„Eu sunt cu tine”
„Nu te teme, căci Eu sunt cu tine. Nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sunt Dumnezeul tău. Eu te întăresc și tot Eu îți vin în ajutor. Eu te sprijinesc cu dreapta Mea biruitoare. „
Isaia 41, 10
În cartea „Reaching for the Invisible God” ( „Atingându-L pe Dumnezeul cel invizibil” ), Philip Yancey povestește o anecdotă care circulă în mediul seminarelor teologice. Deși stârnește zâmbetul celor care aud această anecdotă, ea conține totuși un mare adevăr.
Un om trece strada printr-un loc nepermis și puțin lipsește să nu fie lovit de o mașină care circula regulamentar. Cineva care asistă la această scena exclamă: „Cu adevărat, Providența l-a ocrotit pe acest om de o moarte sigură.”
A doua zi, același om, fără să tragă nicio învățătură din ceea ce s-a întâmplat cu o zi înainte, când putea să fie accidentat, încearcă să traverseze strada prin același loc nepermis. Însă de data aceasta nu scapă. O mașina îl accidentează grav, însă omul supraviețuiește accidentului. După multe luni de intervenții chirurgicale și îngrijiri medicale, omul revine la o viață normală. Cineva, care a asistat la gravul accident, exclamă: „Slavă Domnului! Omul acesta putea să moară dacă Dumnezeu nu i-ar fi ocrotit viața! „
După un timp, după ce se reface complet și iese din spital, omul nostru traversează din nou strada prin același loc nepermis. De data aceasta accidentul este fatal. Omul moare, iar cineva care a asistat la accident trage concluzia: „Ei bine, cred că Dumnezeu a găsit de cuviință să-l cheme la odihnă pe acest om.”
Intenția celui care a conceput această anecdotă, de altfel regăsită în multe variante în viața reală, este evidentă: Un creștin evlavios va găsi întotdeauna un răspuns satisfăcător la orice situație și împrejurare din viață, în așa fel încât onoarea lui Dumnezeu să fie salvată. Cu alte cuvinte, fie ca Dumnezeu ne ocrotește de necazuri, fie că El le îngăduie în viața noastră, controlându-le, fie că necazurile ne aduc în pragul mormântului, Dumnezeu este cu noi și are în mâinile Sale întregul control.
Însă dincolo de zâmbetul pe care-l produce la cei ce o asculta, această anecdotă creștină conține un mare adevăr biblic. De fapt, ea ne vorbește despre una dintre cele mai frumoase și mai mângâietoare promisiuni făcute vreodată de Dumnezeu omului slab, păcătos și nevrednic: „Eu sunt cu tine!” Fie în zilele senine, când suntem ocrotiți de necazuri, fie în zilele în care trecem prin crize și strâmtorări, fie chiar și în moarte, Dumnezeu ne asigură cu iubire: „Eu sunt cu tine!”
Promisiunea prezenței lui Dumnezeu lângă omul care are nevoie de El o putem întâlni de nouă ori pe paginile Bibliei, fiind adresată unor persoane diferite ( Avraam, poporul Israel, Ieremia, Pavel ) și în împrejurări dintre cele mai diferite ( vezi Geneza 26,24; 28,15; Isaia 41,10; 43,5; Ieremia 1,8.19; 30,4; 40,28; Fapte 18,10 ). De ce este această promisiune divină atât de prețioasă pentru sufletul unui om? Ce implică faptul că Dumnezeu este alături de noi? Iată câteva răspunsuri:
1) Dacă aceasta promisiune ar fi fost făcută de un om, de un înger puternic sau de una dintre ființele cerești care se află în preajma tronului sfânt, ne-am fi bucurat nespus. Fagadunita ar fi fost deosebit de reconfortantă. Însă Cel ce promite că va fi cu noi și nu ne va lăsa singuri este Însuși Dumnezeu, cea mai puternică, mai slăvită și mai vrednică de încredere Ființă din Univers. În acest caz, făgăduința are o valoare cu atât mai mare, căci ea aparține unui Dumnezeu deopotrivă iubitor și atotputernic.
2) Dumnezeu nu condiționează promisiunea Sa nici de timp, nici de loc, nici de împrejurări. El nu promite: „Eu sunt cu tine doar între orele 7 și 8 dimineața și 18 și 19 seara, și doar în zilele de Sabat”. El nu spune: „Eu sunt cu tine doar dacă vii să te închini în Casa Mea de rugăciune, doar dacă locuiești la țară și doar dacă e pace și nu război.”
Practic, nu există nicio limită impusă de Dumnezeu nici cu privire la timp, nici cu privire la loc, nici cu privire la circumstanțe. Singură condiție, neexprimată de altfel, dar care reiese din contexul biblic general, este existența unei relații sincere și profunde între om și Dumnezeu. În absența acestei relații, promisiunea „Eu sunt cu tine!” nu are nicio relevanță. Nu are niciun sens.
3) Promisiunea este cu atât mai valoroasă pentru sufletul omenesc lovit de atâtea furtuni existențiale cu cât ea este la timpul prezent. Dacă Dumnezeu ar fi folosit timpul trecut: „Eu am fost cu tine”, nici nu ar mai fi vorba despre o promisiune, deoarece aceasta, prin definiție, se referă la prezent și mai ales la viitor. Dacă Dumnezeu S-ar fi adresat la timpul trecut, noi am fi putut să-I răspundem: „Doamne, mulțumesc pentru că ai fost cu mine în trecut. Dar eu am nevoie acum de prezența Ta și de ajutorul Tău.”
Iar dacă Dumnezeu ar fi folosit timpul verbului la viitor: „Eu voi fi cu tine!”, ar fi apărut ideea de întârziere și amânare a prezenței și ajutorului Său cândva într-un viitor nedefinit. Pe bună dreptate autorul american Walter Percy afirma: „A trăi în trecut și în viitor este ușor. A trăi în prezent este ca și cum te chinui să introduci o ață într-un ac minuscul.”
Da, avem nevoie să ne reamintim că Dumnezeu a fost cu noi în trecut. Avem nevoie să nu ne temem de viitor, pentru că Dumnezeu este deja acolo, așteptându-ne cu brațele deschise. Însă cea mai mare și mai urgentă nevoie a noastră este să-L știm și să-L simțim pe Dumnezeu lângă noi acum, implicat asemenea unui tată iubitor în tot ceea ce înseamnă viața copiilor Săi.
În Evanghelia lui Matei există un verset greșit înțeles din cauza unei deficiențe de traducere. Mai exact, din cauza adăugirii unui cuvânt care nu există în manuscrisele timpurii ale Evangheliei: „Nu se vând oare două vrăbii la un ban? Totuși, niciuna dintre ele nu cade la pământ fără voia Tatălui vostru.” ( Matei 10,29 )
În manuscrisele timpurii ale Evangheliei lui Matei nu există cuvântul „voia”, deși prezența lui ar părea necesară. Fără acest cuvânt adăugat ulterior de copiști, textul sună astfel: „Nu se vând oare două vrăbii la un ban? Totuși, niciuna dintre ele nu cade la pământ fără Tatăl.” Majoritatea traducerilor moderne ale Bibliei conțin cuvântul „voia” sau „permisiunea” Tatălui. Traducerea Gala Galaction spune: „Niciuna dintre ele nu cade fără știrea Tatălui vostru.”
În traducerea Fidelaă, cuvântul „voia” este scris cu litere italice, ceea ce ne indică o incertitudine cu privire la existența acestui cuvânt în manuscrisele timpurii. Probabil că cele mai corecte traduceri ale textului din Matei 10,29 sunt cea a abatelui Crampon ( l. franceză ) și cea din versiunea Douay-Rheims ( l. engleză ), în care cuvintele „voia” sau „permisiunea” fie sunt puse între paranteze, fie lipsesc cu desăvârșire.
„Est-que deux moineaux ne se vendent pas un as? Pourtant, pas un seul d’entre eux ne tombe a terre sans (la permission de) votre Pere.” ( Crampon )
„Are not two sparrows sold for a farthing? And not one of them shall fall on the ground without your Father? „ ( Douay-Rheims )
Așadar, traducerea corectă în limba română, fără adăugarea cuvântului „voia” este următoarea: „Totuși, niciuna dintre ele nu cade la pământ fără Tatăl vostru.” Dar ce importanță are toată această discuție în jurul unui singur cuvânt care apare în majoritatea traducerilor Bibliei, dar care lipsește din alte traduceri? Răspunsul este simplu: Acest singur cuvânt („voia”), adăugat textului original, schimba complet mesajul transmis de Domnul Christos.
Textele care conțin cuvintele „voia”, „permisiunea” sau „știrea” Tatălui ne transmit mesajul că moartea oricărei vrăbii se întâmpla doar cu voia (știrea, permisiunea) lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, Dumnezeu vrea sau îngăduie că unele vrăbii să moară. Însă textul original (din care lipsesc cuvintele „voia”, „știrea” sau „permisiunea” Tatălui) ne transmite un mesaj cu totul deosebit de primul: Nicio vrabie nu moare fără prezența, asistența și susținerea Creatorului lângă ea.
Mesajul lui Iisus este acela că, deși există suferință și moarte în viața copiilor lui Dumnezeu, ei nu sunt niciodată abandonați, lăsați fără prezența, asistența și susținerea Tatălui ceresc. Ilustrația folosită de Iisus cu privire la vrăbiile care sunt vândute și care cad la pământ este o altă variantă a promisiunii divine „Eu sunt cu tine! „
Făgăduința aceasta este cu atât mai prețioasă astăzi, în secolul al XXI-lea, cu cât lumea în care trăim cunoaște teribila plaga a singurătății. De fapt, suntem confruntați cu un paradox. Deși ne mișcăm într-o lume din ce în ce mai agitată și aglomerată, deși rețelele de socializare ne pun în legătură cu mii de persoane din toate colțurile lumii și deși avem la dispoziție o întreagă tehnologie care favorizează comunicarea, ( internet, TV, radio, telefon, etc. ), povara singurătății apasă greu asupra locuitorilor pământului.
Deși trăim într-o „pădure” de ființe umane, boala sufletească de care suferă din ce în ce mai mulți oameni este singurătatea cronică. Ceea ce face ca această singurătate cronică să fie atât de dureroasă este faptul că atunci când simți nevoia să plângi, nu găsești niciun umăr pe care să te sprijini; când simți nevoia să-ți verși sufletul, nu găsești nici măcar o ureche care să te asculte; iar atunci când simți că totul se năruie în jurul tău, nu găsești nici măcar un zâmbet care să te învioreze.
Singurătatea nu a făcut parte din planul Creatorului pentru ființa umană. După ce l-a modelat pe primul om din lutul acestui pământ și după ce i-a suflat în nări suflare de viață, omul devenind „un suflet viu” ( Geneza 2,7 ), Creatorul a rostit memorabilele cuvinte: „Nu este bine că omul să fie singur” ( Geneza 2,18 )
Și deoarece Dumnezeu, deși este Unul, nu este niciodată singur, omul creat „după chipul și asemănarea Lui” a primit „un ajutor potrivit”, o parteneră de viață, un suflet pereche cu care să împartă trăirile sufletești, emoțiile, planurile de viitor și aspirațiile sale. Căci – nu-i așa? – orice bucurie împărtășită se dublează, iar orice tristețe pe care o împărtășești cu cineva se înjumătățește.
Peste veacuri, după ce drama păcatului a pătruns tot mai adânc în viața omenirii, Solomon a rostit un „vai” pentru cei care sunt singuri, fie ca urmare a propriilor lor alegeri, fie din cauza împrejurărilor potrivnice. „Mai bine doi decât unul, căci iau o plată cu atât mai bună pentru munca lor. Căci dacă se întâmplă să cadă, se ridică unul pe altul; dar vai de cine este singur și cade, fără să aibă pe altul să-l ridice.” ( Eclesiastul 4,9.10 )
„Cartea tehnică” a complexei mașinării a ființei omenești precizează clar și fără echivoc ca „nu este bine că omul să fie singur.” Prin urmare, ca ființă socială și sociabilă, omul nu-și poate regăsi împlinirea decât în cadrul unor relații cu alte ființe inteligente asemenea lui.
Ce se întâmplă când, în ciuda marilor aglomerări umane și a posibilităților moderne de socializare, omul rămâne tot singur? Tot mai singur? Ce se întâmplă cu idealul lui Dumnezeu la Creațiune cu privire la om dacă familia, biserica și societatea îți întorc spatele, lăsându-te singur cu trăirile, temerile și poverile tale?
Creatorul a găsit o soluție și pentru aceste situații nedorite: El se oferă pe Sine Însuși să-ți fie Prieten, Mângâietor, Frate și Tată. „Căci așa vorbește Cel Prea Înalt, a cărui locuință este veșnică și al cărui Nume este sfânt: „Eu locuiesc în locuri înalte și în sfințenie, dar sunt cu omul zdrobit și smerit, ca să înviorez duhurile smerite și să îmbărbătez inimile zdrobite.” ( Isaia 57,15 )
Promisiunea lui Dumnezeu de a fi cu noi nu presupune absența totală a suferinței în viața noastră. Dumnezeu nu ne promite că vom fi acoperiți cu un clopot de sticlă și niciun necaz nu se va abate asupra noastră. Trăim cu toții în aceeași lume degradată de milenii de istorie a păcatului și cu toții avem „dreptul la suferință”.
Însă, așa după cum nicio vrabie nu cade la pământ „fără Tatăl”, adică fără prezența, asistența și susținerea Lui, nimeni nu este lăsat singur în fața suferinței. Cei trei tineri iudei care au refuzat să se închine chipului de aur ridicat de împăratul Nebucadnețar au fost aruncați în cuptorul încins. Dumnezeu nu a împiedicat această nedreptate și suferința provocată unor copii ai Săi, însă a fost prezent cu ei în mijlocul cuptorului și i-a ocrotit.
Oare noi ce am alege: să fim în afara cuptorului suferinței, dar fără prezența lui Dumnezeu, sau în mijlocul cuptorului încercării, dar avându-L pe Domnul Christos atât de aproape? Aflat în închisoarea Mamertini din Roma în așteptarea sentinței, apostolul Pavel îi scrie mai tânărului său colaborator Timotei:
„La întâiul meu răspuns de apărare, nimeni n-a fost cu mine, ci toți m-au părăsit. Să nu li se țină în socoteala lucrul acesta! Însă Domnul a stat lângă mine și m-a întărit, pentru că propovăduirea să fie vestită pe deplin prin mine și să o audă toate neamurile. Și am fost izbăvit din gura leului.” ( 2 Timotei 4,16.17 )
Da, este posibil, din nefericire, ca în mijlocul celor mai mari crize existențiale oamenii să te părăsească, uneori chiar și cei mai buni prieteni. Dumnezeu însă nu va face niciodată lucrul acesta atâta timp cât ești într-o relație cu El. El Însuși ne asigură prin pana psalmistului:
„Fiindcă Mă iubește – zice Domnul – de aceea îl voi izbăvi; îl voi ocroti, căci cunoaște Numele Meu. Când Mă va chema, îi voi răspunde; voi fi cu el în strâmtorare, îl voi izbăvi și-l voi proslăvi. Îl voi sătura cu viață lungă și-i voi arăta mântuirea Mea.” ( Psalm 91,15.16 )
Pentru cel care Îl are pe Dumnezeu alături, nici chiar moartea nu mai este de temut. De ce? Pentru că Iisus ne asigură: „Eu sunt învierea și viața. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi.” ( Ioan 11,25 ) El, Cel care a fost mort, dar acum este viu în vecii vecilor, ține „cheile morții și ale locuinței morților” ( Apocalipsa 1,18 ).
Când Dumnezeu este lângă noi, chiar și moartea poate face parte din fericirea omului. Căci este scris: „Ferice de acum încolo de morții care mor în Domnul! „Da”, zice Duhul, „ei se vor odihni de ostenelile lor, căci faptele lor îi urmează.” ( Apocalipsa 14,13 )
Promisiunea lui Dumnezeu „Eu sunt cu tine!” este tot ce avem nevoie atât în zilele senine, dar mai ales în mijlocul furtunilor vieții. Ea dă un sens suferinței și ne asigură că nu suntem singuri în mijlocul ei. Dar mai ales știm că El poate transforma blestemul de acum în binecuvântarea de mâine.
„Și iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului. Amin!” ( Matei 28,20u.p. )
Lori Balogh