Epistola către romani – Cap. 4,13‑25

Epistola către romani – Cap. 4,13‑25

Moștenirea vine prin credință

13. ” În adevăr, făgăduința făcută lui Avraam sau seminței lui, că va moșteni lumea, n-a fost făcută pe temeiul Legii, ci pe temeiul acelei neprihăniri care se capătă prin credință.
14. Căci dacă moștenitori sunt cei ce se țin de Lege, credința este zadarnică și făgăduința este nimicită;
15. pentru că Legea aduce mânie; și unde nu este o lege, acolo nu mai este nici călcare de lege.
16. De aceea, moștenitori sunt cei ce se fac prin credință, pentru ca să fie prin har și pentru ca făgăduința să fie chezășuită pentru toată sămânța lui Avraam: nu numai pentru sămânța aceea care este sub Lege, ci și pentru sămânța aceea care are credința lui Avraam, tatăl nostru al tuturor,
17. după cum este scris: „Te-am rânduit să fii tatăl multor neamuri. ” El adică, este tatăl nostru înaintea lui Dumnezeu, în care a crezut, care înviază morții și care cheamă lucrurile care nu sunt ca și cum ar fi.
18. Nădăjduind împotriva oricărei nădejdi, el a crezut și astfel a ajuns tatăl multor neamuri, după cum i se spusese: „Așa va fi sămânța ta. „
19. Și fiindcă n-a fost slab în credință, el nu s-a uitat la trupul său care era îmbătrânit, – avea aproape o sută de ani, – nici la faptul că Sara nu mai putea să aibă copii.
20. El nu s-a îndoit de făgăduința lui Dumnezeu prin necredință, ci, întărit prin credința lui, a dat slavă lui Dumnezeu,
21. deplin încredințat că El ce făgăduiește poate să și împlinească.
22. De aceea, credința aceasta „i-a fost socotită ca neprihănire. „
23. Dar nu numai pentru el este scris că „i-a fost socotită ca neprihănire”;
24. ci este scris și pentru noi, cărora de asemenea ne va fi socotită, nouă, celor ce credem în Cel ce a înviat din morți pe Domnul Iisus Christos, Domnul nostru,
25. care a fost dat din pricina fărădelegilor noastre, și a înviat din pricină că am fost socotiți neprihăniți.”

Romani 4, 13‑25

     Afirmația lui Pavel că lui Avraam i s-a dat făgăduința că va moșteni lumea ( vers. 13 ) nu se regăsește în niciuna dintre făgăduințele primite de el. De aceea, cea mai probabilă explicație pentru această afirmație este aceea că Pavel a avut în vedere cea mai cuprinzătoare dintre toate promisiunile făcute de Dumnezeu: „Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta și voi blestema pe cei ce te vor blestema și toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine” ( Geneza 12,3 ).

Această promisiune i-a fost repetată lui Avraam după ce a trecut cu bine testul jertfirii lui Isaac: „Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânța ta, pentru că ai ascultat de porunca Mea” ( Geneza 22,18 ). Dacă ținem seama de afirmația Mântuitorului, potrivit căreia „cei blânzi vor moșteni pământul” ( Matei 5,5 ), prin „blânzi” înțelegând urmașii spirituali ai lui Avraam, fie iudei, fie neamuri, afirmația lui Pavel că lui Avraam i s-a făcut făgăduința că va moșteni lumea este cât se poate de corectă.

Deoarece Împărăția lui Christos va umple întreaga lume ( vezi Daniel 2,44 ), iar membrii acestei împărații sunt urmașii spirituali ai lui Christos, care au aceeași credință ca și El, putem să-i dăm dreptate lui Pavel când afirmă că Avraam și sămânța lui vor moșteni lumea. Acum ne aflăm în Împărăția harului lui Dumnezeu, însă făgăduința că Avraam și urmașii săi vor moșteni lumea se va împlini literal când Dumnezeu va stabili pentru veci Împărăția slavei Sale, când „domnia, stăpânirea și puterea tuturor împărățiilor care sunt pretutindeni sub ceruri se vor da poporului sfinților Celui Prea Înalt” ( Daniel 7,27 ).

Această făgăduință i-a fost dată lui Avraam „nu pe temeiul Legii, ci pe temeiul acelei neprihăniri care se căpăta prin credință” ( vers. 13 ). Legea nu avea cum să-i garanteze lui Avraam moștenirea lumii, căci rolul ei este cu totul altul: să descopere păcatul și să trezească în omul păcătos nevoia după un mântuitor ( vezi cap. 3,20 ).

În lumina Legii lui Dumnezeu, Avraam însuși era păcătos și avea nevoie de Evanghelia mântuirii. Însă el a fost un păcătos care s-a încrezut în Dumnezeu și în făgăduințele Sale. Pentru Avraam credința a fost un mod de viață, o marcă a personalității sale. Doar credința și încrederea deplină în Dumnezeu poate aduce binecuvântarea neprihănirii și făgăduința moștenirii lumii. Dacă lumea ar putea fi moștenită prin Lege, credința ar deveni zadarnică, inutilă – spune Pavel în versetul 14, iar „făgăduința ar fi nimicită”.

Marea problemă pentru cei care încearcă să dobândească neprihănirea prin „faptele Legii” constă în faptul că ei nu cultivă o relație vie, profundă și mântuitoare cu Dumnezeu, bazată pe credință și încredere. Doar Dumnezeu poate dărui neprihănirea, în schimb „Legea aduce mânie” ( vers. 15 ) și pedeapsă.

Apostolul nu vrea să sugereze că păzirea Legii ar fi ceva greșit sau că noi nu mai avem nevoie de Lege. Lucrul acesta l-a lămurit deja în capitolul 3,31: „Deci, prin credință, desființăm noi Legea? Nicidecum! Dimpotrivă, noi întărim Legea.” Singurul lucru pe care Pavel intenționează să-l clarifice în aceste versete este pe de o parte să arate rolul și funcția Legii în Planul de Mântuire, iar pe de altă parte, să demonstreze că toate făgăduințele lui Dumnezeu sunt izvorâte din harul lui Dumnezeu, oferit omului păcătos nu datorită unor merite, ci doar prin credință.

Intenția lui Pavel este aceea de a le explica conaționalilor săi legaliști că dacă neprihănirea           ( îndreptățirea ) s-ar putea obține prin Lege, nu ar exista nicio speranță de mântuire pentru ei. De ce? „Pentru că toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu” ( cap. 3,23 ). Inclusiv ei, iudeii, cei mai scrupuloși păzitori ai Legii! În consecință, și ei trebuie să aștepte dreapta judecată a lui Dumnezeu și pedeapsa pentru păcat. Așadar, dacă făgăduința îndreptățirii fără faptele Legii, ci doar prin credință, nu s-ar extinde și asupra lor, nu vor avea nicio speranță de a fi mântuiți.

În versetul 16, Pavel continuă contrastul între Lege, fapte și merite, pe de o parte, și făgăduință, har și credință, pe de altă parte. Legaliștii încearcă să obțină îndreptățirea, neprihănirea și mântuirea cu ajutorul primelor trei. Însă încercarea lor este sortită eșecului din mai multe motive:

– Legea are rolul de a demasca păcatul ( cap. 3,20 ).

– Legea nu poate oferi neprihănirea, căci ea „aduce mânie” ( cap.4,15 ) și nu poate acoperi trecutul păcătos al omului.

– Îndreptățirea și neprihănirea sunt acordate de Dumnezeu prin harul Său, o favoare nemeritată de omul păcătos.

– Singurul mijloc pentru a obține acest har este credința, mai bine zis încrederea că Dumnezeu va face pentru omul păcătos ceea ce el nu poate face pentru sine. Păcătosul se află într-o stare atât de neajutorată încât doar harul lui Dumnezeu îl mai poate salva.

Din nou, apostolul Pavel insista asupra faptului că „sămânța lui Avraam” nu este alcătuită doar din cei aflați „sub Lege”, iudeii, ci și din cei dintre neamuri care au credința lui Avraam. În felul acesta, Avraam este „tatăl nostru al tuturor” ( vers. 16 ). Acest adevăr trebuie reținut pentru a înțelege afirmațiile ulterioare ale apostolului Pavel despre Israelul care va fi mântuit în întregime ( vezi cap.11,26 ).

Unii comentatori susțin că Pavel se referă la mântuirea întregului popor Israel după trup. Însă Pavel afirmă în mai multe pasaje din Epistola către romani că sămânța lui Avraam este formată din toți cei care au credința lui Avraam, fie iudei, fie neamuri. Încet, dar sigur, Pavel dezvoltă în epistola să conceptul de „Israel spiritual”, un sinonim al Bisericii creștine din care fac parte atât iudeii, care au renunțat la legalismul lor, cât și neamurile, care trăiesc aceeași credință ca a lui Avraam.

Dar ce fel de credință a avut Avraam? În versetul 17, Pavel ne oferă o prima fațetă a credinței patriarhului: el este „tatăl nostru înaintea lui Dumnezeu, în care a crezut, care înviază morții și care cheamă lucrurile care nu sunt ca și cum ar fi.” La care înviere a morților face referire Pavel în acest pasaj? Sunt posibile cel puțin două interpretări, ambele la fel de pertinente:

1) Cu ocazia jertfirii lui Isaac, Avraam credea că Dumnezeu îl poate învia pe fiul jertfit. Când se îndrepta cu Isaac spre muntele Moria, Avraam nu-și putea imagina care urma să fie soluția lui Dumnezeu cu privire la sine și la viitorul familiei sale. El se gândea doar la o soluție: după ce îl va fi jertfit pe Isaac, Dumnezeul i-l va înapoia prin înviere.

Această credință a patriarhului este scoasă în evidență chiar de autorul Epistolei către evrei: „Prin credință a adus Avraam jertfă pe Isaac, când a fost pus la încercare; el, care primise făgăduințele cu bucurie, a adus jertfă pe singurul lui fiu. El, căruia i se spusese: „În Isaac vei avea o sămânța care-ți va purta numele”. Căci se gândea că Dumnezeu poate să învieze chiar și din morți; și, drept vorbind, ca înviat din morți l-a primit înapoi.” ( Evrei 11,17‑19 )

2) A doua interpretare, la fel de plauzibilă, ține seama de realitatea biologică a lui Avraam, subliniată de Pavel în versetul 19: „trupul său, care era îmbătrânit” ( „aproape de moarte”, NTR ) – avea aproape o sută de ani – nici la faptul că „Sara nu mai putea să aibă copii”  ( „pântecele Sarei era mort”, NTR ).

Avraam credea că Dumnezeu „cheamă lucrurile care nu sunt ca și cum ar fi” ( vers. 17 ) și în sensul că El poate reda vitalitatea trupului său și a Sarei, făcând să se împlinească făgăduințele făcute lui și urmașilor săi. Avraam credea nu într-un Dumnezeu al imposibilului, așa cum obișnuim să afirmăm noi despre Dumnezeul nostru, ci într-un Dumnezeu al posibilului, care poate crea orice lucru dorește din nimic ( „creatio ex nihilo” ).

Această credință nu a fost dobândită ușor de Avraam, căci versetul 18 ne spune că el a nădăjduit „împotriva oricărei nădejdi”, ceea ce presupune faptul că el s-a luptat să se încreadă în Dumnezeu și în promisiunile Sale, în pofida împrejurărilor descurajatoare. Afirmația lui Pavel ne arată că în credința autentică există totdeauna o tensiune. Ea trebuie să lupte pentru a trece dincolo de cele văzute și percepute de propriile noastre simțuri și, uneori, să treacă chiar dincolo de ceea ce nouă ni se pare rațional.

Avraam ne-a dăruit o lecție prețioasă despre credința autentică, care nu trece cu vederea realitatea vieții, însă care refuză să se limiteze la opiniile omenești cu privire la ce se poate realiza și ce nu. Având o astfel de credință, care trece dincolo de aparențele descurajatoare, adică o credință puternică ( „N-a fost slab în credință”, vers. 19 ), Avraam a devenit ceea ce Dumnezeu îi promisese: „tatăl multor neamuri” ( Geneza 17,4 ), iar sămânța sa va fi tot atât de numeroasă că stelele cerului ( Geneza 15,5 ).

Versetul 20 scoate în evidență dinamica credinței lui Avraam. Patriarhului nu i-a fost ușor să creadă făgăduința divină, iar cartea Genezei scoate în evidență lupta interioară pe care a avut-o de dus înainte de a alege să creadă „împotriva oricărei nădejdi” ( vers. 18 ). Când Dumnezeu i-a dat făgăduința nașterii unui fiu, „Avraam s-a aruncat cu fața la pământ și a râs, căci a zis în inima lui: „Să i se mai nască oare un fiu unui bărbat de o sută de ani? Și să mai nască Sara la 90 de ani? Și a zis lui Dumnezeu: „Să trăiască Ismael înaintea Ta!” ( Geneza 17,17.18 ).

Totuși, când Dumnezeu a insitat cu promisiunea Sa, Avraam a crezut. Credința lui a crescut pe măsură ce a fost exercitată, fiind pe o traiectorie ascendentă. Ea nu a fost desăvârșită de la început. Deși Avraam avea și defecte, pe măsură ce a trăit credința sa în Dumnezeu, el s-a întărit, s-a maturizat în relația cu Dumnezeu și a devenit un model de credință pentru toți urmașii săi fizici și spirituali.

Când Pavel scrie în versetul 21 că Avraam devenise „deplin încredințat că El, ce făgăduiește poate să și împlinească”, el se referă la credința matură, nu la reacția de moment pe care a avut-o atunci când Dumnezeu i-a promis prima dată că va avea un fiu. Slava pe care Avraam i-a dat-o lui Dumnezeu și de care amintește Pavel în ultima parte a versetului 20, nu trebuie înțeleasă neapărat ca o exprimare verbală de laudă în acele momente, ci mai degrabă se referă la faptul că gândirea, viața și credința sa aveau să-I aducă slavă lui Dumnezeu înaintea oamenilor, dar și înaintea întregului Univers.

Ceea ce i s-a socotit ca neprihănire patriarhului nu a fost credința șovăielnică de la începuturile umblării sale cu Dumnezeu, ci acea credința matură, dinamica și în continuă creștere. Versetele 23‑25 reprezintă aplicația învățăturilor de până acum în propria noastră viață. Pavel ne asigură că nu doar pentru Avraam a fost valabilă experiența îndreptățirii prin credință, ci și pentru noi, dacă avem aceeași calitate a credinței ca cea a patriarhului.

     „Dar nu numai pentru el este scris că „i-a fost socotită ca neprihănire”, ci este scris și pentru noi, cărora, de asemenea, ne va fi socotită nouă, celor ce credem în Cel ce a înviat din morți pe Iisus Christos, Domnul nostru” ( vers. 23.24 ).

Credința de care amintește Pavel în finalul capitolului 4 nu este o credință în „ceva”, ci în „Cineva”. Credința autentică nu este doar o convingere cu privire la un fapt istoric, ci în primul rând înseamnă încredere într-o persoană. Aceasta presupune existența unei relații cu acea persoană, la baza căreia se afla încrederea. Când această relație, bazată pe încredere, este între om și Dumnezeu, ea devine o relație mântuitoare, nu datorită vreunui merit al omului, ci datorită harului lui Dumnezeu care face pentru om ceea ce el nu poate face pentru sine.

Faptul că Pavel amintește de învierea lui Christos ( vers. 24.25 ) în acest context ne arată că în procesul îndreptățirii prin credința nu doar moartea, ci și învierea Domnului Iisus au un rol important. NTR afirma că Iisus Christos a fost jertfit și a fost „înviat pentru îndreptățirea noastră.” Nu ar fi fost suficientă doar moartea lui Christos, ci era necesar ca El să învieze, să fie primit în slava cerească la dreapta Tatălui, pentru ca apoi să înceapă lucrarea de mijlocire în calitate de Mare Preot.

Această parte a lucrării răscumpărătoare a Domnului Christos va fi tratată pe larg de Pavel în capitolele 8 și 9 ale Epistolei către romani. De o astfel de veste bună au nevoie toți păcătoșii, fie că sunt iudei, fie că sunt dintre neamuri. Iar Pavel nu face economie de idei atunci când predică Evanghelia lui Iisus Christos, ca să câștige la mântuire cât mai mulți, fie iudei, fie neamuri.

Lori Balogh