Epistola către romani – Cap. 5,12‑21

Epistola către romani – Cap. 5,12‑21

Păcatul și harul

12. „De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, și prin păcat a intrat moartea, și astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toți au păcătuit…
13. (Căci înainte de Lege păcatul era în lume. Dar păcatul nu este ținut în seamă câtă vreme nu este o lege.
14. Totuși moartea a domnit de la Adam până la Moise chiar peste cei ce nu păcătuiseră printr-o calcare de lege asemănătoare cu a lui Adam, care este o icoană preinchipuitoare a Celui ce avea să vină.
15. Dar cu darul fără plata nu este ca și cu greșeala; căci, dacă prin greșeala unuia singur cei mai mulți au fost loviți cu moartea, apoi cu mult mai mult harul lui Dumnezeu și darul, pe care ni l-a făcut harul acesta într-un singur om, adică în Iisus Christos, s-au dat din belșug celor mulți.
16. Și darul fără plata nu vine ca printr-acel unul care a păcătuit; căci judecata venită de la unul a adus osânda, dar darul fără plată venit în urma multor greșeli a adus o hotărâre de iertare.
17. Dacă, deci, prin greșeala unuia singur moartea a domnit prin el singur, cu mult mai mult cei ce primesc în toată plinătatea harul și darul neprihănirii vor domni în viață prin acel unul singur, care este Iisus Christos! )
18. … Astfel dar, după cum printr-o singură greșeală a venit o osândă care a lovit pe toți oamenii, tot așa, printr-o singură hotărâre de iertare a venit pentru toți oamenii o hotărâre de neprihănire care dă viață.
19. Căci, după cum prin neascultarea unui singur om, cei mulți au fost făcuți păcătoși, tot așa, prin ascultarea unui singur om, cei mulți vor fi făcuți neprihăniți.
20. Ba încă și Legea a venit pentru ca să se înmulțească greșeala; dar unde s-a înmulțit păcatul, acolo harul s-a înmulțit și mai mult;
21. pentru că, după cum păcatul a stăpânit dând moartea, tot așa și harul să stăpânească dând neprihănirea, ca să dea viața veșnică, prin Iisus Christos, Domnul nostru.”

Romani 5,12‑21

     În pasajul din Romani 5,12‑21, apostolul Pavel tratează subiectul universalității păcatului în contrast cu universalitatea harului lui Dumnezeu. Păcatul nu este doar o problema individuală, ci și una colectivă, afectându-i pe toți oamenii, după cum afirmase deja apostolul în cap.3,23: „Căci toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu.” În lumea în care trăim, păcatul nu este o excepție, ci o regulă. El nu este ceva normal, însă, din nefericire, el a devenit o „normalitate” pentru rasa umană. Păcatul nici măcar nu trebuie învățat, căci el se află în genele noastre.

Din această perspectivă, istoria omenirii nu este altceva decât o istorie a luptei dintre bine și rău, o istorie a păcatului. În pasajul din cap.5,12‑21, Pavel dezvoltă comparația dintre efectele păcatului lui Adam și efectele răscumpărării săvârșite de Domnul Christos. Însă comparația pe care apostolul o începe în versetul 12 este nefinalizată, producând unele dificultăți în rândurile cercetătorilor epistolei.

În mod normal, Pavel ar fi trebuit să continue cu a doua parte a comparației, textul sunând în felul următor: „După cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, și prin păcat a intrat moartea, și astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toți au păcătuit, tot așa, printr-un singur om, prin Iisus Christos, neprihănirea a intrat în lume, și prin neprihănire a intrat viața, și astfel viața a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toți au fost socotiți neprihăniți.”

Din motive necunoscute, Pavel renunță la a doua parte a comparației, ceea ce a generat multe discuții în rândul teologilor. Problema aceasta poate fi însă depășită, dacă ceea ce scrie apostolul în continuare este cercetat cu atenție. Făcând această comparație, Pavel introduce în epistola sa noțiunea de „al doilea Adam” în dreptul Persoanei lui Iisus Christos, în calitate de reprezentant al omenirii. Această titulatură o vom întâlni și în prima epistolă către corinteni: „De aceea este scris: „Omul dintâi, Adam, a fost făcut un suflet viu”. Al doilea Adam a fost făcut un duh dătător de viață.” (1 Corinteni 15,45)

Paralela între universalitatea păcatului, pornit de la Adam, și cea a neprihănirii, izvorâtă din Iisus Christos, al doilea Adam, nu este desăvârșită în toate aspectele. Dacă păcatul lui Adam a atras întreaga omenire în păcat, făcându-l pe fiecare descendent al sau un rob al naturii decăzute, totuși neprihănirea lui Iisus Christos nu se răsfrânge asupra tuturor oamenilor, ci doar asupra unui număr limitat de credincioși.

Pentru a moșteni natura decăzută a lui Adam, omul nu trebuie să aleagă, căci natura păcătoasă este primită în mod automat la naștere. Însă pentru a primi natura neprihănită a Domnului Christos, firea duhovnicească, omul are de făcut o alegere. Și pentru că din marea masă de oameni doar puțini aleg calea credinței, cei care beneficiază de neprihănirea lui Christos sunt puțini, deși harul este acordat tuturor oamenilor.

Paralela este nedesăvârșită și dintr-un alt motiv: Domnul Christos a câștigat pentru omenire mult mai mult decât a fost pierdut prin căderea lui Adam. Sau, așa cum afirmă Calvin: „Christos este mult mai puternic să mântuiască decât a fost Adam să distrugă.” Pavel întărește acest adevăr în versetul 20: „Deci, unde s-a înmulțit păcatul, acolo harul s-a înmulțit și mai mult.”

Se poate observa că apostolul Pavel nu-și propune să explice cum anume și prin ce mecanisme s-au răspândit păcatul și moartea în întreaga omenire pornind de la un singur om. Atenția lui se concentrează pe soluția lui Christos la problemele pe care le-a adus în omenire căderea lui Adam.

Versetele 13 și 14 ridică o problemă deloc ușor de rezolvat: Dacă a existat o perioadă în care Legea nu era cunoscută ( „înainte de Lege” ), respectiv perioada dintre Adam și Moise, și „păcatul nu este ținut în seamă câtă vreme nu este o lege” (vers. 13), de ce totuși moartea „a domnit de la Adam până la Moise” (vers. 14)?

Făcând această observație, Pavel vrea să scoată în evidență faptul că dincolo de păcatele personale ale oamenilor, pentru care sunt responsabili înaintea lui Dumnezeu, mai există ceva care aduce moartea universală. Acel „ceva” este natura decăzută a omului, sau „firea pământească”, transmisă de Adam urmașilor săi. Este evident că Adam nu putea transmite descendenților săi ceva ce el nu avea, sau mai bine zis, ceva ce el pierduse.

Când Adam a căzut în păcat, nu s-a prăbușit doar el, ci și „platforma” pe care îl așezase Creatorul. Prin urmare, toți urmașii săi s-au născut jos, în „prăpastia” păcatului, moștenind natura decăzută a strămoșului lor. Or această natura decăzută, păcătoasă, cu înclinații spre rău, nu poate dăinui veșnic. Când Pavel afirmă în cap. 6,23 ca „plata păcatului este moartea”, el se referă deopotrivă la păcatul ca faptă, dar și la păcatul ca stare.

Așadar, pentru că toți urmașii lui Adam moștenesc natura lui decăzută, cu înclinații spre rău, moartea este o consecință inevitabilă, chiar dacă omul nu comite anumite fapte rele. O natură decăzută, plină de înclinații spre rău, este incompatibilă cu viața veșnică și cu locuirea în prezența unui Dumnezeu sfânt și neprihănit.

Afirmația lui Pavel ca „păcatul nu este ținut în seamă câtă vreme nu este o lege” (vers. 13) este în armonie cu predica sa din Atena, în care le spunea filozofilor epicurieni și stoici că „Dumnezeu nu ține seama de vremurile de neștiință” (Fapte 17,30). Traducerea lui C. E. B. Cranfield a Epistolei către romani ne aduce o nouă perspectivă, la fel de valoroasă: „În absența Legii, păcatul nu este consemnat cu deplină claritate.”

Traducerea lui Cranfield confirmă ceea ce Pavel deja declarase în cap. 3,20: „Prin Lege vine cunoștința deplină a păcatului.” Ideea lui Pavel este aceea că în absența Legii păcatul nu este clar definit și, deși există, nu apare în adevărata lui lumină.

Ce vrea să spună apostolul când afirmă că Adam este „o icoană preinchipuitoare a lui Christos”? Cum ar putea Adam cel păcătos să-L simbolizeze pe Fiul cel neprihănit al lui Dumnezeu? Pentru a răspunde la această întrebare trebuie să ținem seama de faptul că ambii, și primul Adam, și al doilea Adam (Christos) au fost deschizători de drum. Adam a tras omenirea în jos, în timp ce Christos o atrage din nou în sus, spre idealul pe care Creatorul l-a avut cu rasa umană.

Doar din această perspectivă, pentru că și Adam și Domnul Christos au influențat întreaga omenire, Adam este „o icoană preinchipuitoare a lui Christos”. Ca urmare a influenței lor, toți oamenii au posibilitatea să aleagă: fie să rămână în Adam, în viața de păcat și având sfârșitul în moarte, fie să se unească cu Christos, beneficiind de îndreptățire și mântuire.

Odată cu versetul 15, Pavel continuă comparația între păcat și har, arătând în ce anume constă superioritatea harului și a darului lui Dumnezeu comparativ cu păcatul. Afirmând că „cu darul fără plata nu este ca și cu greșeala”, apostolul arată că deși păcatul unui singur om a atras după sine moartea asupra întregii umanități, harul lui Dumnezeu a întrecut considerabil efectele păcatului acelui singur om, fiind revărsat peste întreaga omenire.

Dacă efectele păcatului au devenit universale și puternice, efectele harului divin sunt și ele universale, însă mult mai puternice. În felul acesta, problema păcatului are o rezolvare desăvârșită, căci harul lui Dumnezeu contracarează pe deplin și pentru totdeauna problema păcatului.

În lupta dintre bine și rău nu păcatul are ultimul cuvânt, ci harul care schimbă radical situația păcătosului înaintea lui Dumnezeu, oferindu-i un mijloc de salvare neașteptat. Prin harul lui Dumnezeu, păcătosul este achitat de vina lui și poate fi îndreptățit și mântuit ca și când nu ar fi păcătuit niciodată.

Așadar, mesajul apostolului din versetele 15 și 16 este deosebit de încurajator: Harul lui Dumnezeu și darul fără plată care îl însoțește este infinit mai mare și mai cuprinzător decât păcatul cu toate efectele lui. Ideea aceasta este repetată în versetul 17, în care Pavel, continuând comparația dintre păcat și har, folosește expresia „cu mult mai mult” în dreptul realizărilor superioare ale lui Christos în comparație cu moștenirea morții lăsată de Adam.

Dumnezeu vrea și poate să facă pentru copiii Săi credincioși mult mai mult decât putem noi să ne imaginăm. Tot ceea ce are de făcut omul este să primească „în toată plinătatea, harul și darul neprihănirii” oferite de Fiul lui Dumnezeu. Nu doar o parte din har; nu doar o parte din dar, ci acestea în toată plinătatea lor. Credinciosul trebuie să primească tot ce îi oferă harul lui Dumnezeu și cu toată inima, fără să păstreze nicio rezervă. Orice rezervă în primirea întregului har și dar divin înseamnă lipsa încrederii depline în Dumnezeu.

Cum trebuie să înțelegem afirmația lui Pavel ca cei ce primesc în toată plinătatea harul și darul lui Dumnezeu vor domni în viață prin Christos (vers. 17)? În mai multe pasaje biblice apare promisiunea că sfinții vor domni în viața viitoare (vezi 2 Timotei 2,12; Luca 22,30; Apocalipsa 3,21; 20,6; 22,5). Domnia în viață este în contrast cu domnia morții de care Pavel deja amintise în versetele 14 și 17.

Însă „domnia în viață” nu se referă doar la viața viitoare pe care o vor primi cei credincioși, ci și la viața pământească. Cei care cred în Iisus Christos și Îl acceptă ca Domn al vieții lor deja au început viața veșnică. Acest adevăr nu îl susține un simplu om, ci Însuși Fiul lui Dumnezeu: „Adevărat, adevărat vă spun că cine crede în Mine are viața veșnică.” (Ioan 6,47)

Cel credincios ARE viața veșnică! La timpul prezent, nu la cel viitor! Prin Christos, Domnul vieții lor, cei care cred în El nu mai sunt robi ai păcatului, ci ei înșiși sunt stăpâni peste viața lor, prin alegerile bune pe care le fac. Ei nu mai sunt nestatornici și nehotărâți în căile lor, împinși de vânturile vieții încoace și încolo, asemenea unui vas naufragiat (vezi Iacov 1,6.8). Eliberați din robia păcatului prin jertfa Fiului lui Dumnezeu, și, împuterniciți de prezența Duhului Sfânt, ei domnesc în viață, știind bine care sunt țintele și idealurile pe care le urmăresc.

Versetele 18 și 19 reprezintă răspunsul apostolului la o posibilă obiecție venită din partea unor contestatari ai dreptății lui Dumnezeu: Dacă Dumnezeu este drept, de ce a îngăduit ca în urma păcătuirii unui singur om să sufere întreaga omenire și moartea să treacă asupra tuturor oamenilor? Pavel nu neagă realitatea evidență: Adam a păcătuit și, ca urmare, toată omenirea suferă consecințele păcatului originar, cea mai gravă consecință fiind moartea.

Însă el adaugă ceva foarte important: Deși „printr-o singură greșeală a venit o hotărâre de osândă, care a lovit pe toți oamenii, tot așa, printr-o singură hotărâre de iertare a venit pentru toți oamenii o hotărâre de neprihănire, care dă viața” (vers. 18) Versetul 19 prezintă contrastul dintre lucrarea primului Adam, prin neascultarea căruia „cei mulți au fost făcuți păcătoși”, și a celui de-al doilea Adam, prin ascultarea căruia „cei mulți vor fi făcuți neprihăniți”.

Ce trebuie să înțelegem prin expresia „toți oamenii”? Când ne referim la consecințele căderii lui Adam, este evident că acestea s-au răsfrânt asupra tuturor oamenilor, căci toți s-au născut în „prăpastia” păcatului, având o natura decăzută și păcătuind personal. Însă când ne referim la consecințele biruinței Fiului lui Dumnezeu, în calitatea Sa de al doilea Adam, expresia „toți oamenii” trebuie înțeleasă puțin diferit.

Deși îndreptățirea a fost pusă la îndemâna tuturor oamenilor, doar o mică parte dintre ei vor fi ales să creadă și să accepte harul și darul lui Dumnezeu. Există cercetători biblici care nu sunt de acord cu această explicație, afirmând că prin hotărârea de iertare a lui Christos, efectiv toți oamenii sunt iertați și îndreptățiți, indiferent dacă au credință sau nu. Însă această opinie contrazice ceea ce afirmă Pavel în capitolele anterioare, în care el arăta că Dumnezeu îi îndreptățește doar pe păcătoșii care au credința, care se încred în El și în jertfaă lui Christos și care accepta benevol harul îndreptățirii și al mântuirii.

Biblia nu susține universalismul mântuirii – ideea că toți oamenii vor fi mântuiți, indiferent dacă cred sau nu. Există o veste bună: Christos a murit pentru orice om, iar pe cruce a curs suficient sânge ispășitor astfel încât să îndreptățească pe fiecare păcătos. Însă vestea rea este că nu toți păcătoșii accepta jertfa Domnului Christos și darul mântuirii.

În cartea Patriarhi și Profeți, autoarea Ellen G. White subliniază această tristă realitate: „Măsurile răscumpărării sunt fără plata pentru toți; de rezultatele răscumpărării se vor bucura cei care s-au conformat condițiilor.” (E. G. White, „Patriarhi și Profeți”, p. 208)

În versetul 20, Pavel face o afirmație care ar putea fi interpretată greșit de unii cititori ai epistolei sale: „Ba încă și Legea a venit pentru ca să se înmulțească greșeala.” Acesta să fie oare scopul Legii dăruite de Dumnezeu poporului Israel pe Sinai? Categoric nu! Scopul primordial al Legii este să scoată la lumina norma neprihănirii, să arate ce înseamnă să fii neprihănit în ochii lui Dumnezeu și ai întregului Univers.

Căderea omului în păcat a produs o modificare și în modul în care percepem Legea divină. Avem falsa senzație că apariția Legii a avut ca efect înmulțirea păcatelor. Într-un anumit sens, este adevărat că Legea înmulțește greșeala, pentru că, din cauza firii sale răzvrătite, omul păcătos are tendința de a face exact ceea ce Legea interzice. Această tendință se poate observa chiar la copii care, în pofida unor regului impuse de părinți, ei vor să le calce.

Însă senzația că „Legea a venit pentru ca sa se înmulțească greșeala” este falsă. Un om care are hainele murdare nu își dă seama de acest lucru câtă vreme se afla în întuneric. Pe măsură ce se apropie de o sursă de lumină, el descoperă din ce în ce mai multe pete pe hainele sale. Unde erau acele pete cât timp omul era în întuneric? Desigur, ele erau tot acolo, însă omul nu era conștient de ele.

Lumina nu a înmulțit petele de murdărie, ci doar le-a scos în evidență. Exact acest rol îl are Legea lui Dumnezeu: ea nu înmulțește păcatul, ci doar îl scoate în evidență, după cum chiar Pavel afirmase în cap.3,20: „Prin Lege vine cunoștința deplină a păcatului.”

Vestea cea bună pe care o aduce Pavel în finalul capitolului 5 este aceea că acolo „unde s-a înmulțit păcatul, acolo harul s-a înmulțit și mai mult” (vers. 20), iar „după cum păcatul a stăpânit dând moartea, tot așa și harul să stăpânească dând neprihănirea” (vers. 21).

În istoria luptei dintre bine și rău, Dumnezeu a îngăduit ca, pentru un timp, păcatul să se înmulțească. Și aceasta cu scopul ca întregul Univers să conștientizeze cât de grav este el și cât de grozave sunt consecințele lui. Însă Dumnezeu nu a lăsat lucrurile în această fază. Prin biruința Domnului Christos, Dumnezeu a stăpânit păcatul, îl controleza și lucrează astfel ca binecuvântările răscumpărării să fie infinit mai mari decât consecințele rebeliunii omului.

Lori Balogh