Epistola către romani – Cap. 5,1‑11

Epistola către romani – Cap. 5,1‑11

Roadele acestui fapt

1. „Deci, fiindcă suntem socotiți neprihăniți prin credință, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Iisus Christos.
2. Lui Îi datorăm faptul că, prin credință, am intrat în această stare de har în care suntem, și ne bucurăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu.
3. Ba mai mult, ne bucurăm chiar și în necazurile noastre; căci știm că necazul aduce răbdare,
4. răbdarea aduce biruința în încercare, iar biruința aceasta aduce nădejdea.
5. Însă nădejdea aceasta nu înșală, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat.
6. Căci pe când eram noi încă fără putere, Christos, la vremea cuvenită, a murit pentru cei nelegiuiți.
7. Pentru un om neprihănit cu greu ar muri cineva; dar pentru binefăcătorul lui, poate că s-ar găsi cineva să moară.
8. Dar Dumnezeu Își arătă dragostea față de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoși, Christos a murit pentru noi.
9. Deci, cu atât mai mult acum, când suntem socotiți neprihăniți prin sângele Lui, vom fi mântuiți prin El de mânia lui Dumnezeu.
10. Căci, dacă atunci când eram vrăjmași, am fost împăcați cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său, cu mult mai mult acum, când suntem împăcați cu El, vom fi mântuiți prin viața Lui.
11. Și nu numai atât, dar ne și bucurăm în Dumnezeu prin Domnul nostru Iisus Christos, prin care am căpătat împăcarea. „

Romani 5, 1‑11

     După ce, în capitolele anterioare, a demonstrat vinovăția deopotrivă a neamurilor și a iudeilor, îndreptându-le atenția spre singura cale rânduită de Dumnezeu pentru îndreptățirea celui păcătos, apostolul Pavel continuă epistola sa prezentând câteva roade ale îndreptățirii în viața celui credincios.

Primul rod și cel mai dorit de orice suflet omenesc este pacea interioară, sufletească. Pacea reprezintă o aspirație universală, căci oamenii din toate timpurile, culturile și religiile au simțit nevoia existențială de a fi eliberați de sentimentul de vinovăție și înstrăinare față de Dumnezeu, pe care l-a produs păcatul.

De-a lungul veacurilor, omenirea a căutat să-și satisfacă această nevoie existențială apelând la tot felul de surogate: avere, prestigiu, putere și multe altele. Însă nimic din toate acestea nu a putut aduce adevărata pace în sufletul anxios al omului păcătos. Într-adevăr, toate căutările omului și toate încercările lui de a dobândi pacea mult dorită au fost, sunt și vor fi sortite eșecului. Pacea râvnită este o himeră, o Fata Morgana înșelătoare.

Apostolul Pavel ne readuce însă speranța. Ca alternativă la toate încercările omului de a dobândi pacea mult dorită, el prezintă adevărata și singura cale de a intra în posesia ei: îndreptățirea prin credință. Prima consecință a îndreptățirii omului păcătos este aceea că „avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Iisus Christos” (vers. 1).

Înainte de a experimenta îndreptățirea prin credință, omul păcătos se afla într-o stare de vrăjmășie față de Dumnezeu, de răzvrătire față de autoritatea Sa și ignorare a voii Sale exprimată în Lege. Această stare îi aduce omului un permanent simț al vinovăției, însoțit de temere și frământări în propria sa conștiință. În concluzie, omul neîmpăcat cu Dumnezeu trăiește într-o permanentă stare de neodihnă.

Însă lucrarea îndreptățirii prin credință, prin iertarea păcatelor și refacerea relației cu Dumnezeu, îi readuce omului păcătos pacea, armonia și echilibrul sufletesc de care nevoie. Termenul ebraic „shalom”, din care este tradus cuvântul „pace”, indică o stare de bine completă. Or această stare de bine completă ne arată că îndreptățirea păcătosului nu înseamnă doar iertarea păcatelor, ci o refacere completă a relației dintre om și Creator.

Un om care este doar iertat poate fi recunoscător binefăcătorului său. Însă acest lucru nu presupune și refacerea completă a relației. Cel iertat se poate simți stânjenit, neputându-și ierta lui însuși răul făcut; se poate izola și își poate pierde stima de sine. Îndreptățirea prin credință înseamnă însă o refacere completă a relației armonioase cu Dumnezeu, în urma căreia dispar pentru totdeauna simțământul vinovăției, frustrările, rușinea și pierderea stimei de sine.

Omul îndreptățit este iertat de Dumnezeu, fiind privit ca și când nu ar fi păcătuit niciodată, dar se iartă și el pe sine. El nu este un criminal eliberat, dar cu cazierul încărcat, ci un om căruia i s-a șters complet și definitv cazierul, ca și când nu ar fi greșit niciodată. De aceea, îndreptățirea prin credință nu înseamnă doar iertare, ci și împăcare cu Dumnezeu.

Toate acestea nu au la bază sentimente subiective, trăite de omul păcătos, ci realitatea obiectivă a jertfei Domnului Christos. Pacea este „prin Domnul nostru Iisus Christos” (vers. 1). În capitolul anterior, Pavel a explicat ce înseamnă această expresie: „Iisus Christos, care a fost dat din pricina fărădelegilor noastre și a fost înviat din pricină că am fost socotiți neprihăniți” ( „a înviat pentru îndreptățirea noastră”, cap. 4,24.25, NTR).

Îndreptățirea oferită în dar de Dumnezeu ne invită la părtășie cu Christos, ne inspiră curaj în privința viitorului și ne oferă un model de viață desăvârșită. Aceasta este adevărata stare de bine pe care ne-o aduce îndreptățirea prin credință.

Versetul 2 ne prezintă un alt rod al îndreptățirii prin credință: „prin credință, am intrat în această stare de har, în care suntem”. „Intrarea” în starea de har este de fapt o aducere sau, mai bine zis, o însoțire a celui îndreptățit de către Domnul Christos înaintea tronului Tatălui. Din cauza păcatului, între om și Dumnezeu s-a creat un zid de netrecut, după cum afirmă profetul Isaia: „Nelegiuirile voastre pun un zid de despărțire între voi și Dumnezeul vostru; păcatele voastre va ascund Fața Lui și-L împiedică să v-asculte” (Isaia 59,2).

Însă „prin sângele lui Iisus, avem intrare slobodă în Locul Prea Sfânt, pe calea nouă și vie pe care ne-a deschis-o El, prin perdeaua dinăuntru, adică trupul Său” ( Evrei 10,19.20 ). Așadar, în virtutea jertfei de pe cruce, Domnul Christos poate să ne aducă ( „am intrat” ) în starea de har, de favoare în care ne aflăm acum. Intrarea în starea de har a prezenței divine nu este ocazională, ci va fi un privilegiu veșnic. Domnul Christos nu intentionează să ne ducă înaintea Tatălui doar pentru a avea o simplă întrevedere cu El, ci pentru a rămâne cu El, în prezența Sa o veșnicie întreagă.

De aceea, același apostol ne îndeamnă în Epistola către evrei: „Să ne apropiem cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare și să găsim har, pentru ca să fim ajutați la vreme de nevoie” (Evrei 4,16). Iar în Epistola către efeseni, Pavel repetă ideea: „În El avem, prin credința în El, slobozenia și apropierea de Dumnezeu cu încredere” (Efeseni 3,12).

Al treilea rod al îndreptățirii prin credință este amintit de Pavel tot în versetul 2: „ne bucurăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu.” Apostolul îi contrazice pe creștinii care cred că omul care se apropie de Dumnezeu trebuie să fie permanent într-o stare de neliniște, tristețe și incertitudine, având fețele alungite de posturi și priveghiuri, mereu împovărați de propria lor păcătoșenie, chiar dacă au fost iertați de Dumnezeu.

Tatăl ceresc nu dorește să aibă lângă El niște copii speriați, temători și neliniștiți, ci niște copii veseli, bucuroși, având încredere deplină că au un Tată iubitor, care le dorește binele suprem. Dumnezeu dorește să știm și să credem că am fost iertați și împăcați pe deplin cu El și că aparținem din nou familiei Sale cerești. Bucuria aceasta însă nu este universală, ci aparține doar celor care au intrat prin Christos în starea de har, a celor care „au trecut din moarte la viață” (1 Ioan 3,14).

Desigur, bucuria prezenta a creștinului îndreptățit nu e o garanție că el nu poate cădea din nou. De aceea, apostolul Petru îi îndeamnă pe credincioși să-și întărească chemarea și alegerea (vezi 1 Petru 1,10), iar apostolul Pavel spune despre sine: „Mă port aspru cu trupul meu și-l țin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat” (1 Corinteni 9,27).

De aceea, fiecare creștin care se bucură acum de harul lui Dumnezeu trebuie să vegheze ca nu cumva să cadă din această „stare de har”: „Astfel dar, cine crede că stă în picioare, să ia seama să nu cadă.” (1 Corinteni 10,12)  Verbul „a se bucura”, folosit de Pavel în versetul 2, poate fi tradus și cu „a se lăuda”, ceea ce ne poate surprinde, mai ales că în capitolele anterioare apostolul afirmase că nimeni, nici măcar Avraam, nu are cu ce să se laude înaintea lui Dumnezeu (vezi cap. 4,2).

Nimeni nu se poate lăuda cu o îndreptățire obținută prin meritele sale personale, căci astfel de merite nu există și, de asemenea, nu există o îndreptățire bazată pe astfel de merite. Există însă o laudă nepăcătoasă înaintea lui Dumnezeu: creștinul se poate lăuda cu dragostea și bunătatea lui Dumnezeu, cu sacrificiul Domnului Christos, cu Planul Mântuirii și cu nădejdea slavei lui Dumnezeu. Toate aceste motive de laudă sunt tot atâtea motive de proclamare a Evangheliei între oameni, căci ele nu au la baza eforturile omului, ci lucrarea lui Dumnezeu care izvorăște din dragostea și harul Său.

Al patrulea rod al îndreptățirii prin credință este nădejdea care luminează viața celui îndreptățit. Dacă în limbajul curent, termenii „nădejde” și „speranță” înseamnă posibilitatea ca ceva mult dorit și așteptat să se întâmple, pentru apostolul Pavel „nădejdea” înseamnă certitudine. Pentru el, „nădejde” nu înseamnă „poate da, poate nu! „, ci cu certitudine „da! ” În speranța creștinului nu e loc pentru îndoială și nesiguranță. Când același apostol îi scrie lui Tit despre „fericita nădejde” (vezi Tit 2,13), el nu lăsa să se înțeleagă că evenimentul revenirii lui Christos s-ar putea împlini sau nu, deși cei credincioși îl așteaptă, ci că acest eveniment se va împlini cu siguranță.

Totuși, Pavel este realist și știe că credința este o luptă zilnică cu răul din afară și din interiorul omului, în care nădejdea poate fi pierdută. De aceea, în versetul 3 el amintește de necazurile care pot veni în viața unui copil al lui Dumnezeu. Desigur, aici nu e vorba de mici suferințe, obstacole sau inconveniente pe care le întâlnim în viața de zi cu zi. Pavel nu are în vedere aici o simplă durere de dinți, o suferință provocată de o indigestie sau o migrenă. Aici el se referă la o suferință reală, fapt dovedit de termenul grecesc pe care-l folosește: „thlipsis”, care literal înseamnă „presiune”, fiind folosit în cazul zdrobirii măslinelor sau al stoarcerii strugurilor.

Toți copiii lui Dumnezeu, de-a lungul timpului, au purtat fiecare povara lui de suferințe și necazuri: Avraam, deși a fost bogat și respectat de vecinii păgâni, a trecut prin cele mai mari suferințe sufletești când i s-a cerut să-l aducă jertfă pe Isaac; Iov, unicul om de pe pământ care într-un interval scurt de timp a pierdut concomitent întreaga avere ( Iov avea o avere imensă ), toți cei zece copii, prietenii, sănătatea și respectul celor din jur; Ioan Botezătorul și-a încheiat viața în mod tragic, prin decapitare; Iacov a fost ucis de sabia lui Irod; iar Domnul Christos a ajuns pe cruce.

Toate aceste necazuri, de orice natură ar fi ele, pun presiune pe viața noastră și ne storc de putere. Însă, așa cum sacii purtați cu greu de frații lui Iosif prin pustiul arzător dintre Egipt și Canaan conțineau o comoară ascunsă, pusă de Dumnezeu în ei, la fel și în povara suferințelor și încercărilor noastre Dumnezeu a ascuns o comoară. Cine o găsește, cine o intuiește, nu poate decât să se bucure chiar și în mijlocul necazurilor prin care trece.

Când percepem necazurile ca pe niște instrumente divine, menite să ne disciplineze și să ne maturizeze spiritual, bucuria în suferință este cât se poate de naturală. Pavel a înțeles acest lucru când le spunea creștinilor din Listra că „în Împărăția lui Dumnezeu trebuie să trecem prin multe necazuri” (Fapte 14,22), iar apostolii „s-au bucurat că au fost învredniciți să fie batjocoriți pentru Numele Lui” (Fapte 5,41).

Apostolul Petru, la rândul lui, le scrie creștinilor din toate timpurile să nu se mire de încercările prin care trec, ci să se bucure (vezi 1 Petru 4,12.13), iar Iisus le spune urmașilor Săi: „Ferice de cei prigoniți din pricina neprihănirii”, căci „răsplata lor va fi mare în ceruri” (Matei 5, 10‑12).   Suferințele care aduc bucurie în viața unui creștin nu sunt cele pe care el singur și le provoacă prin nerespectarea unor legi: fie civile, fie de sănătate. Nu acestea reprezintă „crucea” pe care Domnul Christos ne îndeamnă să o purtăm zilnic.

Când calci legile circulației și ți se ia permisul de conducere pentru o perioadă de timp, când ești amendat pentru o contravenție oarecare, sau când te îmbolnăvești din cauza necumpătării în mâncare și băutură, nu porți nicio cruce. Adevărata „cruce” personală este aceea dată de suferințele care vin în viața noastră ca urmare a credincioșiei noastre față de Dumnezeu și a mărturisirii credinței noastre. Doar o astfel de „cruce” poate aduce o bucurie autentică.

Pavel vorbește apoi de un lanț întreg de lucruri care vin la pachet cu un necaz al cărui rost e înțeles de cel credincios. Un astfel de necaz, sau mai bine zis, repetarea necazurilor produce răbdare (vers. 3); răbdarea „aduce biruință în încercare” (vers. 4; sau „un caracter matur” după NTR), iar această maturizare spirituală aduce nădejde (vers. 4).

Răbdarea la care se referă Pavel nu este doar o rezistență pasivă la rău, un fel de resemnare în prezența unui rău pe care nu ai cum să-l eviți, ci este o virtute constând într-o stăruință plină de curaj în atingerea unui ideal. Răbdarea este de fapt tărie morală, curaj, perseverență și stăruință în atingerea unei ținte. Copiii lui Dumnezeu nu sunt puși de Dumnezeu sub un clopot de sticlă în care nu pot pătrunde necazurile și suferințele omenirii căzute.

Cu toții trăim pe aceeași planeta îmbătrânită și afectată de consecințele păcatului; cu toții respirăm același aer poluat, mâncăm aceleași alimente contaminate cu pesticide și ne lovim de aceleași nedreptăți în societate. Dar un copil al lui Dumnezeu poate vedea în toate acestea ocazii de a-și dezvolta un caracter matur, tot mai asemănător cu al Domnului Christos și tot mai pregătit pentru a intra în Împărăția cerească.

Versetul 5 ne vorbește despre un ultim rod al îndreptățirii prin credință: „dragostea lui Dumnezeu turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat”. Acest verset este răspunsul la o întrebare justificată: De ce Dumnezeu ne poruncește să-L iubim pe El și pe semenii noștri (vezi Matei 22,36‑40)? Poate fi dragostea poruncită? Nu trebuie ca ea să se manifeste liber și spontan, nefiind impusă din afară?

Desigur! Însă atunci când Dumnezeu poruncește ceva, El deja a pregătit condițiile pentru ca omul să asculte de porunca Sa. Dacă El ne cere să iubim, aceasta înseamnă că El deja a pus dragostea Sa în inima noastră prin Duhul Sau. Depinde de om dacă dă curs acestei iubiri sau dacă încearcă să astupe izvorul ei.

Începând cu versetul 6, Pavel arăta temeiul pentru care Duhul Sfânt a fost dat credincioșilor: jertfa lui Christos. Această jertfă a fost adusă de Tatăl în momentul cel mai lipsit de speranță pentru rasa umană: „pe când eram noi încă fără putere”, fără perspectivă, fără soluție la problema păcatului. Starea fără orizont a omului păcătos este descrisă de același apostol în Epistola care efeseni:

„Voi erați morți în greșelile și păcatele voastre, în care trăiați odinioară, după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării… aduceți-vă aminte că în vremea aceea erați fără Christos, fără drept de cetățenie în Israel, străini de legămintele făgăduinței, fără nădejde și fără Dumnezeu în lume” (Efeseni 2,1.2.12)

Această stare este descrisă de Pavel în versetul 6 prin expresia „fără putere”, adică slabi și neajutorați. În primele patru capitole ale Epistolei către romani, Pavel a demonstrat cât de neputincioși sunt oamenii, fie iudei, fie neamuri, când e vorba de rezolvarea problemei păcatului și dobândirea mântuirii. În capitolul 5 însă apare contrastul dintre omul „fără putere”, slab și neajutorat, și cel care a fost îndreptățit prin credința în Christos, care devine tot mai matur în credință și mai puternic în nădejdea sa.

Christos a venit în lumea noastră decăzută pentru a inversa destinul omului fără speranță, făcând din el un om nou, renăscut, refăcând în el chipul lui Dumnezeu; un om puternic în credință și fapte. Însă Pavel adaugă ceva foarte important în legătură cu dinamica Planului de Mântuire: „Christos, la vremea cuvenită, a murit pentru cei nelegiuiți” (vers. 6).

Aceeași idee o susține apostolul și în Galateni 4,4, unde le scrie credincioșilor: „Dar când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege.” Timpul exact al venirii lui Mesia și al jertfei Sale fusese prezis cu aproximativ șase secole înainte de către profetul Daniel (vezi Daniel 9,24‑27).

Vremea era „cuvenită” și dintr-un alt motiv: starea din lume pregătise inimile oamenilor pentru primirea Evangheliei. Condițiile sociale și politice erau propice lucrării lui Mesia și răspândirii Evangheliei în întreaga lume cunoscută atunci. Lumea era unită sub o singură autoritate – cea romană; poporul iudeu era împrăștiat în tot imperiul; se vorbea o singură limba principală, iar oamenii erau sătui de formele goale și reci ale ritualurilor păgâne, pe de o parte, și de legalismul religios iudaic, pe de alta parte.

Christos a venit în momentul în care jertfa Sa putea să aibă impactul cel mai mare asupra omenirii decăzute, descoperind atât neprihănirea, cât și dragostea lui Dumnezeu față de omul păcătos. Pavel afirmă mai departe ca Christos „a murit pentru cei nelegiuiți”, termenul „nelegiuit” referindu-se la toți oamenii fără deosebire, fie iudei, fie neamuri.

Dar sunt oamenii nelegiuiți „fără putere”, așa cum a afirmat apostolul mai devreme? Răspunsul este și Da și Nu! Din punct de vedere al dobândirii îndreptățirii și mântuirii, da, ei sunt la fel de lipsiți de putere ca orice descendent al lui Adam. Din alt punct de vedere însă, ei pot fi energici în atitudinea lor de răzvrătire împotriva lui Dumnezeu.

Sublimul dragostei divine în contrast cu cea omenească este tema următoarelor două versete: 7 și 8. Scriind despre dragostea omenească, Pavel recunoaște că ea există, însă are limite. „Pentru un om neprihănit cu greu ar muri cineva; dar pentru binefăcătorul lui, poate că s-ar găsi cineva să moară” (vers. 7).

Având dragostea lui Dumnezeu turnată în inimă prin Duhul Sfânt, oamenii sunt dispuși să facă unele sacrificii, chiar unele supreme. Totuși, pentru o persoană dreaptă e greu să găsești pe cineva care să-și sacrifice viața. Pentru cel ce ți-a făcut cândva un bine ( poate ți-a salvat viața ), este posibil ca să fii dispus la un moment dat să-i întorci binele, sacrificându-ți propria viață pentru el. Însă în cazul lui Dumnezeu, lucrurile sunt cu totul diferite.

Christos a fost dispus să-Și dea viața „pe când eram noi încă păcătoși” (vers. 8), adică pe când eram vrăjmași, oameni răzvrătiți și fără nicio intenție de a ne împăca cu El. Dacă înainte de a face un sacrificiu pentru semenul său omul se întreabă dacă acel om merită sau nu sacrificiul, Dumnezeu procedează complet diferit. Dragostea Să nu e condiționată de meritele omului.

De la dragostea omenească nu se poate aștepta nimic mai mult decât ceea ce le spune Domnul Iisus ucenicilor Săi: „Nu este mai mare dragoste decât să-Și dea cineva viața pentru prietenii săi” (Ioan 15,13). Însă dragostea lui Dumnezeu întrece cu mult imaginația noastră.  Nici nu ne putem imagina ceea ce este capabil omul să iubească prin lucrarea Duhului Sfânt.

Când Pavel folosește expresia „pe când eram noi încă păcătoși”, el nu se referă la unele păcate care nouă ni se par acceptabile, chiar nostime. El se referă la starea de răzvrătire profundă a omului față de Dumnezeu, la omul care ridică pumnul împotriva Creatorului său și care, dacă ar fi posibil, L-ar lovi peste față pe Cel care l-a adus la existență, așa cum au făcut-o cei care L-au torturat pe Fiul lui Dumnezeu. Pentru astfel de oameni răzvrătiți Și-a dat viața Fiul lui Dumnezeu, iar această dragoste este și va rămâne o taină de neînțeles, o „taină a evalviei” (1 Timotei 3,16), care va fi un subiect de studiu pentru creaturile din Univers în veșnicia viitoare.

Pe realitatea faptului că Christos Și-a dat viața pentru noi pe când eram încă păcătoși, adică eram vrăjmașii Lui, Pavel clădește ideea siguranței mântuirii din versetele 9‑11. Argumentul apostolului în favoarea siguranței mântuirii urmărește următoarea logică: Dacă atunci când eram vrăjmașii lui Dumnezeu, El ne-a îndreptățit prin jertfa Fiului Său, cu atât mai mult acum, când suntem îndreptățiți ( neprihăniți ), vom fi și mântuiți.

Dumnezeu nu face lucrurile pe jumătate. Dacă ne-a îndreptățit prin moartea Fiului Său, de ce nu ar duce până la capăt procesul mântuirii noastre? Dacă El a făcut ceea ce a fost mai dificil, și anume să-L jertfească pe unicul Său Fiu pentru niște creaturi răzvrătite, de ce nu ar face ceea ce este incomparabil mai ușor: să-i mântuiască pe cei pe care i-a îndreptățit?

Este demn de observat că Pavel face o deosebire evidentă între mijloacele prin care omul păcătos ajunge să fie îndreptățit, iar mai apoi mântuit. Când se referă la îndreptățire ( „socotit neprihănit” ), Pavel afirmă că aceasta se realizează „prin sângele Lui” (vers. 9). Același lucru îl subliniază și în versetul 10, în care apostolul afirmă că „am fost împăcați cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său”. Însă când vorbește despre mântuirea noastra, același apostol spune că aceasta se realizează „prin viața Lui” (vers. 10).

Dar oare afirmația că suntem îndreptățiți prin sângele lui Christos nu intră în contradicție cu cea din cap.1,17, în care același apostol afirmă că suntem socotiți neprihăniți prin credință? Nu, nu este nicio contradicție. Când vorbește despre îndreptățirea prin credință, Pavel privește la această lucrare din perspectiva omului care trebuie să creadă în Christos și jertfă Sa. Însă când el se referă la îndreptățirea prin sângele lui Christos, procesul îndreptățirii este privit din perspectiva divină.

Îndreptățiți înaintea lui Dumnezeu prin moartea Fiului Său și mântuiți prin viața Lui? Iată că Pavel surprinde o realitate importantă a procesului mântuirii. Noi avem nevoie în egală măsură de moartea lui Christos că jertfă ispășitoare pentru păcatele noastre, dar și de viața Sa pusă în slujba mijlocirii pentru noi. Moartea lui Christos a fost urmată de învierea, înălțarea la cer și apoi de slujirea în calitate de Mare Preot în Sanctuarul ceresc.

În Epistola către evrei, același apostol Pavel susține că „punctul cel mai însemnat al celor spuse este că avem un Mare Preot care S-a așezat la dreapta scaunului de domnie al Măririi, în ceruri, ca slujitor al Locului prea sfânt ai al adevăratului cort, care a fost ridicat nu de un om, ci de Domnul” (Evrei 8,1.2). Și tot el adăugă: „De aceea, poate să și mântuiască în chip desăvârșit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăiește pururea ca să mijlocească pentru ei.” (Evrei 7,25)

Concluzia lui Pavel în urma acestei argumentări logice cu privire la îndreptățirea și mântuirea noastră este exprimată în versetul 11: „Ne bucurăm în Dumnezeu, prin Domnul nostru Iisus Christos, prin care am căpătat împăcarea.” Din nou Pavel revine la laitmotivul bucuriei creștine autentice. Aceasta nu se bazează pe ceea ce face omul, ci pe ceea ce Dumnezeu deja a făcut pentru noi și continuă să facă, ducând până la capăt lucrarea mântuirii noastre.

Creștinii ursuzi, veșnic nefericiți și nemulțumiți ar trebui să se cerceteze în mod cât se poate de serios cu privire la calitatea credinței lor. Lipsa bucuriei este un simptom care nu indica nimic bun cu privire la sănătatea spirituală a cuiva. Ea poate semnala că acel creștin veșnic ursuz și nemulțumit nu a înțeles încă profunzimea dragostei lui Dumnezeu față de noi și măreția sacrificiului Fiului lui Dumnezeu pentru îndreptățirea și mântuirea noastră.

Bucuria creștină nu este încumetare, ci manifestarea unei încrederi depline că ceea ce Dumnezeu a început în viața noastră, va duce la bun sfârșit și că toate lucrurile sunt în mâna Sa. Inclusiv destinul nostru veșnic.

Lori Balogh