„Zona de confort” sau „Zona de efort”?
„Până când vei sta culcat, leneșule? Când te vei scula din somnul tău? Să mai dormi puțin, să mai ațipești puțin, să mai încrucișezi puțin mâinile ca să dormi!”
Proverbele 6:9.10; 24:33
În ultima vreme, în psihologie, în lucrări care se ocupă cu dezvoltarea personală, dar și în predici cu subiect misionar, se folosește tot mai des expresia „zona de confort”. Deși îl credeam vechi, de decenii, conceptul este recent, fiind folosit începând cu anul 2009. La originea lui se află expresia „comfort zone” (engl.) care se referă la intervalul de temperatură cuprins între 19‑26 grade Celsius, în care corpul omenesc se simte perfect: nici frig, dar nici prea cald, adică climatul ideal.
Pe scurt, expresia se referă la acel stil de viață pe care îl alegem și în care depunem un minim de efort, facem un minim de sacrificii și avem parte de un minim de riscuri. Experții în dezvoltare personală afirmă că acest stil de viață are de-a face cu lenea și cu blocajele în dezvoltarea propriei personalități.
„Zona de confort” este o stare psihologică în care te simți în siguranță, în care lucrurile ți se par familiare, fără să faci sacrificii personale și fără riscuri prea mari. În acest perimetru se află familia ta (dacă relațiile sunt bune), prietenii cu care te simți bine, locul de muncă (dacă îți place ce faci și îți aduce venitul de care ai nevoie), biserica în care te închini lui Dumnezeu și locurile natale atât de familiare.
Deoarece „zona de confort” este spațiul în care noi deținem controlul și ne simțim la largul nostru, ea mai este numită și „zona de control”. Atunci când ne hotărâm să ieșim din această zonă sau când împrejurările ne obligă să o facem, ne simțim anxioși, nesiguri, vulnerabili și expuși, ca și cum ar trebui să părăsim asfaltul pentru a ne deplasa pe teren mlăștinos sau pe nisipuri mișcătoare.
De fapt, „zona de confort” este o barieră mentală pe care noi singuri ne-o impunem și pe care ne este foarte greu să o depășim, de teama de a nu pierde liniștea, siguranța și căldura „bârlogului” pe care ni l-am construit cu greu. De ce oare nu ne plac unele îndemnuri, sfaturi sau chiar mustrări din predicile pe care le auzim la serviciile divine? Răspunsul este simplu: Toate acestea sunt percepute ca fiind niște intruși care vor să spargă „cifrul” și să intre în zona noastră de confort, tulburându-ne liniștea și siguranța.
Dacă, într-un fel sau altul, ne încăpățânam să rămânem în acest „bârlog” călduros și aparent sigur, nu suntem altceva decât prizonierii propriei noastre fortărețe, despre care credem că e de necucerit. Nicolae Iorga spunea despre efectele unei vieți comode: „Lenea este o sinucidere blândă.” Iar Benjamin Franklin, referindu-se la aceleași efecte nocive ale inactivității și comodității, spunea că „lenevia, ca și rugina, roade viața mai mult decât munca.”
Dar este oare ceva rău ca omul să aibă zona lui de confort în care să se simtă bine și în siguranță? În „Piramida lui Maslow”, în care sunt ierarhizate toate nevoile fundamentale ale ființei umane, nevoia de siguranță și securitate se află pe treapta imediat următoare celei de la baza piramidei, care se referă la nevoile primare, fiziologice ale omului: hrana, apa și adăpostul.
Expresia „zona de confort” a dobândit unele conotații peiorative, mai ales atunci când ea se referă la viața spirituală a ființei umane. Această apare ca fiind ceva de nedorit pentru un copil al lui Dumnezeu, o stare din care Dumnezeu dorește să ieșim, dacă vrem cu adevărat să fim după placul Lui. Dar să nu ne pripim cu concluziile!
Dacă ne gândim la originile lumii, la Creația însăși, din raportul biblic putem observa că Însuși Creatorul i-a așezat pe primii noștri părinți într-o „zonă de confort” desăvârșit: grădina Edenului. În acel cămin al primilor oameni, conceput de Creator pentru a fi un model pentru căminele tuturor urmașilor lor, exista o desăvârșită pace, armonie, siguranță și bunăstare, cu potențialul împlinirii tuturor nevoilor fizice, intelectuale, sociale, emoționale și spirituale ale omului.
Mai târziu în istoria sacră, vedem cum Dumnezeu conduce poporul Său ales, după eliberarea din robia egipteană, spre Canaanul pe care îl descrie (nu o singură dată, ci de 20 de ori!) ca fiind „o țară unde curge lapte și miere” (vezi Exodul 3:8.17; 13:5; 33:3; Leviticul 20:24, etc.). Ce poate însemna acest lucru decât dorința lui Dumnezeu de a-i oferi poporului Său din acea vreme o „zonă de confort”, de siguranță și de liniște? Înseși binecuvântările promise poporului Israel, în cazul în care el ar fi ascultat de voia lui Dumnezeu, nu sunt o dovadă în acest sens?
„Vei fi binecuvântat în cetate și vei fi binecuvântat la câmp” – le spune Moise israeliților din partea lui Dumnezeu. „Rodul pântecelui tău, rodul pământului tău, rodul turmelor tale, fătul vacilor și al oilor tale, toate acestea vor fi binecuvântate. Coșnița și postava ta vor fi binecuvântate. Vei fi binecuvântat la venirea ta și vei fi binecuvântat la plecarea ta…” (Deuteronomul 28:3‑6) Cum am putea traduce toate aceste binecuvântări în limbajul modern? Nu sunt ele descrierea unei „zone de confort”, de belșug, liniște și siguranță?
Dacă vom face un arc peste timp și dacă am privi la scenele grandioase ale vieții viitoare, așa cum sunt descrise în Apocalipsa, despre ce ne vorbesc toate acestea? Planul lui Dumnezeu de a crea „un cer nou și un pământ nou”, în care să nu mai existe răul, suferința și moartea (vezi Apocalipsa cap. 21 și 22), nu înseamnă toate acestea promisiuni cu privire la planul lui Dumnezeu de a-i duce pe oamenii răscumpărați într-o zonă de confort desăvârșit și veșnic?
Însuși Domnul Iisus ne-a promis solemn: „Mă duc să vă pregătesc un loc. Și după ce Mă voi duce și să voi pregăti un loc, Mă voi întoarce și vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiți și voi” (Ioan 14:2.3). Oare cum poate fi definit acest „loc” decât ca o zonă de confort veșnic, în care toate nevoile și aspirațiile celor mântuiți vor fi satisfăcute la superlativ?
Este un lucru rău să ne dorim o viață confortabilă, un loc în care să ne simțim bine și în siguranță? Desigur că nu! Tatăl nostru ceresc este Cel dintâi care dorește acest lucru în dreptul creaturilor Sale, după cum orice tată normal de pe acest pământ va dori întotdeauna binele suprem pentru copiii săi.
Însă Tatăl ceresc știe un lucru pe care noi, ființe păcătoase, îl învățăm foarte greu: De când a apărut drama păcatului pe această planetă, încremenirea omului într-o zonă de confort poate deveni o capcană mortală, o cursă care poate atrage după sine întâi moartea spirituală, apoi moartea fizică, veșnică. De ce oare, după căderea în păcat a lui Adam și a Evei, Creatorul nu le-a permis să rămână în Edenul plin de pace, siguranță și belșug? De ce oare i-a spus El omului: „În sudoarea feței tale să-ți mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ…”? (Geneza 3:19).
Imaginați-vă ce s-ar fi întâmplat cu Adam și Eva dacă Creatorul i-ar fi lăsat în Eden să se bucure, păcătoși fiind, de liniștea, siguranța și belșugul de acolo. Cei doi, precum și urmașii lor, ar fi mâncat din pomul vieții și ar fi trăit veșnic, însă suportând cu fiecare an care s-ar fi scurs în veșnicie urmările tot mai degradante ale păcatului: boala, suferința, răutatea, violența, înstrăinarea, conflictele ș.a.
Creatorul nu i-ar mai fi deranjat căutându-i „în răcoarea zilei” (vezi Geneza 3:8), iar omenirea s-ar fi bucurat de belșugul Edenului fără grija zilei de mâine și fără să mai tânjească după venirea unui Eliberator care să o mântuiască. Ar mai fi dorit oamenii o altfel de viață decât cea pe care ar fi dus-o în Eden? Cu siguranță că nu!
Dacă nu credeți, priviți la bogații zilelor noastre, cărora nu le lipsește nimic în această lume, care își pot împlini orice vis și orice dorință, având simțământul că vor trăi veșnic în zona lor de confort. Chiar dacă uneori își aduc aminte că sunt muritori și că tot confortul de care se bucură va avea un sfârșit, nu au nicio intenție (cu mici excepții fericite!) să-și schimbe viața. Nu vor să audă de Dumnezeu, de cruce și de mântuire.
Priviți la oamenii care trăiau în prosperele cetăți Sodoma și Gomora înainte că judecățile lui Dumnezeu să cadă asupra lor! Valea Iordanului era la data aceea o zonă foarte mănoasă și bogată, permițându-le locuitorilor să obțină belșug material și o viață confortabilă cu un minim de efort. Ca urmare, locuitorii acestor cetăți aveau timp liber din belșug, dar pe care nu știau cum să-l folosească. Inventau tot felul de plăceri vinovate, din ce în ce mai distructive și mai imorale.
Confortul de care se bucurau, asociat cu tendințele din ce în ce mai degradante ale firii lor pământești au făcut ca o întreagă populație, „tineri și bătrâni” (vezi Geneza 19:4), să devină atât de coruptă încât Dumnezeu nu a mai avut o altă alternativă decât să o distrugă.
Ce a făcut împăratul David când a decis să rămână în Ierusalim, în liniștea și confortul palatului împărătesc, în loc să meargă pe câmpul de luptă alături de soldații săi? A urmat una dintre cele mai negre pagini ale istoriei biblice: adulterul cu Batșeba, urmat de uciderea lui Urie și o povară întreagă de vinovăție, pe care o vedem descrisă cu lacrimi amare în Psalmii pocăinței lui David.
Și cum păcatul nu vine niciodată singur, ci este însoțit în mod obligatoriu de un pachet întreg de consecințe nefaste, David a trebuit să suporte unele dintre cele mai grave consecințe: moartea a patru dintre copiii săi, războiul civil provocat de Absalom și influența nefastă pe care păcatul împăratului a avut-o asupra întregului său popor.
Ce s-a întâmplat cu Solomon după ce și-a asigurat tot confortul pe care și-l putea dori un om în acele timpuri? Biblia este realistă (dovadă că ea este opera lui Dumnezeu, nu a unor oameni!) și ne relatează ce s-a întâmplat în cazul lui: Solomon a căzut în idolatrie, ducând o viață deșartă, străină de Dumnezeu, viață pe care a deplâns-o la bătrânețe în cartea Eclesiastul.
Ce a pățit Ghehazi, slujitorul profetului Elisei, când a râvnit pe nedrept la cei doi talanți de argint ai lui Naaman, ca să trăiască și el în confort, nu să fie toată viața slujitorul umil al lui Elisei? S-a umplut de lepră (vezi 2 Împărați 5:27), cea mai de temut boală a vremurilor antice, simbolul blestemului lui Dumnezeu.
Ce i s-a întâmplat bogatului din pilda Mântuitorului în momentul în care s-a gândit doar la confortul personal, nu și la bunăstarea semenilor săi (vezi Luca 12:13‑21)? În dreptul lui Dumnezeu a fost nevoit să rostească cuvinte pe care nimeni nu le-ar dori să le audă vreodată: „Dar Dumnezeu i-a zis: „Nebunule! Chiar în noaptea aceasta ți se va cere înapoi sufletul; și lucrurile pe care le-ai pregătit, ale cui vor fi?” (Luca 12:20).
Cu alte cuvinte: „Omule, ți-ai pregătit zona ta de confort în care sperai că te vei simți bine mulți ani de acum înainte. Nu te-ai gândit și la binele altora. De aceea, vei pierde ceea ce erai convins că îți aparține și alții se vor bucura de confortul pe care l-ai pregătit doar pentru tine.”
Uitați-vă la bogații zilelor noastre, aceia despre care Iacov scrie că și-au strâns „comori în zilele din urmă” (vezi Iacov 5:3)! Câți dintre ei cad în patima drogurilor și ajung o ruină, sfârșind viața înainte de vreme! Câți dintre ei ajung în închisoare, din cauza necinstei în afaceri! Câți dintre ei ajung să fie șantajați, amenințați și jefuiți de hoți! Într-un cuvânt, câți dintre ei sunt nefericiți! De ce toate acestea? Pentru că atunci când zonei de confort (care nu este un rău în sine) i se asociază o viață trăită în păcat și sfidare a voii lui Dumnezeu, în viața oamenilor se produce un dezastru.
Istoria lumii ne învață ca marile imperii care s-au perindat pe scena ei au crescut și s-au dezvoltat atâta vreme cât oamenii au luptat și nu s-au mulțumit cu o viață confortabilă. În momentul în care a încetat efortul, lupta și sacrificiul, oamenii dedându-se la o viață trăită în plăceri și huzur, imperiile au început să decadă, dispărând în cele din urmă. La rândul lor, legile sănătății și ultimele studii făcute în domeniul medical ne arată și ele că acele organe care nu sunt folosite, se atrofiază, iar lipsa mișcării și a efortului fizic duce la moarte prematură.
Orice progres al lumii noastre, în orice domeniu, ar fi fost inexistent dacă unii oameni nu ar fi renunțat la confortul lor și nu ar fi sacrificat din timpul lor, din energia lor și din bunurile lor materiale, renunțând la propria liniște și siguranță.
Dacă Thomas Alva Edison nu ar fi perseverat și nu ar fi depășit dezamăgirea celor circa 5 000 de eșecuri în producerea primului bec electric, probabil că astăzi omenirea ar fi folosit tot lumânările pentru iluminarea locuințelor. Dacă F. B. Morse s-ar fi dat bătut când Congresul SUA a luat în derâdere telegraful inventat de el, astăzi omenirea nu ar fi beneficiat de alfabetul care îi poartă numele. Când Morse le-a prezentat congresmanilor invenția sa, aceștia l-au ironizat spunând că ea este la fel de utilă omenirii ca și construirea unei căi ferate spre Lună. Totuși Morse a perseverat și în 1844 a reușit să dovedească lumii întregi că telegraful inventat de el este un pas mare înainte pentru omenire.
Dacă Einstein s-ar fi dat bătut după ce a pierdut primul său examen de admitere la facultate, astăzi ar fi fost un anonim. Dar el a renunțat la confortul său, a perseverat și în cele din urmă a devenit unul dintre cei mai faimoși oameni de știință din toate timpurile.
Un profesor a decis să-și testeze studenții, oferindu-le posibilitatea să aleagă între trei variante de examen. Prima variantă avea 30 de întrebări, cea de-a doua avea 40 de întrebări, iar cea de-a treia avea 50 de întrebări. Cum era de așteptat, cei mai mulți studenți au ales varianta cea mai ușoară și mai comodă: cea cu 30 de întrebări. Însă nu mică le-a fost mirarea să constate că și cei care au răspuns corect la toate cele 30 de întrebări au primit doar nota 8. Cei care au ales varianta cu 40 de întrebări și au răspuns corect la toate, au primit doar nota 9, în timp ce nota 10 au primit doar cei care au ales ultima și cea mai grea variantă.
Pentru că studenții erau nedumeriți, profesorul le-a explicat de ce a procedat în felul acesta: „Dragii mei, nu am avut intenția să verific cunoștințele voastre, ci doar determinarea, hotărârea de a ținti mai sus.” Cu alte cuvinte, profesorul a dorit să știe câți dintre studenții săi sunt dispuși să aleagă o cale mai grea și mai provocatoare, când aveau posibilitatea să aleagă o cale ușoară și confortabilă.
Da, în toate domeniile vieții, inclusiv în domeniul spiritual, legat de viața Bisericii lui Christos, există o zonă de confort, ușoară, plăcută, care îți aduce liniște și siguranță, dar și o zonă de efort, o cale mai grea, care necesită efort, sacrificii și lepădare de sine. Pe care dintre cele două variante o vei alege?
Pentru cei care aleg confortul, comoditatea și inactivitatea în viața bisericii, am o veste proastă. Nu o spun doar eu, ci chiar specialiștii care studiază conceptul „zonei de confort”. Atâta vreme cât rămâi doar în acel loc în care te simți confortabil și în siguranță, fără să pășești afară în „zona de efort”, luptând și sacrificându-te pentru a face ceva bun pentru cei din jur, te vei simți bine, dar nu împlinit.
Vei trăi aceeași rutină a vieții de zi cu zi, fără să faci niciun progres spiritual. Te scoli dimineața, mănânci, pleci la serviciu, faci cumpărături, gătești, faci curățenie în casă, te uiți la emisiunile preferate la TV, discuți la telefon cu prietenii, verifici ce mai e nou pe Facebook, apoi te culci. A doua zi la fel, a treia zi la fel, și anul următor, și tot restul vieții…
Și trăind viața în această rutină, treptat vei pierde încrederea că poți face mai mult. Îți blochezi propria creștere și dezvoltare, devenind prizonierul închisorii pe care ți-ai construit-o singur. Deși ai fost creat cu un potențial uriaș de dezvoltare (prima poruncă dată de Creator omului a fost „Creșteți!” – Geneza 1:28), îl lași să fie înecat în comoditate și lene.
Dar poate că cel mai grav lucru care i se întâmplă unui om comod, deși afirmă că Îl iubește pe Dumnezeu și adevărul Cuvântului Său, este faptul că pierde adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu. Poate vă întrebați: „Cum este posibil? Ce legătură există între o viață comodă, fără eforturi și sacrificii, și o cunoaștere alterată a caracterului lui Dumnezeu?”
Pilda talanților (vezi Matei 25:14‑30) ne oferă răspunsul la aceste întrebări. Primii doi robi, cărora stăpânul le-a încredințat spre administrare cinci, respectiv doi talanți, au pornit imediat la lucru. Ei ar fi putut să mai zăbovească, să mai trândăvească, având în vedere că stăpânul lor plecase departe și nu avea să revină curând. Însă Biblia spune foarte clar și fără echivoc: ei nu și-au permis să trândăvească, ci „îndată” au plecat și au pus talanții stăpânului în negoț, câștigând alți cinci, respectiv doi talanți.
Însă cel mai mare câștig al lor a fost altul: ei au câștigat încredere în ei înșiși, au crescut în respectul față de stăpânul lor, și-au dezvoltat abilitățile, iar în final au câștigat aprecierea stăpânului lor, care i-a avansat în grad și responsabilitate. Cuvintele de apreciere primite din partea stăpânului lor sunt unele dintre cele mai plăcute cuvinte pe care le poate auzi un om muritor din partea Suveranului Universului: „Bine, rob bun și credincios! Ai fost credincios în puține lucruri, te voi pune peste multe lucruri. Intră în bucuria stăpânului tău” (Matei 25:21.23).
Spre deosebire de colegii săi, al treilea rob a preferat să rămână în zona lui de confort. A îngropat singurul talant încredințat, ca să nu se bucure nimeni de el, iar el și-a permis să ducă o viață de lenevie, huzur și plăceri egoiste, profitând că stăpânul său era plecat.
Știți care a fost problema cea mai gravă a acestui om? Nu faptul că l-a privat pe stăpânul său de un profit pe care l-ar fi putut avea. Nici faptul că a pierdut timpul, făcând umbră pământului degeaba în toată această perioadă. Cea mai mare pierdere a acestui rob a fost faptul că a rămas un om pipernicit, nedezvoltat, inutil și care, în final, a pierdut stima și aprecierea stăpânului său.
Viața ne provoacă la o continuă alegere între a trăi o viață de comoditate egoistă sau a duce o viață plină de sacrificiu și trudă pentru binele altora. Cele două cai pot fi observate în toate domeniile vieții, inclusiv în viața Bisericii lui Christos. În timp ce firea noastră pământească ne va atrage mereu spre calea mai ușoară și mai comodă, Duhul lui Dumnezeu ne va îndemna mereu să învingem comoditatea și să punem talanții primiți în slujba lui Dumnezeu și a semenilor noștri.
„Intrați pe poarta cea strâmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare și mulți sunt cei ce intra pe ea. Dar strâmtă este poartă, îngustă este calea care duce la viață și puțini sunt cei ce o află” (Matei 7:13.14).
Când ieșim în natură, zonele de confort și de efort sunt cât se poate de vizibile. Cei mai mulți aleg calea cea largă: opresc mașina la marginea pădurii, apoi încing grătarele și dau muzica la maxim. Doar puțini sunt cei care încalță bocancii de munte, își iau rucsacul în spate și se avântă spre înălțimi. Nu e deloc comod să urci peste stânci și să treci pâraie de munte; nu e deloc plăcut să transpiri sub soarele arzător, tânjind după un petic de umbră. Însă cât de diferit se simt cele două categorii de oameni la sfârșitul zilei! Cât de goi sufletește sunt primii și cât de împliniți sufletește sunt ultimii!
Din nefericire, chiar și în Biserica lui Christos se întâlnesc cele două categorii de oameni. Deși toți mărturisesc aceeași credință, unii aleg o viață de credință comodă, fără să se implice în activitățile bisericii, în timp ce alții trudesc din greu, sacrifică și fac eforturi pentru a compensa lipsa de activitate a fraților lor de credință.
„Zona de confort” versus „Zona de efort”! Ce s-ar fi întâmplat dacă și Mântuitorul lumii ar fi ales prima variantă? Dacă ar fi rămas pe tronul ceresc, la dreapta Tatălui, înconjurat de milioanele de îngeri care Îi aduceau slavă? Ce s-ar fi întâmplat cu mântuirea noastră dacă El nu ar fi părăsit cerul cald, liniștit și sigur, pentru a coborî pe pământ și a ne sluji nouă, ființe decăzute și nerecunoscătoare? Nici nu vreau să mă gândesc la un asemenea scenariu…
Sunt fericit și Îi aduc slavă lui Dumnezeu pentru că „El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuși și a luat chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfățișare a fost găsit ca un om, S-a smerit și S-a făcut ascultător până la moarte, și încă moarte de cruce” (Filipeni 2:6‑8).
Aceasta este DRAGOSTEA în haine de lucru! Adevărata dragoste pe care Dumnezeu dorește ca fiecare dintre noi să o reflectăm cât mai mult. Nu doar în interiorul zonei noastre de confort, în familiile noastre dragi, între prietenii pe care îi iubim sau între frații de credință din biserica pe care o frecventăm, ci și în exterior, în acele zone de efort în care trăiesc atâția oameni care încă nu-L cunosc pe Dumnezeu și bucuria mântuirii Sale.
„Lărgește-ți spațiul pentru a avea loc să-ți deschizi aripile!” (Hilde Larsen)
Lori Balogh
