Privește nufărul, nu mocirla în care crește!
– Când Dumnezeu transformă blestemul în binecuvântare –
„… Și Domnul, Dumnezeul tău a schimbat blestemul acela în binecuvântare, pentru că tu ești iubit de Domnul, Dumnezeul tău.”
Deuteronomul 23,5
Dacă cineva ne-ar cere să definim pesimismul în contrast cu optimismul, probabil că cei mai mulți dintre noi ne-am gândi la o ilustrație comună și deseori folosită în acest context: Având înainte un pahar umplut pe jumătate, pesimistul va vedea întotdeauna doar jumătatea goală a paharului, în timp ce optimistul va vedea mereu doar jumătatea plină a lui. Acceasi realitate, văzută însă din perspective total diferite.
Desigur, ideal ar fi ca „paharul” să fie mereu plin, însă realitatea vieții ne arată că el este umplut uneori doar pe jumătate, alteori doar pe sfert, iar uneori este de-a dreptul gol. Întrebarea care se naște atunci când privim la „paharul” vieții noastre este: Cum poți fi optimist și să vezi partea bună a lucrurilor, când acestea par să meargă din rău în mai rău? Cum poți să crezi că acolo unde nu vezi nimic, totuși există ceva și acolo unde toate aparențele sunt rele, totuși să existe ceva bun?
Până la un punct, autosugestia ne poate ajuta să întrevedem ceva bun în unele lucruri rele care ni se întâmplă în viață. Însă dincolo de această limită, când problemele vieții se înmulțesc și devin din ce în ce mai greu de suportat, nici autosugestia nu ne mai poate ajuta.
Omenește este imposibil să ne schimbăm mentalitatea și perspectiva pesimistă asupra vieții. Doar credința vie în Dumnezeu ( subliniez adjectivul „vie”, deoarece Biblia vorbește și despre o credință „moartă” – vezi Iacov 2,17 ) are capacitatea și puterea să ne schimbe perspectiva asupra vieții chiar atunci când trecem prin crize existențiale.
În 1967, Joni (după numele complet Joni Eareckson Tada), o adolescentă de 17 ani, a suferit un accident stupid și grav în același timp. Făcând baie în ocean, și-a secționat coloana vertebrală, rămânând paralizată de la umeri în jos pentru tot restul vieții. În primele zile după accident, realizând gravitatea situației, Joni se simțea ca un animal care se mulțumește doar să mănânce și să respire. Era revoltată pe Dumnezeu, pe viață și pe situația în care se afla și deseori îi veneau gânduri de sinucidere.
Apoi, după ce a trecut perioada revoltei, au început să apară întrebările existențiale: Există oare Dumnezeu? Dacă El există, de ce a îngăduit această tragedie în viața ei la o vârstă atât de tânără? Care era scopul urmărit de Dumnezeu? Ce putea ieși bun din această tragedie care urma să o urmărească întreaga viață?
Mult mai târziu, Joni a recunoscut că dacă nu ar fi suferit acel accident teribil, probabil că nu și-ar fi pus acele întrebări care au condus-o în final la o relație strânsă cu Dumnezeu. Anii care au urmat după accident și convertirea sa autentică au fost ani plini de activitate și realizări greu de conceput pentru un om paralizat, legat pentru tot restul vieții de un scaun cu rotile. A pictat numeroase tablouri, ținând pensula cu buzele, a scris cărți, a avut contribuții în muzică, a ținut numeroase conferințe motivaționale, a avut apariții la radio și televiziune, inspirând milioane de oameni din întreaga lume.
În 1979, a fondat „Joni & Friends”, o misiune internațională care a adus dragoste și speranță persoanelor cu handicap și familiilor acestora. După decenii de intensă activitate în lucrarea de binefacere, Joni afirma cu deplină convingere: „N-aș schimba scaunul cu rotile pentru nimic în lume.”
Întrebată adesea de ce crede că un Dumnezeu bun a permis o asemenea tragedie în viața ei, ea răspundea: „Să întrebi de ce un Dumnezeu bun permite suferința este ca și când ai întreba de ce un doctor bun înțeapă un copil pentru a-i face o injecție. Copilul nu înțelege; tot ceea ce știe este că e groaznic de dureros… el nu poate înțelege că această injecție îl va pregăti pentru ceva în viitor despre care nu e conștient… În același fel, Dumnezeul nostru este intențional, are un scop și un sens, iar toate lucrurile care ies din mâna Lui sunt pline de sens. Putem fi siguri că, deși uneori scopul suferinței ne este ascuns în viața aceasta, motivele Lui sunt întotdeauna înțelepte, specifice și bune…”
Dacă aceste cuvinte ar fi fost rostite de un om sănătos și binecuvântat în această viață cu tot ce are nevoie, am putea gândi că ele sunt o simplă propaganda creștină, o teorie lipsită de substanță. Însă aici este vorba de un om care într-adevăr a suferit enorm pe toate planurile: fizic, psihic și social. Și dacă, după decenii de viețuire în condițiile unui handicap sever, un astfel de om afirmă că nu ar schimba pentru nimic în lume starea în care se află, înseamnă că el a descoperit în acest „blestem” aparent o binecuvântare divină prețioasă la care nu vrea să renunțe orice oferte ar primi în schimb.
Cazul lui Joni este doar unul dintre exemplele care ilustrează un adevăr biblic pe cât de greu de acceptat chiar și de către copiii credincioși ai lui Dumnezeu, pe atât de real și adevărat. Referindu-se la un moment din călătoria poporului Israel spre Țara Promisă, când Balaam a fost chemat de Balac, regele Moabului, pentru a blestema acest popor, Moise face o remarcă importantă, care va fi întărită peste veacuri de dregătorul Neemia:
„Dar Domnul, Dumnezeul tău n-a voit să asculte pe Balaam; și Domnul, Dumnezeul tău a schimbat blestemul acela în binecuvântare, pentru că tu ești iubit de Domnul, Dumnezeul tău.” ( Deteronomul 23,5; vezi și Neemia 13,2 u.p. )
Ideea centrală a afirmației lui Moise este aceea că, indiferent de răul care se poate abate asupra unui copil al lui Dumnezeu, Acesta din urmă poate da un sens suferinței. Dumnezeu poate scoate ceva bun din orice tragedie, ceva care să fie spre binele vremelnic și veșnic al celui ce suferă, spre binele societății, spre binele lucrării Sale și spre slava Sa.
Este adevărat că atunci când intri în cuptorul încins al crizei nu realizezi imediat sensul suferinței tale. Nu poți vedea binecuvântarea pregătită de Dumnezeu în acea încercare. Ai o mulțime de „de ce” – uri și poate ești revoltat pe Dumnezeu pentru că a îngăduit acel necaz în viața ta. Însă lacrimile vărsate îți vor face vederea spirituală mai curată și după ani începi să realizezi că ceea ce ți se părea a fi un mare rău și o mare nedreptate, ascunde de fapt un bine și o binecuvântare la care nu te-ai gândit.
Probabil că nici apostolul Pavel nu a realizat de la început binele care urma să vină în urmă arestării și întemnițării sale la Roma. Ca om dedicat lucrării de evanghelizare, Pavel avea planuri mari. Dorea să ajungă până la marginile lumii pentru a-L face cunoscut oamenilor pe Iisus Christos, Mântuitorul omenirii.
Arestarea sa a venit ca o lovitură de ciocan la care nu se aștepta. Cu siguranță că el și-a pus multe întrebări și în rugăciunile sale L-a întrebat pe Dumnezeu de ce a îngăduit ca planurile sale bune să-i fie zădărnicite în felul acesta. Scriptura nu ne spune dacă Dumnezeu i-a răspuns la aceste întrebări. Însă un lucru este cert: Stând și meditând în întunericul închisorii, mângâiat de prezența Duhului Sfânt, Pavel a început să vadă binecuvântarea ascunsă în aparentul blestem al încarcerării sale. Iată ce le scrie Pavel credincioșilor din Filipi referitor la întemnițarea sa:
„Vreau să știți, fraților, că împrejurările în care mă găsesc mai degrabă au lucrat la înaintarea Evangheliei. În adevăr, în toată curtea împărătească și pretutindeni aiurea, toți știu că sunt pus în lanțuri din pricina lui Iisus Christos. Și cei mai mulți frați, îmbărbătați de lanțurile mele, au și mai multă îndrăzneală să vestească fără teamă Cuvântul lui Dumnezeu.” ( Filipeni 1,12‑14 )
Când Iosif, adolescentul de doar 17 ani, s-a văzut în postura de a fi vândut chiar de frații săi unor păgâni ce călătoreau în Egipt, nu putea să vadă uriașa binecuvântare pregătită de Dumnezeu în urma acestui trist eveniment din viața lui. Ne este greu să intrăm în pielea acestui tânăr complet dezrădăcinat din casa părintească, din țara lui și din cultura în care se născuse, pentru a trăi tot restul vieții că rob într-o țară străină.
Câte întrebări fără răspuns nu îi treceau prin minte lui Iosif atunci când trecea pe lângă colinele unde știa că se aflau corturile tatălui său! Oare Iosif nu s-a revoltat, cel puțin pentru moment, împotriva Dumnezeului care permisese să i se întâmple un asemenea rău?
Nu uitați: Iosif nu a suferit doar atunci! Au urmat 13 ani de alte și ale suferințe, de alte și alte nedreptăți care i s-au făcut, deși s-a străduit să trăiască o viață de integritate morală și credincioșie față de Dumnezeu. Sunt sigur că în toți acești ani de suferință și nedreptăți îndurate, Iosif nu a înțeles nimic din ceea ce i se întâmpla. Mintea sa era plină de dileme, iar sufletul îi era greu ispitit dacă să se mai încreadă în Dumnezeul părinților săi sau să renunțe la El.
Totuși, în ciuda evenimentelor adverse, Iosif a rezistat, iar hotărârea de a-I sluji lui Dumnezeu orice s-ar întâmpla a ținut-o cu credincioșie până la finalul vieții.
Știți când a putut el să întrevadă marea binecuvântare pregătită de Dumnezeu în urma teribilelor sale suferințe? Doar în momentul în care din „cerșetor” ajunge „prinț” datorită Providenței divine. Dintr-un întemnițat fără viitor și fără perspectivă, Dumnezeu îl înalță pe cea mai înaltă poziție după cea a lui faraon. Abia atunci Iosif realizează că poziția sa și înțelepciunea dată de Dumnezeu îl pune în situația de a-și salva nu doar propria viață, dar și viața întregii sale familii extinse, a poporului egiptean și chiar a popoarelor vecine, greu încercate de foametea grea și prelungită.
Sunt memorabile cuvintele de mângâiere adresate de Iosif fraților săi care, după moartea tatălui lor, se temeau că Iosif avea în plan să se răzbune pe ei. Iosif însă îi liniștește și, privind în urmă la călăuzirea Providenței divine, le spune fraților săi:
„Fiți fără teamă! Căci sunt eu oare în locul lui Dumnezeu? Voi negreșit v-ați gândit să-mi faceți rău, dar Dumnezeu a schimbat răul în bine, ca să împlinească ce se vede azi, și anume să scape viața unui popor în mare număr. Fiți, dar, fără teamă, căci eu vă voi hrăni, pe voi și pe copiii voștri. Și i-a mângâiat și le-a îmbărbătat inimile.” ( Geneza 50,19‑21 )
Exemplele biblice pot continua. Bătuți cu nuiele și cu trupurile sângerânde, apoi legați cu picioarele în butuci în cea mai întunecată încăpere a temniței din Filipi, Pavel și Sila nu puteau întrezări binecuvântarea care urma să fie adusă de Dumnezeu din acest blestem al persecuției violente. Și totuși, din această situație descurajantă chiar și pentru cei mai puternici credincioși, Dumnezeu a putut scoate ceva bun: temnicerul și întreaga sa familie s-au convertit, fiind botezați chiar în acea noapte de suferință pentru cei doi apostoli ( vezi Fapte 16,16‑34 ).
Oare știa bătrânul apostol Ioan, exilat pe insula Patmos, după o viață întreagă de slujire a Evangheliei, ce binecuvântare pentru el și pentru întreaga Biserică va primi acolo, printre întemnițații de rând? Fără Patmos nu ar fi existat Apocalipsa și fără Apocalipsa viziunea noastră privitoare la lupta cosmică dintre bine și rău ar fi fost mult limitată. Ce binecuvântare deosebită primește Biserica din această „descoperire (revelație) a lui Iisus Christos”, Cel care ține în mâinile Sale „stelele” celor șapte biserici și supraveghează atent cele șapte sfeșnice de aur – simboluri ale Bisericii Sale de-a lungul istoriei creștine până la sfârșitul timpului! ( vezi Apocalipsa 1,11‑20 ).
Dacă Dumnezeu nu ar fi dat „cortina” la o parte, ca să privim, măcar pentru o clipă, dincolo de istorie, spre răsplătirea care îi așteaptă pe cei credincioși, de unde am fi știut cât de mare este această răsplată? Citind Apocalipsa – carte născută din blestemul suferințelor îndurate pe nedrept de un ucenic credincios al Domnului, milioane de creștini sunt binecuvântați cu speranță și credință.
Da, una dintre manifestările harului lui Dumnezeu este aceea de a transforma blestemul adus de păcat într-o binecuvântare neașteptată și poate nemeritată. Harul lui Dumnezeu poate transforma suferințele, nedreptățile și lipsurile pe care le suporta un copil al lui Dumnezeu în trepte spre fericire, împlinire și mântuire. Dacă lucrul acesta nu ar fi adevărat, înseamnă că toate relatările biblice amintite sunt simple povești, toate experiențele noastre personale sunt doar iluzii, iar „Fericirile” rostite de Iisus nu ar avea niciun sens. Ele ar fi doar niște mângâieri deșarte care s-ar adăuga listei de amăgiri în care trăieste lumea noastră.
Dacă Dumnezeu nu ar putea să transforme blestemul în binecuvântare, ce sens ar avea cuvintele Domnului Christos: „Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiați”? ( Matei 5,4 ) Sau, „ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii va vor ocarâ, vă vor prigoni și vor spune tot felul de lucruri rele și neadevărate împotriva voastră”? ( Matei 5,11 )
În viața cunoscutului scriitor creștin C.S.Lewis a existat o perioadă tulbure. Într-o scrisoare adresată unui prieten, el mărturisea ca în jurul vârstei de 50 de ani a încetat să mai scrie. Motivul? A fost nevoit să-și îngrijească mama infirmă, apoi a îngrijit-o pe mama unui prieten bun. În acea perioadă a simțit că talentul de scriitor începea să dispară, deși avea în plan să scrie mai multe cărți.
Printre altele, C.S.Lewis îi mărturisea prietenului său: „Dacă Îi va plăcea lui Dumnezeu ca eu să mai scriu cărți, El să fie binecuvântat. Dacă Lui nu-I va plăcea, din nou, El să fie binecuvântat. Poate cel mai sănătos lucru pentru sufletul meu este ca mai degrabă să pierd și faima și priceperea decât să cad într-o boala gravă ca vanitatea.”
Ceea ce se contura a fi un imens sacrificiu și pierdere pentru scriitor apărea ca o potențială binecuvântare. Și aceasta pentru simplul motiv că se încredea în Dumnezeu. El era convins că orice ar fi intervenit în viața sa, chiar lucruri, dorințe și evenimente contrare dorințelor și aspirațiilor sale, Dumnezeu le putea transforma în câștiguri. Doar atunci când avem o relație autentică cu Dumnezeu putem întrezări în orice eveniment al vieții, fie fericit, fie nefericit, partea plină a paharului.
Doar atunci putem afirma și noi asemenea apostolului Pavel: „De altă parte știm că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, și anume spre binele celor ce sunt chemați după planul Său.” ( Romani 8,28 ) „Toate lucrurile”, adică și cele de dorit și cele nedorite, și evenimentele fericite din viață, dar și cele nefaste, și bucuriile, dar și necazurile.
Afirmația curajoasă a apostolului Pavel – căci într-adevăr este un act de curaj moral să afirmi că și lucrurile rele din viața lucrează spre binele copiilor lui Dumnezeu – ne duce cu gândul la mecanismul unui ceas cu multe rotițe. Unele rotițe se învârt într-un sens, altele se învârt în sensul opus, însă lucrând împreună, toate contribuie la afișarea orei exacte.
Chiar și în condițiile păcatului în care trăim ca omenire, ne-am dori că „rotițele” ceasului vieților noastre să se învârtă doar înainte. Cine, chiar dintre creștinii cei mai devotați lui Dumnezeu nu ar dori să aibă parte numai de bunăstare, de apreciere și respect din partea celor din jur și împlinirea tuturor dorințelor? Însă în aceste condiții ar mai funcționa „ceasul” vieții lor? Ar mai arăta el ora exactă sau ar trebui aruncat la gunoi?
De cele mai multe ori Dumnezeu nu ne explică de ce trebuie să suportăm unele suferințe și nedreptăți. Nu a făcut-o nici în cazul lui Iov – omul care a suferit inimaginabil de mult, deși era un om neprihănit înaintea cerului. Dumnezeu nu i-a explicat nici lui Ioan Botezătorul de ce a îngăduit să fie întemnițat. Nici Pavel nu a primit un răspuns clar din partea lui Dumnezeu de ce nu i-a fost smuls „țepușul din carne”, deși s-a rugat mult pentru vindecare.
Nici adolescentului Iosif Dumnezeu nu i-a explicat de ce a trebuit să suporte 13 ani de robie și temniță, deși a fost credincios poruncilor Lui. Nici Elisei nu a primit un răspuns la dilemele lui. Nici Iisus pe cruce, în cele mai întunecate clipe ale agoniei Sale, Tatăl nu I-a explicat de ce a trebuit să îndure simțământul că este părăsit și lăsat singur în fața puterilor întunericului și a morții.
Dumnezeu nu ne explică de ce îngăduie suferința în viața noastră. Și aceasta nu pentru că El nu vrea să facă acest lucru, nici pentru că vrea să testeze credința noastră până la limitele suportabilității noastre, ci pur și simplu pentru că puzzle-ul este atât de complicat încât acum, cu posibilitățile noastre limitate, nu am putea înțelege.
Lucrurile sunt extrem de complicate în lumea noastră. Viețile noastre sunt intercalate cu viețile altor mii de oameni, la fel cum rădăcinile neghinei sunt împletite cu rădăcinile grâului. Probabil că ar fi nevoie de volume întregi în care Dumnezeu să ne explice fiecăruia dintre noi de ce a procedat într-un fel sau altul.
Va veni însă și vremea răspunsurilor la toate dilemele și necunoscutele noastre. V-ați întrebat vreodată ce vor face cei mântuiți în mileniul care va urma revenirii în glorie a Mântuitorului? Și de ce tocmai o mie de ani? Nu ar fi fost suficienți zece ani, o sută de ani, cinci sute de ani?
Mileniul va fi un timp al răspunsurilor lui Dumnezeu la toate „de ce”-urile, dilemele și necunoscutele noastre. Atunci toate „dosarele” cu întrebări, dileme și necunoscute vor fi deschise, informațiile vor fi declasificate și lucrurile vor fi lămurite de așa manieră încât la sfârșit, când orice semn de întrebare cu privire la dreptatea și dragostea lui Dumnezeu va dispărea, orice făptură din cer și de pe pământ va exclama: „Mari și minunate sunt lucrările Tale, Doamne, Dumnezeule Atotputernice! Drepte și adevărate sunt căile Tale, Împărate al neamurilor!” ( Apocalipsa 15,3 )
Referitor la acest timp al clarificărilor, autoarea Ellen G. White afirmă în cartea „Educație”: „Când Lumina lumii trece pe lângă noi, vom vedea că greutățile sunt de fapt un privilegiu, că există ordine în încurcături și succes în aparentul eșec. Calamitățile vor fi văzute că binecuvântări deghizate; nenorocirile, ca acte de îndurare.” (Ellen G. White, „Educație”, pag. 270)
Bernard Gilpin a fost un credincios protestant, care a trăit în Anglia pe timpul Reformei. Mărturia lui, plină de succes, a atras atenția multora. Încrederea lui deplină în Dumnezeu ajunsese proverbială. Orice s-ar fi întâmplat cu el, spunea: „Este voia lui Dumnezeu și totul va fi spre cel mai mare bine al nostru!” Această expresie a devenit cunoscută în tot nordul Angliei.
Ajunsă pe tron, regina Maria a încercat prin foc și sabie să pună capăt mișcării Reformei în Anglia. Istoria spune că spre sfârșitul domniei reginei, Gilpin a fost acuzat de erezie și, arestat foarte repede, a părăsit fericita lui casa cu „credința”, cum spunea el, „că totul va fi spre cel mai mare bine”, deși, despărțindu-se de familie, admitea că era posibil să nu se mai întoarcă.
În timpul călătoriei spre Londra, a suferit însă un accident, rupându-și un picior. Astfel, pentru un timp, călătoria a fost întreruptă. Unele persoane spuneau cu ironie: „Este spre cel mai mare bine, nu-i așa? ” „Domnilor”, răspundea el, „nu am nicio îndoială că așa este!” Și așa a fost. Până a fost în stare să continue călătoria, regina a murit, persecuția a încetat, iar Gilpin a fost pus în libertate.
Acum nu putem înțelege de ce ni se întâmplă unele lucruri rele. Însă putem crede că în ciuda incapacității noastre de a înțelege, Dumnezeu se află la cârma vieții noastre. Și dacă El conduce mecanismul vieții noastre astfel încât „ceasul” să arate ora exactă, ne putem bucura prin credință, așa cum ne îndeamnă Cuvântul lui Dumnezeu:
„Bucurați-vă în nădejde! Fiți răbdători în necazuri. Stăruiți în rugăciune! „ ( Romani 12,12 )
„Bucurați-vă totdeauna în Domnul! Iarăși zic: Bucurați-vă!” ( Filipeni 4,4 )
„Bucurați-vă întotdeauna!” ( 1 Tesaloniceni 5,16 )
Dar cum să te bucuri când te afli pe masa de operație? Când ești trădat și părăsit? Când chiar unii dintre cei mai apropiați îți produc răni sufletești? Nimeni nu pretinde că în astfel de momente trebuie să fii vesel și să râzi. Nu, suferința aduce lacrimi amare. Însă dincolo de ele un copil al lui Dumnezeu se bucură de o pace pe care doar Dumnezeu o poate oferi și un echilibru sufletesc pe care doar credința îl poate aduce.
Având o mentalitate de pesimist, care vede întotdeauna doar jumătatea goală a paharului, este imposibil să te bucuri în mijlocul suferinței. Însă cei care au „gândul lui Christos” ( Filipeni 2,5 ) au perspectiva finalului luptei dintre bine și rău și pot suporta cu răbdare orice suferință, persecuție și nedreptate.
„Voi sunteți păziți de puterea lui Dumnezeu, prin credință, pentru mântuirea gata să fie descoperită în vremurile de apoi. În ea voi va bucurați mult, măcar că acum, dacă trebuie, sunteți întristați pentru puțină vreme prin felurite încercări; pentru ca încercarea credinței voastre, cu mult mai scumpă decât aurul care piere și care totuși este cercat prin foc, să aibă ca urmare lauda, slava și cinstea la arătarea lui Iisus Christos, pe care voi Îl iubiți fără să-L fi văzut, credeți în El fără să-L vedeți și vă bucurați cu o bucurie negrăită și strălucită, pentru că veți dobândi că sfârșit al credinței voastre mântuirea sufletelor voastre.” ( 1 Petru 1,5‑9 )
Lori Balogh
