâncă. Chiar dacă vin furtuni, chiar dacă Dumnezeu întârzie să răspundă favorabil cererilor noastre, chiar dacă avem simțământul că ne-a părăsit, relația pe care am clădit-o cu El pe baza Cuvântului Său, a experienței personale cu El în slujirea Lui și a semenilor noștri, ne va aduce biruința, iar la sfârșit mântuirea.

Când ai o întâlnire cu un prieten bun la o oră fixă, iar el nu vine la acea întâlnire, ce faci? Rupi prietenia pentru că nu ți-a demonstrat și de această dată că îți este prieten? Sau dimpotrivă, te gândești că prietenul tău cu siguranță are un motiv serios pentru care nu a venit la întâlnire? Dacă această prietenie are la bază doar această ultimă dovadă, care lipsește de data aceasta, nu poate fi vorba de o prietenie adevărată, autentică.

„De aceea, ajută-mi, Doamne, să clădesc o relație cât mai vie și mai strânsă cu Tine! Ajută Tu ca această relație să fie suficient de puternică pentru ca atunci când vor lipsi dovezile, când Tu nu vei răspunde cererilor mele, când cel rău îmi va șopti în ureche că m-ai abandonat și nu mă mai iubești, să nu mă îndoiesc niciodată de dragostea Ta și de înțelepciunea Providenței Tale. Și așa cum ai promis că vei duce mântuirea Mea până la capăt, ajută Tu ca relația mea cu Tine să treacă dincolo de istorie, până în zilele veșniciei.”

Lori Balogh