Aparențe și esențe

Aparențe și esențe

„De aceea, să nu judecați nimic înainte de vreme, până va veni Domnul, care va scoate la lumină lucrurile ascunse în întuneric și va descoperi gândurile inimilor. Atunci fiecare își va căpăta lauda de la Domnul.”

1 Corinteni 4:5

A fost un om cu o viață austeră, lipsită de excese și distracții. Cei din jur îl priveau ca pe un om cu un nivel înalt de moralitate. După moartea soției, a refuzat să se recăsătorească, dorind să rămână fidel acesteia până la final. Alimentația sa era simplă și se îmbrăca asemenea unui călugăr.

Dormea pe un pat tare, deși nu era deloc sărac, iar dormitorul lui nu era niciodată încălzit. Nici măcar iarna! Plăcerile, distracțiile și circul erau departe de preocupările sale. În schimb, iubea mult filozofia și cărțile, pe care le lua cu sine oriunde mergea.

Cine ar putea fi acest om? Toate aparențele ne fac să credem că avem de-a face cu un creștin auster, cu o viață morală înaltă, dispus să renunțe la sine conform învățăturilor Mântuitorului: „Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să Mă urmeze” (Matei 16:24).

Dar nu! Acestea sunt doar aparențe. Omul zugrăvit mai sus a fost de fapt un păgân convins, un persecutor al creștinilor: Iulian Apostatul (361‑363 d.Ch.), ultimul împărat roman aparținând dinastiei lui Constantin cel Mare. După ce s-a convertit de la creștinism la păgânism, Iulian Apostatul a adoptat câteva edicte anticreștine și a încercat cu toată puterea și influența pe care le avea să reînvie cultele păgâne și obiceiurile și moravurile străbune. Cartea Genezei o considera o culegere de mituri, iar pe Dumnezeul Bibliei Îl vedea ca pe un Dumnezeu ranchiunos și gelos. Iată un păgân în esență, îmbrăcat în aparențele unei vieți de creștin autentic.

Dacă acest exemplu nu ne-a convins cu privire la diferențele care pot exista între aparențe și esențe și cât de înșelătoare pot fi primele, iată un alt caz, poate și mai șocant:

A fost un mare iubitor al artelor plastice, el însuși pictând mai multe tablouri reușite cu teme peisagistice. Iubea mult muzica clasică, fiind îndrăgostit realmente de operele lui Richard Wagner. Îi plăceau filmele pentru copii, între preferințele sale aflându-se filmul „Alba ca zăpada”, pe care l-a comandat pentru a-l putea viziona ori de câte ori dorea.

Deși a fumat timp de 20 de ani, a învins acest viciu și a lansat prima campanie publică anti-fumat. Prietenilor săi care se lăsau de fumat le oferea câte un ceas de buzunar de aur cadou.

Era un vegetarian convins și iubea mult animalele. A dus o campanie împotriva violenței asupra animalelor, iar când a avut suficientă autoritate, a interzis cu desăvârșire vânătoarea și testele pe animale.

A compus poezii de dragoste pe când avea 16 ani pentru o fată căreia nu a avut curajul să-i declare sentimentele sale. Dragostea neîmpărtășită i-a trezit în minte chiar și gândul sinuciderii. Mai mult decât toate acestea, cunoștea profețiile lui Daniel.

Vă puteți imagina că un om atât de sensibil, iubitor de artă, de natură și mai ales iubitor de animale, un om care a renunțat la un viciu greu de învins și care a ales dieta vegetariană pentru a nu contribui la suferința animalelor a fost capabil să ucidă milioane de oameni nevinovați în cel de-Al Doilea Război Mondial? Vă puteți explica cum un om ca Adolf Hitler – căci despre el este vorba – a interzis testele pe animale, însă le-a încurajat pe cele făcute pe evreii închiși în lagărele de concentrare?

Oare de câte exemple avem nevoie ca să înțelegem că, în existența omenirii decăzute, de multe ori sunt diferențe uriașe între aparențe și esențe, între ceea ce putem percepe cu simțurile noastre și ceea ce este ascuns acestor simțuri?

Ați trăit vreodată experiența filmului întrerupt? Cu siguranță că da! Urmărind cu atenție un film, o emisiune TV sau un documentar cu o temă de interes, s-a întâmplat uneori ca totul să se întrerupă din cauza unei pene de curent de durată mai mare. Necunoscând toate datele și mai ales finalul cu concluziile de rigoare, am rămas cu ultima impresie. Și suntem atât de siguri că această ultimă impresie este cea corectă!

Vă invit să analizăm câteva situații descrise în Scriptură, observând cât de primejdios este să tragem concluzii asupra caracterului unor oameni înainte de a avea toate datele. Adică înainte de a viziona „filmul” vieții lor până la capăt.

1) Pilda celor doi fii (Matei 21:28‑31): „Un om a avea doi feciori; și s-a dus la cel dintâi și i-a zis: „Fiule, du-te astăzi de lucrează în via mea!” „Nu vreau!”, i-a răspuns el…”

Dacă „filmul” s-ar rupe în acest punct, am trage imediat concluzia: „Ce fiu neascultător și sfidător! Ce obrăznicie să-ți refuzi tatăl pe un astfel de ton! Tânărul ăsta este complet needucat, e un bădăran și nu se va îndrepta niciodată! Ar merita să fie dezmoștenit și alungat din casa părintească.”

Totuși „filmul” continuă și, surprinși de atitudinea ulterioară a acestui fiu, trebuie să recunoaștem rușinați că am tras concluzii pripite despre caracterul său. Versetul 29 ne spune că „în urmă i-a părut rău și s-a dus” în via tatălui. Despre cel de-al doilea fiu, parabola spune că la invitația tatălui el a răspuns prompt: „Mă duc, doamne!” (vers. 30).

„Ce fiu ascultător și săritor! Nicio clipă nu ezită să împlinească voia tatălui său, pe care îl numește (auziți!) „doamne”! Astfel de copii să tot ai! Fiul ăsta merită să i se dea și partea de moștenire și a fratelui său rău.” Da, așa am gândi dacă „filmul” s-ar rupe în acest punct. Însă el continuă și ceea ce aflăm în continuare ne surprinde în mod neplăcut: „Și nu s-a dus” (vers. 30).

Care erau aparențele și care era esența caracterului fiecăruia dintre cei doi fii? Primul fiu – cel care și-a refuzat tatăl într-un mod brutal și nepoliticos („Nu vreau!”), fără măcar să invoce o scuză oarecare -, aparent este un răzvrătit incorigibil, fără niciun semn de îndreptare. Eticheta pe care i-am aplica-o pe frunte ar fi una greu de dezlipit. Totuși acest om este încă sensibil la apelurile Duhului Sfânt și, după refuzul inițial, el regretă gestul său și revine asupra hotărârii, ducându-se să lucreze în via tatălui. Desigur, nimeni nu îl laudă pentru atitudinea lui inițială, dar s-a căit și și-a îndreptat atitudinea.

Al doilea fiu, cel care a promis atât de convingător că va împlini porunca tatălui său, în final demonstrează că este lipsit de caracter. Să faci o promisiune și să nu o împlinești este cea mai bună dovadă a lipsei de caracter. Deși inițial ne impresionează prin promptitudinea răspunsului său, ulterior rămânem cu gustul amar al unui caracter găunos, al unui om de nimic, pe care nu poți conta niciodată – o trestie pe care, dacă vrei să te sprijini, se rupe și îți străpunge mâna (vezi Isaia 36:6).

Pilda celor doi fii ne-a fost dată de Iisus tocmai pentru a învăța să nu-i judecăm pe oameni după aparențe. Mai bine zis, să nu-i judecăm deloc! În parabolă nu ne este prezentat un caz ideal, în care ambii fii să promită și apoi să împlinească ce au promis. Însă, pentru că nu trăim într-o lume ideală, ci într-una strâmbă și cu valorile răsturnate, trebuie să ne mulțumim cu ceea ce este mai puțin rău dintre toate relele posibile.

Și care a fost cel mai puțin rău dintre cei doi fii? Firește, răspunsul îl cunoaștem acum cu toții. De ce? Pentru că am vizionat întregul „film”. Dar cu ce concluzii am fi rămas dacă „filmul” s-ar fi rupt?

2) Iuda Iscarioteanul

Dacă relatarea Evangheliilor s-ar fi oprit la trimiterea celor 12 ucenici și la experiențele cu care s-au întors din lucrarea lor, ce imagine ne-am fi format despre Iuda, vânzătorul Fiului lui Dumnezeu?

Luca 9:6 spune că la porunca lui Iisus cei 12 ucenici (deci și Iuda) „au plecat și au mers din sat în sat, propovăduind Evanghelia și săvârșind pretutindeni tămăduiri”. Marcu 6:12,13 completează tabloul: „Ucenicii au plecat și au propovăduit pocăința. Scoteau mulți draci și ungeau cu untdelemn pe mulți bolnavi și-i vindecau.”

Lucrarea celor 12 ucenici s-a rezumat la trei aspecte: predicarea Evangheliei, exorcizări și vindecări. Și nu puține! Dacă Matei scoate în evidență că ucenicii au lucrat „pretutindeni”, Marcu subliniază un alt aspect: ei au scos „mulți draci” și au vindecat „mulți bolnavi”. Unde se afla Iuda în tot acest timp? Desigur, pe teren, săvârșind cu credincioșie lucrarea încredințată de Iisus.

Apoi îl vedem pe Iuda la masa oferită de Simon, zis și „Leprosul”, într-o ipostază care îl pune din nou într-o lumină favorabilă. Văzând că o cantitate atât de mare de mir scump este turnat pe capul Mântuitorului, Iuda reacționează: „De ce nu s-a vândut acest mir cu 300 de lei și să se fi dat săracilor?” (Ioan 12:5).

Ce om altruist! Ce grijă le purta Iuda celor săraci! Ce inimă mare are acest om! Ce spirit de economie! Nu degeaba l-a însărcinat Domnul să fie trezorierul micii grupe de ucenici. Probabil că și colegii săi, ceilalți ucenici, îl priveau pe Iuda cu respect și admirație, ca un lider vrednic de Împărăția lui Dumnezeu.

Dacă „filmul” vieții lui Iuda s-ar fi rupt în acest punct, oare la ce concluzii am fi ajuns cu privire la caracterul lui? „Iată un ucenic devotat Mântuitorului, un om de caracter, un altruist, un stâlp al Bisericii și un candidat sigur la Împărăția cerurilor” – am fi spus cei mai mulți dintre noi.

Numai că Biblia nu se oprește aici, ci derulează „filmul” vieții lui Iuda până la capăt.

Și ce observăm dincolo de aparențe? O esență întunecată, un caracter găunos, egoist și mândru, capabil să săvârșească cel mai odios păcat pe care l-a putut comite vreodată o ființă umană: trădarea și vânzarea Fiului lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii. După ce l-a cunoscut cu adevărat pe fostul său tovarăș de lucrare, evanghelistul Ioan afirmă despre Iuda că „era un hoț și, ca unul care ținea punga, lua el ce se punea în ea” (Ioan 12:6).

3) Împăratul Ezechia

Dacă citim raportul biblic cu privire la Ezechia în primii 14 ani de domnie, vom observa doar lucruri bune. Ezechia i-a întrecut pe cei mai mulți dintre predecesorii săi în spiritualitate, deși a avut un tată idolatru (Ahaz), care decăzuse atât de mult spiritual încât și-a trecut propriul fiu prin foc în cinstea unor zei păgâni (vezi 2 Împărați 16:2‑4). Acest trecut sumbru al înaintașilor săi evidențiază și mai mult credincioșia lui Ezechia față de Dumnezeul cel viu și adevărat. Iată raportul pe care Biblia îl oferă cu privire la prima parte a domniei lui Ezechia:

„Avea 25 de ani când a ajuns împărat și a domnit 29 de ani la Ierusalim. Mama sa se chema Abi, fata lui Zaharia. El a făcut ce este plăcut înaintea Domnului întocmai cum făcuse tatăl său David. A îndepărtat înălțimile, a sfărâmat stâlpii idolești, a tăiat Astarteele și a sfărâmat în bucăți șarpele de aramă pe care-l făcuse Moise, căci copiii lui Israel arseseră până atunci tămâie înaintea lui; îl numeau Nehuștan.

El și-a pus încrederea în Domnul, Dumnezeul lui Israel și dintre toți împărații lui Iuda, care au venit după el sau care au fost înainte de el, n-a fost niciunul ca el. El s-a alipit de Domnul, nu s-a abătut de la El și a păzit poruncile pe care i le dăduse lui Moise Domnul. Și Domnul a fost cu Ezechia care a izbutit în tot ce a făcut…” (2 Împărați 18:2-7).

Dacă filmul vieții lui Ezechia s-ar fi rupt exact atunci când Dumnezeu a hotărât să-l cheme la odihnă, adică după primii 14 ani de domnie, cu ce impresie plăcută am fi rămas cu privire la el, la caracterul acestui împărat! Însă a intervenit o amânare a deznodământului. Ezechia s-a îmbolnăvit grav, profetul Isaia a fost trimis la împărat să-l pregătească pentru moarte, acesta însă nu a fost dispus să accepte planul lui Dumnezeu. În urma rugăciunii sale fierbinți, Dumnezeu a amânat deznodământul cu 15 ani.

Ce descoperim în caracterul lui Ezechia în cei 15 ani de har acordați suplimentar vieții sale? Lucruri la care nu ne-am fi așteptat și pe care nu le-am fi cunoscut dacă nu ar fi existat acest timp suplimentar de har. Iar ceea ce descoperim ne schimbă radical imaginea despre acest împărat.

Deși pe patul de moarte îi promisese solemn lui Dumnezeu: „Acum voi umbla smerit până la capătul anilor mei după ce am fost întristat astfel” (Isaia 38:15), nu după mult timp uită promisiunea făcută. Primind vizita unei delegații de înalți demnitari babilonieni, Ezechia se comportă surprinzător pentru un om care tocmai trecuse printr-o experiență cu Dumnezeu atât de vie.

În loc să profite de ocazie și să-I aducă onoare și slavă lui Dumnezeu în fața delegației păgâne, povestindu-le experiența sa cu Dumnezeu, Ezechia se laudă cu averea și slava împărăției sale. Nu întâmplător, subcapitolul din cartea lui Isaia care relatează despre aceste evenimente a fost numit „Fudulia lui Ezechia”. Ciudat comportament pentru un om pe care-l credeam atât de spiritual și atașat de valorile lui Dumnezeu!

Însă lucrurile nu se opresc aici. Când profetul Isaia este trimis la el cu o solie de mustrare, arătându-i-se că toate aceste bogății cu care s-a lăudat înaintea delegației străine îi vor fi răpite, iar copiii săi vor fi luați robi în Babilon, răspunsul împăratului ne lasă fără cuvine: „Ezechia a răspuns lui Isaia: „Cuvântul Domnului, pe care l-ai rostit, este bun. Căci, a adăugat el, măcar în timpul vieții mele va fi pace și liniște” (Isaia 39:8).

Cuvintele lui Ezechia sunt doar o variantă a celebrei replici a marchizei de Pompadour, amanta lui Ludovic al XV-lea: „După mine, potopul!” Câtă mândrie și egoism vedem în caracterul acestui om despre care raportul biblic al primilor 14 ani de domnie ne lasă aparența unui om de caracter, a unui adevărat om al lui Dumnezeu!

Însă chiar și aceste manifestări de egoism și mândrie pot să ne conducă pe un drum greșit în privința aprecierii caracterului lui Ezechia. Noi nu știm cum și-a încheiat viața acest om. Poate că în ultimii ani de domnie el a regretat profund cele întâmplate. Poate că dincolo de aparențele nefavorabile ale ultimilor ani a existat o esența bună, un suflet pocăit care a încheiat viața pe deplin împăcat cu Dumnezeu.

Experiența vieții acestui împărat, ca de altfel a multor altor personaje biblice, ne învață să nu ne lăsăm induși în eroare de aparențe. De cele mai multe ori ele ne pot înșela. Gânditorii lumii au accentuat acest fapt în cugetările lor:

„Când un om ți se pare aspru, gândește-te că o cetate întărită nu este întotdeauna și o cetate dușmană” (Nicolae Iorga).

„Nu judecați oamenii după cei cu care se adună. Și Iuda avea amici ireproșabili” (Ernest Hemingway).

„Haina nu te face călugăr” (William Shakespeare).

„Și țipătul unui măgar poate să-ți pară un cântec, dacă îl auzi de departe” (Proverb bengalez).

„Ferește-te, cât vei trăi, să judeci oamenii după cum arată” (Jean de La Fontaine).

Cu siguranță că ați auzit de o insectă cu un nume ciudat: „Călugărița” (lat. Mantis religiosa). Aceasta insectă își face apariția pe pajiștile din România în luna septembrie. Când o privești stând cuminte pe o floare sau pe un fir de iarbă, îți sugerează imaginea unei călugărițe care se roagă cu mâinile împreunate. Însă acestea sunt doar aparențe.

Când stă la pândă, călugărița are ambele membre din față încrucișate, capul și corpul sunt ușor înclinate, iar cele două aripi așezate una peste alta dau înfățișarea unei mantii de călugăr. Insecta stă nemișcată, așteptând cu stoicism să sosească prada. Când aceasta se apropie suficient de mult, brațele dotate cu ghimpi și care păreau împreunate ca pentru rugăciune, se desfac ca un arc și lovesc mortal prada. Apoi urmează festinul.

Supranumită și „bestia care se roagă lui Dumnezeu”, călugărița este o insectă vorace și canibală, devorându-și într-un timp record chiar suratele din propria specie. Asemenea unei fiare, călugărița sfâșie, rupe totul fără să scape nimic, tăind ca o mașină de tocat carne. Odată ce a înghițit întreaga pradă, fără să lase în urmă nimic din ea, își reia poziția aparent umilă de rugăciune.

Aceasta este doar o biată insectă, atinsă și ea de blestemul păcatului care a lovit întreaga natură după căderea primilor noștri părinți. Însă câte „călugărițe” cu chip uman, asemenea lui Iulian Apostatul sau Adolf Hitler au existat și vor mai exista până ce Dumnezeu va pune capăt istoriei răului pe planeta noastră?

Putem fi foarte ușor înșelați de aparențe. Dumnezeu însă nu Se înșală niciodată, căci El vede esența, interiorul omului. Când Samuel a fost trimis de Dumnezeu în familia lui Isai pentru a-l unge pe unul dintre fiii săi ca împărat peste Israel, și el, marele văzător, a fost victima încrederii în aparențe.

Când l-a văzut pe Eliab, un tânăr înalt, voinic și prezentabil, Samuel și-a zis: „El trebuie să fie alesul. Da, nu încape îndoială că el este viitorul împărat” (vezi 1 Samuel 16:6). Însă Samuel, deși era văzător și avea o relație specială cu Dumnezeu, era și el un om cu limite. Și el avea de învățat lecția de a nu se încrede în aparențe, ci a se încrede în Dumnezeu, singurul care nu poate fi înșelat de ele.

„Și Domnul a zis lui Samuel: „Nu te uita la înfățișarea și înălțimea staturii lui, căci l-am lepădat. Domnul nu Se uită la ce se uita omul; omul se uită la ce izbește ochii, dar Domnul Se uită la inimă” (1 Samuel 16:7).

De ce un copil al lui Dumnezeu trebuie să fie atât de atent ca să nu fie înșelat de aparențe? Un prim motiv (și deloc de neglijat! ) este acela de a fi feriți de dezamăgiri în viață. Când ai o relație vie cu Dumnezeu, sigurul care cunoaște inima omului, El te poate avertiza să te ferești de o relație care îți poate provoca dezamăgiri în viitor: o prietenie, o căsătorie, intrarea într-un parteneriat de afaceri, etc.

Personal am avut parte numai de dezamăgiri atunci când m-am bazat doar pe aparențe, nu pe îndemnurile Duhului Sfânt. Când L-am lăsat pe Dumnezeu să conducă lucrurile, nu după aparențe, ci după esența lucrurilor, totul a fost bine.

Însă mai este un motiv pentru care trebuie să fim atenți să nu fim înșelați de aparențe: tendința noastră firească de a-i judeca pe alții după clișee și instantanee de viață. Toate acestea ne pot crea o imagine falsă despre aproapele nostru.

Îl vedem, de exemplu, pe un om că muncește 12 ore pe zi și îi punem imediat eticheta: „E un om lacom. Vrea să se îmbogățească.” Însă ceea ce nu știm despre el este că are o familie mare de întreținut și că, dorind să fie corect cu taxele și impozitele datorate statului, el trebuie să muncească mai mult decât alții care fentează aceste datorii financiare.

Auzim despre un cunoscut că a căzut în păcatul adulterului și ne grăbim să-l excludem din Împărăția cerului. Dar ceea ce nu știm noi, dar știe Dumnezeu, este că acel om a regretat profund păcatul său, a plâns nopți la rând și a primit iertarea lui Dumnezeu.

Poate că într-o zi îl vedem pe unul dintre colegii de serviciu deprimat, fără chef de viață și imun la orice încercare de a-i reda optimismul. Imediat tragem concluzia: Acest om și-a pierdut credința în Dumnezeu. Dar ceea ce nu știm este că în acea dimineață, când era pe punctul să plece spre locul de muncă, mașina s-a stricat, autobuzul a întârziat, pe drum niște hoți i-au furat portmoneul cu acte, iar la serviciu șeful i-a adresat o mustrare aspră.

Da, noi vedem doar instantanee din viața semenilor noștri. Dumnezeu însă vede întregul film, întreaga dinamică a lucrurilor. De aceea, să-L lăsăm pe El să judece, căci El nu o va face după aparențe, ci după esențe.

„De aceea, să nu judecați nimic înainte de vreme, până va veni Domnul, care va scoate la lumină lucrurile ascunse în întuneric și va descoperi gândurile inimilor. Atunci fiecare își va căpăta lauda de la Domnul” (1 Corinteni 4:5).

Lori Balogh