Epistola către romani – Cap. 3,9‑20
Iudeii și neamurile sunt la fel
- „Ce urmează atunci? Suntem noi mai buni decât ei? Nicidecum. Fiindcă am dovedit că toți, fie iudei, fie greci, sunt sub păcat,
- după cum este scris: „Nu este niciun om neprihănit, niciunul măcar. Nu este niciunul care să aibă pricepere.
- Nu este niciunul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu.
- Toți s-au abătut și au ajuns niște netrebnici. Nu este niciunul care să facă binele, niciunul măcar.
- Gâtlejul lor este un mormânt deschis; se slujesc de limbile lor ca să înșele; sub buze au venin de aspidă;
- gura le este plină de blestem și de amărăciune;
- au picioarele grabnice să verse sânge;
- prăpădul și pustiirea sunt pe drumul lor;
- nu cunosc calea păcii;
- frica de Dumnezeu nu este înaintea ochilor lor. „
- Știm însă că tot ce spune Legea, spune celor ce sunt sub Lege, pentru ca orice gură să fie astupată și toată lumea să fie găsită vinovată înaintea lui Dumnezeu.
- Căci nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui prin faptele Legii, deoarece prin Lege vine cunoștința deplină a păcatului.”
Romani 3,9‑20
În capitolele anterioare, Pavel demonstrase că toți oamenii deopotrivă, și iudei, și neamuri, sunt vinovați înaintea lui Dumnezeu: neamurile, pentru călcarea legii nescrise pe care Creatorul a așezat-o în conștiința fiecărui om ( vezi cap. 1,18‑32 ), iar iudeii, pentru călcarea Legii scrise pe care au primit-o pe Sinai ( vezi cap. 2,1‑29 ).
Toți se află „sub păcat” ( vers. 9 ), adică sub controlul și puterea păcatului, însă apostolul nu se oprește aici. După ce a demonstrat universalitatea păcatului, în continuare el va accentua ideea că și mântuirea este pentru toți oamenii. Toți au nevoie de ea și toți pot beneficia de ea. Marele Plan al Mântuirii alcătuit în sânul Dumnezeirii înainte de veșnicie ( vezi Efeseni 1,9; 3,10.11 ) nu ține seama nici de rasă, nici de etnie, nici de vârstă, gen sau stare socială. El este la dispoziția tuturor: și a iudeilor, și a neamurilor.
În cap.3,1.2, Pavel amintise privilegiile pe care le-au avut evreii ca popor ales. Cu toate acestea, ei nu erau mai buni decât neamurile, după cum afirmă categoric în cap.3,9: „Ce urmează atunci? Suntem noi mai buni decât ei? Nicidecum. Fiindcă am dovedit că toți, fie iudei, fie greci, sunt sub păcat.”
Privilegiile pe care le-a avut poporul evreu atrag și o mare responsabilitate în dreptul său. Din punct de vedere moral, privilegiile nu i-au făcut mai buni pe evrei, dar le-a adus o responsabilitate mai mare. În viziunea lui Pavel, păcatul este o putere care domnește în viața tuturor oamenilor care nu au cunoscut experiența nașterii din nou. Începând cu versetul 9, Pavel revine la tema păcătoșeniei universale, susținând-o de data aceasta cu mai multe pasaje biblice din Vechiul Testament. Cel mai evident pasaj citat de apostol este cel din Psalmul 14,1‑3, repetat în Psalmul 53,1‑3:
„Nebunul zice în inima lui: „Nu este Dumnezeu! ” S-au stricat oamenii, fac fapte urâte; nu este niciunul care să facă binele. Domnul Se uită de la înălțimea cerurilor peste fiii oamenilor să vadă de este vreunul care să aibă pricepere și care să caute pe Dumnezeu. Dar toți s-au rătăcit, toți s-au dovedit niște netrebnici, nu este niciunul care să facă binele, niciunul măcar.” Parafrazând pasajul din Psalmul 14, Pavel enumera cinci realități acuzatoare la adresa omului:
1) „Nu este niciun om neprihănit, niciunul măcar” ( vers. 10 ). A fi neprihănit înseamnă a fi drept, fără pată, fără vină înaintea lui Dumnezeu. Atât psalmistul, cât și apostolul Pavel, susțin că niciun om nu se încadrează în această categorie, căci toți sunt păcătoși.
2) „Nu este niciunul care să aibă pricepere” ( vers. 11 ). Aici nu e vorba de inteligență, ci de înțelepciune. Și oamenii răi pot fi inteligenți și cu cât strălucesc mai mult în inteligență, cu atât și răutatea lor este mai mare și mai primejdioasă pentru cei din jur. Lucifer însuși este o creatură de o inteligență sclipitoare, pe care însă o folosește spre rău.
Când Pavel face afirmația din versetul 11, el nu se referă la abilitățile intelectuale și la performanțele minții omului, ci la spiritul de discernământ care face deosebirea între bine și rău și la înțelepciunea de a alege întotdeauna binele. Totuși, nu au existat și există încă destui oameni care fac alegeri înțelepte, trecând de partea binelui? De ce atunci Pavel afirmă că nu este niciun om care să aibă pricepere?
Desigur, chiar Biblia afirmă că există și oameni înțelepți ( vezi Daniel 11,33; 12,3 ). Probabil că Pavel se referă în pasajul citat la faptul că din cauza naturii umane decăzute, toți oamenii au pierdut priceperea ( a se citi „inteleciunea” ) de a deosebi binele de rău. Dacă exista totuși oameni înțelepți, aceasta se datorează exclusiv prezenței Duhului Sfânt în acești oameni. El le dăruiește unor oameni decăzuți și discernământul de a face deosebire între bine și rău, dar și înțelepciunea de a alege binele și puterea de a-l înfăptui.
3) „Nu este niciunul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu” ( vers. 11 ). Cum trebuie să înțelegem această afirmație? Dar oamenii credincioși? Nu-L caută ei pe Dumnezeu? Iar faptul că există biserici, moschee, sinagogi și temple, nu sunt acestea dovezi că există oameni care Îl căută pe Dumnezeu?
Pavel însă nu se referă aici la faptul în sine de a-L căuta pe Dumnezeu, ci la inițiativa de a-L căuta. Aceasta nu îi aparține omului. Tot Dumnezeu este Cel care sădește în inima omului dorința de a-L căuta pe El. Reacția firească a omului păcătos este să fugă de Creator, la fel cum au făcut primii noștri părinți în Eden, după ce au cedat ispitei.
Adevărul trist este că niciun om, răzvrătit în natura sa, nu L-ar căuta pe Dumnezeu dacă El nu i-ar semăna acest gând, această aspirație în inimă. Iată de ce psalmistul se ruga, spunând: „Inima îmi zice din partea Ta: „Căută Fața Mea! ” Și Fața Ta, Doamne, o caut.” ( Psalmul 27,8 )
Da, din cauza naturii noastre decăzute avem tendința să-L evităm pe Dumnezeu, să fugim de El și să ne ascundem de El. Și lucrurile acestea li se întâmplă chiar și oamenilor religioși, care au o relație formală cu Dumnezeu.
4) „Toți s-au abătut și au ajuns ca niște netrebnici” ( vers. 12 ). De la ce s-au abătut toți oamenii, fie iudei, fie neamuri? Evident, de la idealul lui Dumnezeu cu privire la ființa umană. Afirmația lui Pavel vine oarecum în contradicție cu învățătura creștină despre păcatul strămoșesc și moștenirea vinei păcatului primilor noștri părinți.
Pavel afirmă clar că „toți (oamenii n.n. ) s-au abătut”, prin urmare ei nu moștenesc o vină ancestrală, ci suportă consecințele propriilor lor păcate. Toți au ajuns niște „netrebnici”, adică nefolositori, inutili. Păcatul este cel care îl face pe om inutil pentru Împărăția lui Dumnezeu, căci el nu aduce nimic bun și durabil. Păcatul și păcătoșii nu au niciun viitor.
5) „Nu este niciunul care să facă binele, niciunul măcar” ( vers. 12 ). Afirmația lui Pavel este șocantă. Și aceasta cu atât mai mult cu cât Biblia ne prezintă multe exemple de oameni credincioși, oameni iubitori de bine și de adevăr. Luca, de exemplu, afirma despre Zaharia și Elisabeta, părinții lui Ioan Botezătorul, că erau „neprihăniți înaintea lui Dumnezeu și păzeau fără pată toate poruncile și rânduielile Domnului” ( Luca 1,6 ).
Când Pavel face afirmația șocantă din versetul 12, el se referă la bine ca izvor. Niciun om nu are în sine izvorul binelui. Însuși apostolul recunoaște acest lucru în dreptul său: „Știu, în adevăr, că nimic bun nu locuiește în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voința să fac binele, dar n-am puterea să-l fac” ( cap. 7,18 ).
Conștient de această realitate, el exclamă în cap. 7, 24: „O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?” Dacă au existat și există încă oameni neprihăniți, acest lucru nu li se datorează lor, nici unei neprihăniri intrinseci, ci neprihănirii dăruite și lucrate în ei de Dumnezeu. Dacă Duhul Sfânt S-ar retrage complet din viața oamenilor, toți, fără excepție, ar rămâne răzvrătiți, având caractere care-l copiază pe cel al tatălui lor: Diavolul ( vezi Ioan 8,44 ).
Versetele 13‑18 reprezintă un tablou moral al omului păcătos, așa cum l-a creionat Pavel pe baza diferitelor pasaje biblice. El se referă la diferitele părți ale corpului omenesc, arătând că păcatul afectează fiecare parte a ființei umane.
„Gâtlejul lor este un mormânt deschis” ( vers. 13 ), lăsând că mirosul morții să se simtă în vorbirea lor; limba e folosită ca să înșele ( vers. 13 ), cuvintele acestor oameni conțin venin de șarpe ( vers. 13 ), iar „gura le este plină de blesteme și amărăciune” ( vers. 14 ). Se observă atenția pe care apostolul o acordă vorbirii, întărind ceea ce apostolul Iacov a afirmat în epistola sa:
„Toți greșim în multe feluri. Dacă nu greșește cineva în vorbire, este un om desăvârșit și poate să-și țină în frâu tot trupul… Limba este și ea un foc, este o lume de nelegiuiri. Ea este aceea dintre mădularele noastre care întinează tot trupul și aprinde roata vieții, când este aprinsă de focul gheenei” ( Iacov 3,2.6 ).
Însă Pavel nu se oprește doar la vorbire. Scriind despre „picioarele grabnice să verse sânge” ( vers. 15 ), el vizează faptele omului, la fel de stricate ca și vorbirea și gândirea lui. Efectele păcatului, indiferent dacă acesta este comis la nivelul minții, al vorbirii sau al faptelor, sunt devastatoare: „Prăpădul și pustiirea sunt pe drumul lor” ( vers. 16 ), spune același apostol în continuare.
Pavel scoate în evidență un adevăr esențial în contextul Marii Lupte dintre bine și rău: Păcatul are în sine germenele autodistrugerii, fapt pentru care păcatul și cei care se atașează de el nu au niciun viitor. „Prăpăd”, „pustiire” și haos sunt efectele păcatului, de aceea cei ce păcătuiesc cu voia „nu cunosc calea păcii” ( vers. 17 ).
Pentru cei pentru care „frica de Dumnezeu nu este înaintea ochilor lor” ( vers. 18 ), nu există nicio șansă de a trăi o viață în pace. Acest lucru este garantat de Însuși Dumnezeu prin pana profetului Isaia: „Cei răi n-au pace”, zice Dumnezeul meu” ( Isaia 57,21 ). Apostolul identifică adevărata cauză a răului în lume: răzvrătirea împotriva lui Dumnezeu. Acolo unde nu există respect pentru Numele, autoritatea și voia lui Dumnezeu, răul nu cunoaște bariere. Dacă Dumnezeu nu ar fi intervenit în viața oamenilor cu marele Său Plan de Mântuire, cu toții, fără excepție, am fi pierit într-un haos general, provocat de păcat și de consecințele lui.
Care este rațiunea care l-a determinat pe Pavel să afirme în versetul 19: „Știu însă că tot ce spune Legea, spune celor ce sunt sub Lege”? Jean Calvin, reformatorul elvețian, explică această afirmație: „Orice mențiune nefavorabilă din Lege cu privire la oameni era de regulă aplicată ( de evrei n.n. ) la neamuri, de parcă ei erau în afara condiției comune a oamenilor.” (1)
Iudeii erau pe deplin responsabili față de revelația divină dată lor în Scripturile Vechiului Testament. Tot ceea ce Dumnezeu le descoperise acolo lor le era adresat în primul rând, apoi neamurilor. Mentalitatea unor iudei de a alege lucrurile frumoase din Lege doar pentru ei și de a le plasa pe cele mai puțin plăcute neamurilor, este profund greșită.
Iată de ce apostolul insistă să-și convingă conaționalii că „tot ce spune Legea, spune ( în primul rând n.n. ) celor ce sunt sub Lege” ( vers. 19 ). De ce? Tot Pavel explică: „Pentru că orice gură să fie astupată și toată lumea să fie găsită vinovată înaintea lui Dumnezeu”: și neamurile, pentru că nu au ascultat de legea nescrisă a conștiinței, și iudeii, care nu au ascultat de Legea scrisă, data prin Moise.
În versetul 20, apostolul Pavel pare să se contrazică pe sine. În cap.2,13, el afirmase că „nu cei ce aud Legea sunt neprihăniți înaintea lui Dumnezeu, ci cei ce împlinesc Legea aceasta vor fi socotiți neprihăniți”. Acum el pare să afirme contrariul: „Căci nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui prin faptele Legii, deoarece prin Lege vine cunoștința deplină a păcatului.”
Expresia „socotit neprihănit”, care apare de 27 de ori în scrierile lui Pavel și de 39 de ori în Noul Testament, poate fi înlocuită cu alte expresii echivalente: „declarat neprihănit”, „tratat că neprihănit”, etc. Indiferent de expresia pe care dorim să o folosim, aceasta se referă la actul prin care o persoană este adusă într-o postură dreaptă înaintea lui Dumnezeu.
Prin acest act Dumnezeu îl tratează pe cel vinovat ca și când nu ar fi pacatuit niciodată, anulând toate acuzațiile împotriva lui la judecată. Un om „socotit neprihănit” este un om achitat de vina sa. Dumnezeu împlinește acest act doar pe baza credinței noastre în meritele Domnului Christos și a jertfei Sale. Însă credința aceasta nu este o „credința moartă”, de care amintește apostolul Iacov în epistola sa: „Tot așa și credința: dacă n-are fapte, este moartă în ea însăși.” ( Iacov 2,17 ) Dumnezeu ne socotește neprihăniți nu printr-o credința moartă, situată doar la nivelul intelectului, ci printr-o credința vie, vizibilă într-o viață transformată și în deplină ascultare de voia lui Dumnezeu.
În relatarea vindecării slăbănogului din Evanghelia lui Marcu capitolul 2, autorul folosește o expresie care ar trebui să ne dea de gândit. Prietenii paraliticului, constatând că nu pot ajunge la Iisus cu prietenul lor din cauza mulțimii adunate, au desfăcut acoperișul casei și l-au coborât pe bolnav chiar înaintea lui Iisus. Marcu continuă: „Când le-a văzut Iisus credința, a zis slăbănogului: „Fiule, păcatele îți sunt iertate” ( Marcu 2,5 ).
Dar credința poate fi „văzută”? Ea este o atitudine interioară, a inimii, deci cum ar putea fi văzută? Ei bine, credința inimii devine vizibilă prin faptele exterioare. Doar în acest mod ea demonstrează că este o credința vie, autentică și apreciată de Dumnezeu. Fără faptele exterioare care o însoțesc, credința omului, oricât ar fi de trâmbițată și lăudată, este o credință moartă, având un miros respingător pentru cei din jur, dar mai ales pentru Dumnezeu.
Când Pavel afirmă în cap. 2,13 că „cei ce împlinesc Legea această vor fi socotiți neprihăniți”, el se referă de fapt la acea credință vie, vizibilă în viața de zi cu zi, transformată și însoțită de faptele ascultării de Lege. Nu este nicio contradicție între afirmațiile lui Pavel din cap.2,13 și cele din cap.3,20. Omul nu poate fi „socotit neprihănit” ( îndreptățit ) prin ascultarea de Lege ( „faptele Legii” ), dar nici nu poate fi „socotit neprihănit” călcând în continuare Legea și ducând o viață păcătoasă ca mai înainte.
Ultima parte a versetului 20 exprimă cât se poate de clar care este rolul Legii în procesul mântuirii și ce legătură există între Lege și Evanghelie: „Prin Lege vine cunoștința deplină a păcatului.” Toate religiile păgâne au la bază concepția falsă că omul poate ajunge la mântuire prin eforturi proprii, prin respectarea unor norme morale și a anumitor reguli. Din nefericire, această concepție a pătruns și în iudaism, iar mai apoi și în creștinism.
Însă ascultarea de o Lege, de niște norme și reguli, precum și împlinirea unor ritualuri și ceremonii nu vor putea niciodată să-l îndreptățească pe un om păcătos. De ce? Pentru simplul motiv că ascultarea, oricât de riguroasă ar fi ea în prezent, nu poate acoperi păcatele trecutului. Un criminal care se hotărăște să nu mai omoare pe nimeni nu va deveni neprihănit dacă va reuși să asculte de Porunca a VI-a până la sfârșitul vieții. Din cauza trecutului său, el tot criminal rămâne.
La fel se întâmplă cu fiecare alt păcat posibil. Trecutul păcătos al omului nu poate fi acoperit ( rezolvat ) decât prin credința în meritele lui Christos Cel răstignit. Doar acea credință poate rezolva problema trecututlui și doar acea credință vie, manifestată prin ascultarea de voia lui Dumnezeu cu ajutorul Duhului Sfânt poate rezolva prezentul și viitorul.
Legea nu poate îndreptăți pe cineva, ci ea doar acuză, identificând păcatul în viața omului. Rolul ei este acela a unei oglinzi care arată murdăria, dar nimeni cu gândire logică nu va folosi oglinda pentru a îndepărta acea murdărie. Legea doar pune diagnosticul, arătând cât este de „bolnav” un om din punct de vedere spirtual și trimițându-l la Evanghelie pentru a găsi vindecare. Fără Lege, Evanghelia este asemenea unui cadou de care nimeni nu are nevoie.
Adevăratul rol al Legii este foarte bine descris de Martin Luther: „Țelul principal al Legii nu este să-i facă pe oameni mai buni, ci mai răi; cu alte cuvinte, ea le arată păcatul, pentru că, prin cunoștința aceasta, să fie umili, înfricoșați, loviți și zdrobiți și ca, prin aceasta, să fie îmboldiți să caute harul și astfel să vină la Sămânța aceea binecuvântată ( Christos )” (2)
Lori Balogh
Referințe:
(1) Calvin, p.129, citat de George R. Knight în „Comentariu la romani”, Editura Viață și Sănătate, București, 2015, p.93
(2) Martin Luther, „Galatians”, p.316, citat de George R. Knight în „Comentariu la romani”, Ed. Viață și Sănătate, București, 2015, p.101
Referinte:
( 1 ) Calvin, p.129, citat de George R. Knight in „Comentariu la romani”, Editura Viata si Sanatate, Bucuresti, 2015, p.93
( 2 ) Martin Luther, „Galatians”, p.316, citat de George R. Knight in „Comentariu la romani”, Ed. Viata si Sanatate, Bucuresti, 2015, p.101