„Rara avis”

„Rara avis”

( Luca 17,11-19 )

 

Ultimul drum al Mantuitorului spre Ierusalim cu cateva zile inainte de patimile si moartea Sa. Luca este singurul dintre cei patru evanghelisti care surprinde un eveniment petrecut in cursul acestei ultime calatorii: vindecarea celor zece leprosi. Faptul in sine nu ne mira, deoarece Luca, fiind medic si avand ochiul format sa observe suferinta umana, nu putea trece cu vederea un asemenea eveniment. Si aceasta cu atat mai mult cu cat nu era vorba de o vindecare singulara, ci una colectiva ( zece leprosi ), iar suferinta nu era una obisnuita, ci cea mai de temut boala din acele vremuri.

Lepra presupunea nu doar suferinte fizice, ci poate mai importante si mai mutilante decat acestea erau nenumaratele consecinte de ordin economic, social si religios. Un om declarat lepros de catre preot devenea un „paria” al societatii. El era izolat de familie si societate, avand domiciliu fortat in afara colectivitatii in care traise pana la declansarea bolii si, mai grav decat toate acestea, era considerat a fi blestemat de Dumnezeu. Nu putea exista o situatie mai nefasta pentru un om decat aceea de a fi declarat lepros de catre preotul comunitatii. Uneori moartea era mai de preferat vietii traite in astfel de conditii.

In drumul Sau spre Ierusalim, Iisus se intalneste cu acest grup de suferinzi, niste epave umane, izolate, dispretuite si fara nicio speranta de mai bine. Insa spre deosebire de leprosul vindecat de Iisus la inceputul activitatii Sale publice, care s-a apropiat de El implorand vindecarea contrar legilor mozaice ( vezi Matei 8,1; Marcu 1,40 ), Luca observa cu ochiul sau fin ca cei zece leprosi nu indraznesc sa se apropie de Iisus. „Ei au stat departe”, respectand regulile impuse.

De ce oare? Din respect fatza de regulile mozaice? Sau din respect fatza de Insusi Mantuitorul si alaiul care Il insotea? Sau poate din teama de a nu fi pedepsiti de autoritati? La urma urmei ei erau zece leprosi, nu doar unul singur, si nimeni nu ar fi indraznit sa se atinga de ei, fie si pentru a-i pedepsi, de teama de a nu se contamina cu temuta boala.

Aceasta abordare de la distanta a Mantuitorului, asociata cu atitudinea celor mai multi dintre ei dupa ce au fost vindecati, ar putea reprezenta un semnal care sa arate ca nu toti credeau ca ar putea avea loc o minune cu ei. Distanta fizica dintre ei si Iisus era doar o exprimare a distantei spirituale care exista intre ei.

Ne-ar fi greu sa credem ca toti cei zece leprosi aveau o credinta de neclintit in Iisus si mesianitatea Sa. Observati, va rog, cum I se adreseaza cei zece Mantuitorului: „Iisuse, Invatatorule, ai mila de noi!” ( vers. 13 ). Pentru ei Iisus era doar un invatator notoriu al iudeilor si nimic mai mult. Spre deosebire de acestia, leprosul care a indraznit sa se apropie de Iisus, cazand in genunchi inaintea Lui, I s-a adresat in cu totul alti termeni: „Doamne, daca vrei, poti sa ma cureti.” ( Luca 5,12)

Leprosul acela singuratic vazuse in Iisus pe Domnul, iar Iisus, vazandu-i credinta, a facut ceea ce niciun israelit din vremea aceea n-ar fi facut: „Iisus a intins mana, S-a atins de el si i-a zis: „Da, voiesc, fii curatit!” ( Luca 5,13 )

Cei zece leprosi aleg insa sa-L abordeze pe Iisus de la distanta, cu o anumita rezerva. Pentru ei Iisus nu e Domn, ci doar un rabin iudeu, despre care au auzit ca ar putea sa-i vindece de lepra. Spre deosebire de leprosul singuratic, vindecat de Iisus la inceputul  activitatii Sale publice, care a stiut exact ce vrea, dar lasand vindecarea la alegerea Mantuitorului, cei zece apeleaza generic si de la distanta doar la mila „Invatatorului”.

Mila la care au apelat cei zece leprosi putea sa insemne un cuvant de incurajare sau un banut aruncat spre ei pentru a-si putea cumpara o paine. Desigur, mila invocata de ei mai putea insemna si vindecarea fizica de care aveau nevoie. De ce nu I-au cerut ei lui Iisus un lucru concret: „Doamne, daca vrei, poti sa ne vindeci”?

S-au rezumat doar la a cere mila la modul general. Iar atunci cand un om se roaga lui Dumnezeu la modul general, inseamna ca exista o problema in aceasta relatie. Inseamna ca inca exista o anumita „distanta” intre om si Creator, inca exista rezerve, inca persista semintele necredintei.

Si totusi, cat de bun este Dumnezeu! El nu tine seama de piedicile care inca exista intre El si omul pacatos. Dimpotriva, El Se bucura pentru orice pas facut, oricat ar fi de marunt, in refacerea relatiei om-Dumnezeu. Si chiar daca omul aflat in cele mai mari crize existentiale se afla inca departe de Dumnezeu, dar striga implorand mila Lui, El este gata sa raspunda pozitiv.

De data aceasta Iisus pastreaza si El distanta ceruta de legea mozaica. Daca omul vrea sa ramana la o anumita departare de Dumnezeu, El nu forteaza nota, ci respecta vointa libera a omului. Iisus nu Se mai atinge de cei zece leprosi, asa cum s-a intamplat in cazul vindecarii leprosului singuratic, ci doar le spune acestora sa se arate preotilor.

Era un test al credintei. Dar nu doar al credintei, ci, asa cum vom vedea, era si un test al recunostintei. Primul test l-au trecut cu bine. Toti cei zece leprosi au plecat la indemnul lui Iisus pentru a se arata preotilor. Erau ei vindecati in acel moment? Nicidecum! Luca ne spune ca „pe cand se duceau au fost curatiti” ( vers. 14 ).

Nota bene! Testul credintei l-au trecut cu bine. Fara sa aiba dovada vindecarii, ei au ascultat de cuvantul Mantuitorului si, ca urmare a credintei lor, a venit vindecarea. La urma urmei nu aveau nimic de pierdut daca faceau o plimbare la preot.

Din nefericire, cel de-al doilea test – cel al recunostintei – nu l-au trecut cu totii. Unul singur dintre ei a trecut cu bine testul recunostintei si acest unul singur nu era nici macar iudeu. Era samaritean ( vers. 16 ). Fara sa avem informatii biblice suplimentare, putem trage concluzia ca ceilalti noua leprosi vindecati erau iudei, fapt care aduce in discutie o problema dureroasa pentru poporul ales din acea vreme.

Cazul leprosului samaritean vindecat se adauga altor situatii in care Mantuitorul a trebuit sa recunoasca cu tristete ca a gasit credinta mai mare si mai vie la unii oameni din afara poporului lui Dumnezeu decat la cei care se laudau ca sunt urmasii lui Avraam ( vezi cazul femeii siro-feniciene: Matei 15,21-28 si al sutasului roman: Matei 8,5-13 ).

Durerea lui Iisus razbate din cele cateva cuvinte rostite dupa gestul de recunostinta al leprosului samaritean vindecat: „Oare n-au fost curatati toti cei zece? Dar ceilalti noua unde sunt? Nu s-a gasit decat strainul acesta sa se intoarca si sa dea slava lui Dumnezeu?” ( Luca 17.18 )

Nu stim ce s-a intamplat mai departe cu cei noua leprosi vindecati de lepra fizica, dar bolnavi in continuare de lipsa de recunostinta. Asa cum Il cunoastem pe Dumnezeu si asa cum S-a manifestat in viata, lucrarea si caracterul Fiului Sau, nu cred ca El le-a retras binecuvantarea sanatatii din cauza lipsei lor de recunostinta. Dumnezeu „face sa rasara soarele Sau peste cei buni si peste cei rai si da ploaie peste cei drepti si peste cei nedrepti” ( Matei 5,45 )

Dumnezeu nu face minuni doar pentru sfinti buni de pus in rama. Toti oamenii sunt copiii Sai risipitori si ii iubeste deopotriva. Si, paradoxal, uneori celor rai le da mai multe binecuvantari si viata mai lunga decat celor buni, dupa cum un parinte acorda mai multa grija copilului bolnav decat celorlalti copii sanatosi. Si aceasta pentru ca – spune Iisus – „nu cei sanatosi au nevoie de doctor, ci cei bolanavi.” ( Matei 9,12 )

Nu, Iisus nu le-a retras binecuvantarea celor noua leprosi pentru ca au fost nerecunoscatori. Au ramas vindecati ca dovada a harului si a iubirii divine. Poate ca unii si-au venit in fire mai tarziu, dandu-I slava lui Dumnezeu si predandu-si viata Lui. Poate ca nu au facut acest lucru niciodata. Cert este un lucru: Doar urechile samariteanului vindecat au auzit cuvintele rostite de Iisus la urma: „Scoala-te si pleaca; credinta ta te-a mantuit.” ( vers. 19 ) Cei noua au fost vindecati doar trupeste. Insa doar samariteanul a fost si vindecat si mantuit totodata. De ce? Pentru ca doar el a dovedit recunostinta, dandu-I slava lui Dumnezeu.

Vedeti cat de importanta este recunostinta in relatia noastra cu Dumnezeu? Unora li se pare plictisitor cerul deoarece acolo se aduc permanent laude Creatorului. Pretinde Dumnezeu sa fie laudat continuu de fiintele pe care le-a creat? Nicidecum! Laudele, multumirile si spiritul de recunostinta nu pornesc ca o cerinta dinspre Dumnezeu spre creaturile Sale, ci izbucnesc asemenea unui izvor care nu poate fi incatusat din inimile pline de recunostinta ale fiintelor inteligente spre Creatorul lor.

Daca in Imparatia cerurilor spiritul de recunostinta este un mod de viata, natural si neimpus, pe pamantul nostru recunostinta este o „rara avis” ( expresie din poemul lui Juvenal „Satirae”, 6, 165 ). S-a dovedit acest trist adevar si in cazul vindecarii celor zece leprosi, dar se observa si astazi la toate nivelurile existentei umane: relatiile dintre oameni, relatiile dintre popoare, dar si relatia dintre oameni si Dumnezeu. Iata doua exemple negative cu privire la ceea ce inseamna lipsa de recunostinta intre popoare si care demonstreaza ca uitarea nu este doar o slabiciune a naturii umane, ci, in unele cazuri, este chiar un pacat:

Un american pe nume Robert Whiting, in varsta de 83 de ani, soseste pe un aeroport din Paris. La vama el intampina insa unele dificultati, deoarece nu-si gaseste pasaportul ratacit pe undeva prin bagajele sale.

„Ati mai fost in Franta, domnule?” – i se adreseaza sarcastic functionarul vamal.

Domnul Whiting recunoaste ca a mai fost in Franta.

– „Atunci trebuia sa stiti ca trebuie sa aveti pasaportul la indemana.” – raspunde functionarul vamal.

Batranul american raspunde:

     – „Ultima data cand am fost aici nu a trebuit sa arat pasaportul.”

     – „Imposibil! Dumneavoastra, americanii, trebuie intotdeauna sa aratati pasapoartele cand intrati in Franta.”

Batranul american il priveste direct in ochi pe functionarul vamal francez, dupa care raspunde linistit:

– „Cand am ajuns la tarm la Gold Beach, in „Ziua Z”, in 1944, pentru a ajuta la eliberarea acestei tari, n-am gasit niciun francez caruia sa-i pot arata pasaportul.”

O tacere de mormant s-a asternut in vama aeroportului. Se pare ca francezii au uitat prea repede ajutorul primit de la poporul american in vara anului 1944, cand trupele aliate au debarcat in Normandia si, cu sacrificii enorme, au luptat pentru eliberarea Frantei si apoi a intregii Europe.

Pe aceeasi linie a ideilor, un alt eveniment politic din aceeasi zona ne arata ce inseamna sa nu fii recunoscator pentru un bine pe care cineva ti l-a facut candva cu mari sacrificii. In anii `60, presedintele francez De Gaulle a decis ca Franta sa iasa din NATO. Adresandu-i-se lui Dean Rusk, secretarul de stat al lui John F. Kennedy, care se afla atunci in Franta, De Gaulle i-a comunicat ca doreste ca toti militarii americani sa iasa din tara cat mai curand posibil. La aceasta cerere a presedintelui francez Rusk a raspuns:

– „Aceasta cerere se refera doar la militarii vii sau si la cei care au murit pentru eliberarea Frantei si care sunt inmormantati aici?”

Din nou o tacere adanca s-a asternut acolo, astfel incat se putea auzi cum cade un ac… Prea repede si mult prea usor uitam binele care ni s-a facut candva, uneori cu sacrificii imense din partea binefacatorilor nostri. Un proverb evreiesc spune ca „cine da nu trebuie sa-si aminteasca, iar cine primeste nu trebuie niciodata sa uite.” Folosind alte cuvinte, scriitorul Honore de Balzac sublinia aceeasi idee, spunand ca „recunostinta este memoria inimii.”

Exista insa si situatii fericite, placute deopotriva lui Dumnezeu si oamenilor, in care „floarea” recunostintei, desi rara, este vazuta inflorind. In secolul al XV-lea, familia unui bijutier german avea 18 copii. Familia era deosebit de saraca, iar tatal facea tot posibilul sa le asigure copiilor hrana zilnica. In ciuda conditiei lor nevoiase, doi copii erau deosebit de talentati. Insa din cauza saraciei lucii, doar unul dintre ei putea merge la studii.

Prin urmare, cei doi frati au incheiat o intelegere: vor da cu banul si cel care va pierde va munci la mina pentru a plati studiile de pictura ale celuilalt. Zis si facut. Cel care urma sa studieze primul era Albrecht Durer, fratele lui luandu-si angajamentul sa-l intretina in timpul studiilor, pentru ca la final rolurile sa se inverseze.

Anii au trecut si, dupa incheierea studiilor, Albrecht Durer, cu ocazia unei mese in familie, s-a ridicat in capul mesei pentru a rosti un toast. La acea data el era deja un artist renumit si avea o situatie financiara buna. La incheiere, Albrecht Durer a spus:

– „Si acum, Albert, cel mai binecuvantat frate al meu, acum e randul tau. Acum te poti duce sa-ti urmezi visul si eu voi avea grija de tine.”

Toate fetzele s-au intors cu nerabdare spre celalalt capat al mesei, unde se afla fratele lui, Albert. Acesta, printre lacrimi, a raspuns bland:

– „Nu, frate, nu pot sa merg… Uite ce au facut cei patru ani de munca in mina mainilor mele! Oasele de la fiecare deget au fost strivite cel putin odata, iar in ultimul timp sufar de artrita, care mi-a afectat atat de rau mana dreapta incat nu pot nici macar sa tin paharul pentru a toasta cu tine… cu atat mai putin sa fac linii delicate cu pensula sau cu creionul. Nu, frate, pentru mine e prea tarziu…”

Asa s-a nascut capodopera lui Albrecht Durer „Maini in rugaciune”. Intr-o zi, pentru a aduce un omagiu sacrificiului facut de fratele sau Albert, Albrecht Durer i-a gravat mainile subtiri indreptandu-se spre cer. Artistul si-a numit lucrarea „Maini”, insa lumea a redenumit capodopera „Maini in rugaciune”.

Recunostinta este intr-adevar o „rara avis” – o pasare rar intalnita atat in relatiile dintre oameni, cat mai ales in relatia dintre om si Dumnezeu. Lipsa recunostintei este amintita de apostolul Pavel in lista neagra a problemelor de ordin moral pe care le va avea societatea omeneasca in „zilele din urma”, cu putin timp inainte de revenirea in slava a Domnului Iisus Christos ( vezi 2 Timotei 3,1-5 ).

Mai mult decat atat, in tabloul moral pe care acelasi apostol il face societatii omenesti din timpul sau, el asaza lipsa recunostintei fatza de Creator la originea idolatriei si a depravarii sub toate aspectele:

     „Fiindca, macar ca au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslavit ca Dumnezeu, nici nu I-au multumit, ci s-au dedat la ganduri desarte si inima lor fara pricepere s-a intunecat. S-au falit ca sunt intelepti si au inebunit si au schimbat slava Dumnezeului nemuritor intr-o icoana care seamana cu omul muritor, pasari, dobitoace cu patru picioare si taratoare. De aceea, Dumnezeu i-a lasat prada necuratiei, sa urmeze poftele inimilor lor…” ( Romani 1,21-24 )

Daca David, marele imparat al poporului Israel, a fost numit de Dumnezeu „om dupa inima Mea” ( vezi 1 Samuel 13,14; Fapte 13,22 ) in ciuda caderilor sale, acest lucru s-a datorat in mare masura spiritului de recunostinta pe care el a stiut sa-l cultive in relatia sa cu oamenii, dar si cu Creatorul sau. Intreaga sa viata este plina de gesturi de recunostinta fatza de binefacatorii sai, iar Psalmii sunt plini de laude si multumiri la dresa lui Dumnezeu.

Una dintre intrebarile vietii sale a fost cea exprimata in Psalmul 116,12: „Cum voi rasplati Domnului toate binefacerile Lui fatza de mine?” David stia ca orice ar face pentru Dumnezeu si pentru oameni nu va putea echivala noianul de binecuvantari primite din partea cerului. Totusi se simtea dator sa faca ceva pentru a-si exprima recunostinta. Si atunci David face o intreita promisiune publica lui Dumnezeu:

1) „Voi inalta paharul izbavirilor” ( vers. 13 ). David promite ca va da marturie oricui si in orice imprejurare despre bunatatea lui Dumnezeu.

2) „Voi chema Numele Domnului” ( ver. 13 ). David se angajeaza sa-L implice pe Dumnezeu in toate aspectele vietii sale.

3) „Voi implini juruintele facute Domnului” ( vers. 14 ). David promite ca isi va tine cuvantul dat si va fi credincios legamantului dintre el si Domnul sau.

Dintre cei zece leprosi vindecati de Iisus doar unul s-a intors sa-I multumeasca. Doar a zecea parte! Adica „zecimea”? Daca in privinta castigurilor noastre materiale Dumnezeu Se multumeste sa-I inapoiem doar a zecea parte, atunci cand e vorba de recunostinta noastra fatza de binecuvantarile primite, El tanjeste nu doar dupa a zecea parte din recunostinta noastra, ci dupa intreaga noastra recunostinta.

Si sa nu uitam un lucru important: Dupa ce ne-am platit toate datoriile celui care ne-a ajutat, inca ii mai suntem datori. Stiti cu ce? Cu recunostinta!

Lori Balogh

This entry was posted in Caracter and tagged , , . Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.