Varstele credintei – sau ce sa crezi cand nu mai stii ce sa crezi –

Varstele credintei

– sau ce sa crezi cand nu mai stii ce sa crezi –

 

Credinta crestina este o credinta rationala sau una oarba? Raspunsul nu este usor de dat. Daca am sustine ca ea este rationala, cum se explica faptul ca exista oameni care se incred in Dumnezeu in ciuda absentei oricaror dovezi ca El mai este cu ei si le va raspunde la rugaciune?

In ciuda varstei sale inaintate ( avea aproape o suta de ani! ), Avraam a crezut promisiunea lui Dumnezeu ca va avea urmasi si din el se vor naste popoare intregi. El nu avea niciun argument rational pentru a crede aceasta promisiune si totusi s-a increzut in Dumnezeu. Iov, desi vedea ca suferintele nu mai conteneau in viata sa si a familiei sale, lasand falsa impresie ca Dumnezeu il parasise, totusi a continuat sa se increada in El. Si exemplele pot continua…

In schimb, daca am sustine ca credinta crestina este irationala, am ajunge intr-o alta fundatura fara cale de intoarcere. Ar putea un Dumnezeu drept si iubitor sa pretinda de la creaturile Sale sa creada ceva care este contrar logicii si ratiunii? Ar pretinde El oamenilor sa creada si sa se increada in El fara sa le ofere un minimum de argumente rationale?

Priviti la atitudinea Mantuitorului fatza de „necredinciosul” Toma dupa inviere! La prima intalnire a lui Iisus cu ucenicii Sai dupa inviere Toma lipsise. „Ceilalti ucenici i-au zis deci: „Am vazut pe Domnul!” Dar el le-a raspuns: „Daca nu voi vedea in mainile Lui semnul cuielor si daca nu voi pune degetul meu in semnul cuielor, si daca nu voi pune mana mea in coasta Lui, nu voi crede.” ( Ioan 20,25 )

Dupa opt zile, la urmatoarea intalnire a lui Iisus cu ucenicii Sai a fost prezent si Toma. Cum a reactionat El fatza de scepticismul ucenicului Sau? „Apoi a zis lui Toma: „Adu-ti degetul incoace si uita-te la mainile Mele! Si adu-ti mana si pune-o in coasta Mea! Si nu fii necredincios, ci credincios!” ( Ioan 20,27 ) Nu ne surprinde atitudinea Mantuitorului fatza de Toma cel sceptic?

Este demn de observat faptul ca inainte ca sa-l mustre pe Toma pentru necredinta sa, Iisus ii ofera acestuia argumentele rationale pentru a crede. Iisus S-ar fi putut rezuma doar la mustrare. Totusi, El a oferit suficiente argumente pentru ca ucenicul Sau sa creada. Finalul dialogului este insa edificator cu privire la asteptarile lui Dumnezeu cu privire la noi: „Tomo”, i-a zis Iisus, „pentru ca M-ai vazut ai crezut. Ferice de cei care n-au vazut si au crezut.” ( Ioan 20, 29 )

Cu alte cuvinte, Dumnezeu primeste cu bucurie o credinta bazata pe argumente rationale, insa este mult mai fericit cand ne incredem in El fara sa avem astfel de argumente. De fapt, cand vorbim despre o credinta bazata doar pe argumente si o credinta vie chiar in lipsa argumentelor, vorbim despre doua „varste” ale credintei: in primul caz este vorba despre o credinta tanara, nematurizata, in timp ce in al doilea caz avem de-a face cu o credinta puternica, matura si de neclintit. Pe care o prefera Dumnezeu? Desigur, pe cea de-a doua – o credinta matura, vie si de neclintit – fara insa a o dispretui pe prima – o credinta inca imatura, in formare.

„Si credinta este o incredere neclintita in lucrurile nadajduite si o puternica incredintare despre lucrurile care nu se vad…Si fara credinta este cu neputinta sa fim placuti Lui! Caci cine se apropie de Dumnezeu trebuie sa creada ca El este si ca rasplateste pe cei ce-L cauta” ( Evrei 11,1.6 )

Toma a crezut in invierea lui Iisus doar dupa ce L-a vazut pe Iisus, dupa ce i s-au oferit suficiente argumente rationale pentru a crede. Este buna si o astfel de credinta si Dumnezeu o primeste cu bucurie. Cati oameni raman sceptici chiar dupa ce li se prezinta argumente rationale cu privire la veridicitatea Bibliei, cu privire la existenta lui Dumnezeu sau cu privire la lucrarea mantuitoare a lui Iisus!

Insa o credinta bazata doar pe argumente se afla in primejdie. In momentul in care argumentele inceteaza sa apara, o astfel de credinta slabeste si poate chiar sa dispara. Rolul argumentelor pe care ni le ofera Dumnezeu in sprijinul credintei este acela de a crea o relatie intre noi si El. O credinta bazata nu pe argumente, ci pe relatie este o credinta puternica si matura, o credinta capabila sa reziste in cele mai mari furtuni ale vietii.

Dupa ce Iisus i-a oferit lui Toma argumente pentru ca el sa creada in invierea Sa, exclamatia acestuia: „Domnul meu si Dumnezeul meu!” ( Ioan 20,28 ) arata spre o relatie puternica ce s-a stabilit intre ucenic si Domnul sau. Din acel moment, credinta lui Toma nu s-a mai bazat pe argumente rationale, ci pe relatia sa cu Iisus. Iar aceasta credinta, bazata nu pe argumente ci pe relatia cu Iisus, a fost atat de puternica incat Toma si-a incheiat viata ca martir.

Aceeasi credinta matura, care nu se bazeaza pe dovezi, ci pe relatie, o intalnim la tinerii iudei aruncati in cuptorul aprins, ca pedeapsa pentru refuzul lor de a se inchina chipului de aur ridicat de Nebucadnetar. Credinta si fidelitatea lor fatza de Dumnezeu nu avea la baza argumente prezente. Cand ei s-au hotarat sa ramana fideli poruncii lui Dumnezeu de a nu se inchina unor idoli, ei nu aveau nicio dovada ca El ii va salva de la moarte. Raspunsul lor dat imparatului este evident in aceasta privinta:

„Sadrac, Mesac si Abed-Nego au raspuns imparatului Nebucadnetar: „Noi n-avem nevoie sa-ti raspundem la cele de mai sus. Iata, Dumnezeul nostru, caruia Ii slujim, poate sa ne scoata din cuptorul aprins, si ne va scoate din mana ta, imparate. Si chiar de nu ne va scoate, sa stii, imparate, ca nu vom sluji dumnezeilor tai si nici nu ne vom inchina chipului de aur pe care l-ai inaltat.” ( Daniel 3,16-18 )

Credinta puternica si matura a acestor tineri nu avea la baza dovezi prezente ale interventiei divine. Ei nu aveau de unde sa stie ca dupa ce urmau sa fie aruncati in cuptorul incins, o fiinta cereasca, pe care Nebucadnetar a asemanat-o cu „un fiu de dumnezei” ( vers. 25 ), avea sa fie langa ei, ocrotindu-le viata. Credinta si fidelitatea lor se baza pe o relatie pe care au construit-o de-a lungul anilor, pe experientele personale traite cu Dumnezeu. Aceasta relatie a fost cea care i-a salvat de la caderea de la credinta si care, in final, le-a salvat chiar si viata.

In prima sa epistola pe care o adreseaza crestinilor din vremea sa, apostolul Petru ii lauda pentru credinta lor matura, bazata nu pe argumente, ci pe o relatie vie cu Dumnezeu. Referindu-se la Iisus Christos, Petru remarca: „pe care voi Il iubiti fara sa-L fi vazut, credeti in El fara sa-L vedeti si va bucurati cu o bucurie negraita si stralucita.” ( 1 Petru 1,8 )

Daca Toma a refuzat sa creada in invierea lui Iisus pana nu a verificat el insusi cu propriile sale simturi aceasta realitate, iata ca acesti crestini – destinatarii epistolei – au crezut in Iisus cel inviat fara astfel de dovezi. Atunci cand se stabileste o relatie autentica cu Dumnezeu, bazata pe experientele de viata trecute, nimeni nu mai cere alte argumente prezente in favoarea credintei.

Relatia de dragoste cu Dumnezeu este cea care alimenteaza cu combustibil credinta matura, aceea despre care acelasi apostol afirma ca va duce la mantuire: „Pentru ca veti dobandi ca sfarsit al credintei voastre mantuirea sufletelor voastre.” ( 1 Petru 1,9 )

In timpul activitatii publice a Mantuitorului, a exista un moment dureros pentru sufletul Sau. De fapt, intreaga Sa viata a fost marcata de suferinta si durere, insa unele momente par sa fi avut o incarcatura mai aparte. Asa s-a intamplat in Galilea cand, in urma unei predici mai deosebite, unii dintre ucenicii Sai L-au parasit, argumentand: „Vorbirea aceasta este prea de tot; cine poate s-o sufere?” ( Ioan 6,60 )

Acesti ucenici cantareau in mintea lor argumentele in favoarea credintei lor in Iisus si contraargumentele impotriva acestei credinte. Si dupa ce le-au analizat, au decis: „Doamne, drumurile noastre se despart. Nu ne-ai oferit argumentele pe care le asteptam ca sa credem in Tine si in misiunea Ta. Dimpotriva, invataturile Tale ne-au dezamagit profund. Adio!” Si L-au parasit pe Iisus nu unul, nu cinci, nu douazeci, ci „multi dintre ucencii Sai s-au intors inapoi si nu mai umblau cu El.” ( Ioan 6,66 )

Cat de mult trebuie sa fi suferit Iisus vazandu-i pe acesti ucenici intorcandu-I spatele pentru totdeauna! El stia ca pe cruce va curge suficient sange si pentru mantuirea lor. Insa intorcandu-I spatele si parasindu-L pe Cel care le aducea mantuirea, ei au zadarnicit pentru ei Planul de Mantuire. Pentru ei sangele curs pe cruce a fost in zadar. Har risipit in van.

Cu inima indurerata, Iisus Se intoarce spre cei 12  ucenici care se aflau inca langa El, si ii intreaba: „Voi nu vreti sa va duceti?” ( Ioan 6,67 ) Raspunsul lui Petru trebuie sa fi fost un adevarat balsam alinator pentru inima Mantuitorului: „Doamne”, i-a raspuns Simon Petru, „la cine sa ne ducem? Tu ai cuvintele vietii vesnice. Si noi am crezut si am ajuns la cunostinta ca Tu esti Christosul, Sfantul lui Dumnezeu.” ( Ioan 6,68.69 )

Probabil ca nici cei 12 ucenici nu intelegeau ce se petrecea cu ei. Poate ca si ei gandeau ca cei care L-au parasit pe Iisus, considerand predicile Sale prea excentrice si prea taioase si provocatoare pentru elitele religioase ale iudeilor. Si ei aveau dilemele lor, intrebandu-se de ce Iisus Se poarta astfel incat sa atraga ura fariseilor in loc sa le castige increderea.

De ce oare, gandeau ei, Iisus nu ia fraiele in mainile Sale si nu Se poarta ca un adevarat Mesia pe care Il astepta poporul ales? De ce Se lasa batjocorit si umilit? De ce Se ascunde uneori in loc sa iasa in fatza si sa declare in auzul intregii natiuni ca El este Mesia, Fiul lui Dumnezeu? De ce vorbeste adesea in parabole si nu direct, pe fatza? Daca El este cu adevarat Fiul lui Dumnezeu, de ce nu-Si foloseste puterea ca sa dovedeasca lumii cine este El?

Totusi, in ciuda acestor dileme, ei au ales nu sa se razvrateasca, nici sa devina indiferenti fatza de Iisus, ci sa ramana langa El in speranta ca odata, in viitor, vor primi raspuns la toate aceste intrebari. Iar alegerea lor a fost salvatoare.

Din raspunsul lui Petru deducem ca si cei 12 ucenici au avut perioada lor de analiza a argumentelor in favoarea sau impotriva mesianitatii lui Iisus. Si credinta lor de inceput a avut nevoie de argumente rationale pentru a se naste. Insa dupa ce aceste dovezi au sosit in numar suficient de mare si dupa ce au fost analizate pe baza Scripturilor, ei au ajuns la convingerea ca Iisus este Mesia, Fiul lui Dumnezeu.

Din acel moment ei nu au mai cerut argumente pentru credinta lor, ci au inceput o relatie din ce in ce mai stransa cu Mantuitorul lor, relatie care i-a salvat din cele mai mari crize existentiale, insotindu-i pana la sfarsitul vietii.

La intrebarea Mantuitorului, Petru raspunde cu o contraintrebare magistrala: „Doamne, la cine sa ne ducem?” Observati un detaliu important? Petru nu intreaba: „Doamne, unde sa ne ducem?”, ci „Doamne, la cine sa ne ducem?

Aveau ucenicii unde sa se duca? Desigur! Ar fi putut sa se intoarca la vechile lor ocupatii vremelnice, la plasele de pescuit, la biroul vamal, etc. Puteau sa se intoarca la vechile traditii si invataturi ale rabinilor, recunoscand cu cainta ca fusesera amagiti de „pretinsul” Mesia. Da, cei 12 aveau unde sa se duca, dar nu aveau la cine sa se intoarca.

Niciunul dintre oamenii pe care-i cunosteau nu le putea aduce pacea sufleteasca si bucuria mantuirii asa cum le-o oferise Iisus. Intre ei si Domnul lor se crease o relatie atat de stransa incat acum argumentele in favoarea credintei sau contraargumentele impotriva ei nu mai contau. Aceasta relatie i-a salvat din marea criza din Galilea, in urma careia multi dintre ucenicii Domnului L-au parasit pentru totdeauna.

Viata unui crestin, oricat ar fi el de devotat lui Dumnezeu, este plina de intrebari fara raspuns. Uneori Dumnezeu ne spune de ce a ingaduit un anumit lucru neplacut in viata noastra si atunci primim argumente in favoarea credintei noastre in El. Insa de cele mai multe ori El tace. Si aceasta nu pentru ca El nu ar dori ca noi sa stim cauzele pentru care trecem prin anumite suferinte sau crize, ci pentru ca puzzle-ul este prea complicat pentru ca sa ni-l poata explica in aceasta viata, iar noi nu l-am putea intelege.

Biblia ne ofera suficiente exemple de oameni ai lui Dumnezeu care nu au inteles, in momentele de apogeu ale suferintelor lor, de ce li s-a intamplat ceea ce li s-a intamplat. Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu le-a oferit argumente rationale care sa le intareasca credinta in acele momente tulburi. Daca acesti oameni au ramas langa Dumnezeu in ciuda lipsei unor dovezi, explicatii sau raspunsuri din partea Lui, aceasta s-a intamplat numai datorita faptului ca aveau deja o relatie puternica cu El.

Priviti la Elisei, profetul lui Dumnezeu, in ultimii sai ani de slujire. Dupa o viata intreaga consacrata slujirii lui Dumnezeu si a poporului Sau, el se imbolnaveste grav si moare ca urmare a acestei boli. Faptul reiese clar din raportul biblic: „Elisei s-a imbolnavit de o boala de care a murit.” ( 2 Imparati 13,14 ) Biblia nu ne spune nimic despre ceea ce se petrecea in sufletul profetului, insa nu ne este greu sa ne imaginam acest lucru. Cu siguranta ca Elisei avea framantarile lui sufletesti la care nu gasea raspuns.

El, prin care Dumnezeu il vindecase de lepra pe comandantul sirian Naaman ( vezi 2 Imparati 5,1-27 ), prin care au fost vindecate apele Ierihonului ( vezi 2 Imparati 2,19-22 ), care inmultise untdelemnul vaduvei ( vezi 2 Imparati4,1-7 ), care inviase pe fiul femeii din Sunem ( vezi 2 Imparati 4,8-37 ), care inmultise painile, hranind o suta de oameni ( vezi 2 Imparati 4,42-44 ), acum zace bolnav, iar Dumnezeu pare indiferent la suferinta sa. De ce Dumnezeu i-a vindecat pe altii prin mainile Sale, iar pe el il lasa sa moara?

Biblia nu ne ofera alte amanunte in legatura cu suferintele din viata lui Elisei, in afara uneia singure, insa edificatoare. Sfarsitul vietii l-a gasit pe Elisei slujindu-L pe Dumnezeu pana la capat. Chiar daca nu a inteles de ce i se intamplau tocmai lui aceste lucruri, chiar daca Dumnezeu parea ca l-a abandonat, lipsindu-l pe Elisei de argumente prezente care sa-i intareasca credinta, el a continuat sa-L slujeasca pe Dumnezeu pe baza unei relatii puternice pe care o cladise de-a lungul vietii. Aceasta este credinta matura care nu se bazeaza pe argumente si dovezi prezente, ci pe o relatie stransa cu Dumnezeu.

Priviti la Ioan Botezatorul si incercati sa va imaginati ce ganduri se framantau in mintea lui in timp ce zacea in inchisoare pe nedrept. De ce oare Iisus, despre care marturisise public ca este „Mielul lui Dumnezeu care ridica pacatul lumii” ( Ioan 1,29.36 ), l-a abandonat in inchisoarea aceea rece? De ce Mantuitorul nici macar nu i-a facut o vizita celui care pregatise calea lucrarii Sale publice? Nu cumva s-a inselat in privinta lui Iisus, considerandu-L Mesia? Realitatea acestor framantari sufletesti reiese clar din raportul evanghelistului Matei: „Ioan a auzit din temnita despre lucrarile lui Christos si a trimis sa-L intrebe prin ucenicii sai: „Tu esti acela care are sa vina sau sa asteptam pe altul?” ( Matei 11,2.3 )

Este demn de observat ca Iisus nu se grabeste sa-i ofere lui Ioan argumentele pe care acesta probabil le astepta pentru a-si intari credinta. Iisus nu face nicio minune pentru a-l elibera pe Ioan si nici macar nu-l viziteaza in inchisoare pentru a-i spune cuvinte de incurajare. Singurul lucru pe care-l face Mantuitorul este sa-i improspateze acestuia profetiile mesianice si modul in care ele se implineau in prezent.

Pentru Ioan acest lucru a fost suficient. Credinta lui nu mai avea nevoie de alte dovezi rationale si de alte argumente prezente. Relatia lui cu Dumnezeu prin intermendiul Cuvantului Sau ii era suficienta. Si Ioan a pasit spre martiriu cu fruntea senina si inima linistita ca marea dupa o mare furtuna.

Priviti la apostolul Pavel si la suferintele sale pentru Christos aproape inimaginabile, asa cum le descrie el insusi in 2 Corinteni 11,23-29 : batai, lapidari, naufragii, intemnitari, primejdii de tot felul si fiind apasat de grija pentru Biserica lui Christos. De parca aceste suferinte nu ar fi fost de ajuns, „un tepus in carne” i-a facut viata si slujirea si mai grea. Nu stim in ce a constat aceasta suferinta fizica ( se crede ca ar fi vorba de un defect de vedere ramas in urma viziunii primite pe drumul spre Damasc ), insa este cert ca Pavel s-a rugat de trei ori ( vezi 2 Corintei 12,8 ) ca Dumnezeu sa-l vindece.

Si aceasta nu pentru ca el sa traiasca mai comod si mai egoist, ci pentru a sluji mai departe si mai eficient in lucrarea lui Dumnezeu. Raspunsul Domnului a fost insa negativ: „Harul Meu iti este de ajuns, caci puterea Mea in slabiciune este facuta desavarsita.” ( 2 Corinteni 12,9 )

Daca rugaciunile lui Pavel ar fi fost ascultate si el ar fi fost eliberat de suferinta sa fizica, oricare ar fi fost aceasta, Dumnezeu i-ar fi oferit o dovada rationala si un argument proaspat pentru a-i intari credinta. Insa lucrul acesta nu s-a intamplat. S-a descurajat Pavel din aceasta cauza? A abandonat el lucrarea lui Dumnezeu din lipsa unor dovezi rationale recente?

Nicidecum! Credinta lui Pavel se baza pe relatia sa cu Iisus mai mult decat pe unele dovezi rationale si unele argumente prezente. Aceasta credinta l-a determinat pe Pavel sa afirme cu tarie in ultimele sale clipe de viata: „Si din pricina aceasta sufar aceste lucruri, dar nu mi-e rusine, caci stiu in cine am crezut. Si sunt incredintat ca El are puterea sa pazeasca ce i-am incredintat pana in ziua aceea.” ( 2 Timotei 1,12 )

Si daca exemplele prezentate pana acum nu au fost suficient de convingatoare ca o credinta matura se bazeaza pe relatie, nu pe dovezi rationale, priviti la Iisus, Fiul lui Dumnezeu, in ultimele clipe traite in agonie pe cruce. Parasit de toti, batjocorit de propriul popor pe care venise sa-l mantuiasca, scuipat, hulit si dispretuit de soldatii romani, Iisus, pe langa suferinte fizice si sufletesti inimaginabile, mai trebuie sa indure inca o suferinta. Una infinita in profunzimea ei: simtamantul ca este parasit de Tatal Sau in clipele cele mai grele.

     „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit?” ( Matei 27,46 ) reprezinta sonorizarea unei suferinte extreme, greu de inteles pentru noi, fiinte muritoare si limitate. Sa te simti parasit, abandonat in cele mai grele momente ale vietii de Cel cu care o vesnicie ai impartasit o dragoste profunda, e greu de imaginat o astfel de suferinta.

Desi Tatal era acolo, langa cruce, ascuns in intunericul care coborase in mod supranatural peste Golgota, Iisus nu-L vedea si nu-I simtea prezenta. In momentele supreme ale jertfei Sale, Iisus tanjea dupa o dovada ca Tatal Se afla langa El. Dovada insa nu a venit. A abandonat Iisus crucea din acest motiv? A renuntat El la salvarea omenirii pentru ca nu vedea argumente prezente ca Tatal era langa El?

Stiti care au fost ultimele Sale cuvinte inainte de moarte? „Iisus a strigat cu glas tare: „Tata, in mainile Tale Imi incredintez duhul!” Si cand a zis aceste vorbe, Si-a dat duhul.” ( Luca 23,46 ) Relatia lui Iisus cu Tatal era atat de puternica incat lipsa unor dovezi ale prezentei Lui langa cuce nu mai conta pentru ducerea misiunii pana la capat. Aceasta este credinta matura, credinta autentica pe care o doreste Dumnezeu de la copiii Sai.

O credinta care se bazeaza mereu pe dovezi prezente, proaspete, pe minuni, pe raspunsuri favorabile la rugaciune este o credinta cladita pe nisip. Cand lipsesc dovezile, credinta se prabuseste, dispare. In schimb, o credinta care se bazeaza pe o relatie puternica cu Dumnezeu este o credinta cladita pe stanca. Chiar daca vin furtuni, chiar daca Dumnezeu intarzie sa  raspunda favorabil cererilor noastre, chiar daca avem simtamantul ca ne-a parasit, relatia pe care am cladit-o cu El pe baza Cuvantului Sau, a experientei personale cu El, in slujirea Lui si a semenilor nostri, ne va aduce biruinta, iar la sfarsit mantuirea.

Cand ai o intalnire cu un prieten bun la o ora fixa, iar el nu vine la acea intalnire, ce faci? Rupi prietenia pentru ca nu ti-a demonstrat si de aceasta data ca iti este prieten? Sau dimpotriva, te gandesti ca prietenul tau cu siguranta are un motiv serios pentru care nu a venit la intanire? Daca aceasta prietenie are la baza doar aceasta ultima dovada, care lipseste de data aceasta, nu poate fi vorba de o prietenie adevarata, autentica.

     „De aceea, ajuta-mi, Doamne, sa cladesc o relatie cat mai vie si mai stransa cu Tine! Ajuta Tu ca aceasta relatie sa fie suficient de puternica pentru ca atunci cand vor lipsi dovezile, cand Tu nu vei raspunde cererilor mele, cand cel rau imi va sopti in ureche ca m-ai abandonat si nu ma mai iubesti, sa nu ma indoiesc niciodata de dragostea Ta si de intelepciunea Providentei Tale. Si asa cum ai promis ca vei duce mantuirea Mea pana la capat, ajuta Tu ca relatia mea cu Tine sa treaca dincolo de istorie, pana in zilele vesniciei.”

Lori Balogh

This entry was posted in Lupta credintei and tagged , , . Bookmark the permalink.

3 Responses to Varstele credintei – sau ce sa crezi cand nu mai stii ce sa crezi –

  1. Antonescu Samuel Sandu says:

    Fiți binecuvântat de Domnul,frate, pentru comentarii.

  2. Lazar says:

    Vă mulțumesc foarte mult pentru acest articol.

  3. Timos says:

    Amin

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.