Epistola către romani – Cap. 6,1‑14

Epistola către romani – Cap. 6,1‑14

Harul ne izbăvește de stăpânirea păcatului

1. „Ce vom zice dar? Să păcătuim mereu, ca să se înmulțească harul?
2. Nicidecum! Noi, care am murit față de păcat, cum să mai trăim în păcat?
3. Nu știți că toți câți am fost botezați în Christos Iisus, am fost botezați în moartea Lui?
4. Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropați împreună cu El, pentru ca, după cum Christos a înviat din morți, prin slava Tatălui, tot așa și noi să trăim o viață nouă.
5. În adevăr, dacă ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El și printr-o înviere asemănătoare cu a Lui.
6. Știm bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în așa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului;
7. căci cine a murit, de drept este izbăvit de păcat.
8. Acum, dacă am murit împreună cu Christos, credem că vom și trăi împreună cu El,
9. întrucât știm că Christosul înviat din morți nu mai moare; moartea nu mai are nicio stăpânire asupra Lui.
10. Fiindcă prin moartea de care a murit, El a murit pentru păcat o dată pentru totdeauna; iar prin viața pe care o trăiește, trăiește pentru Dumnezeu.
11. Tot așa și voi înșivă socotiți-vă morți față de păcat și vii pentru Dumnezeu, în Iisus Christos, Domnul nostru.
12. Deci păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor și să nu mai ascultați de poftele lui.
13. Să nu mai dați în stăpânirea păcatului mădularele voastre, ca niște unelte ale nelegiuirii, ci dați-vă pe voi înșivă lui Dumnezeu, ca vii, din morți cum erați; și dați lui Dumnezeu mădularele voastre ca pe niște unelte ale neprihănirii.
14. Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteți sub Lege, ci sub har.”

Români 6,1‑14

Doctrina îndreptățirii prin credință, susținută de Pavel în capitolele anterioare ale Epistolei către romani, nu a fost înțeleasă de toți credincioșii în adevărata ei lumină. În cap.3,8, el deja făcuse o aluzie la o categorie de credincioși care, răstălmăcind învățătura îndreptățirii prin credință, au răspândit ideea că este indicat ca omul să facă răul, pentru ca să vină binele din el. Având în vedere afirmația apostolului că „nelegiuirea noastră pune în lumină neprihănirea lui Dumnezeu” ( cap. 3,5 ), unii au tras concluzia greșită că este bine să păcătuim. Cu cât omul face mai mult rău și trăiește mai adânc în păcat, cu atât Dumnezeu Își demonstrează și mai mult harul și neprihănirea Sa.

Întrebarea apostolului din cap.6,1: „Să păcătuim mereu ca să se înmulțească harul?” este în strânsă legătură cu cele afirmate în a doua parte a capitolului 5, unde Pavel spusese că „unde s-a înmulțit păcatul, acolo harul s-a înmulțit și mai mult” ( cap.5,20 ). În urma acestei afirmații a apostolului, s-ar fi putut naște unele dileme în mințile credincioșilor.

Unii dintre ei s-ar fi putut întreba sincer dacă odată ce au fost mântuiți prin har mai pot trăi o viață de păcat. Alții ar fi putut folosi afirmația apostolului ca pe o justificare pentru a continua viața de păcat, abuzând de harul lui Dumnezeu și de libertatea pe care au dobândit-o în Christos ( vezi Galateni 5,13 ). În final, puteau exista și credincioși care, opunându-se învățăturii îndreptățirii prin credință, ar fi încercat să demonstreze caracterul iresponsabil al acestei învățături, care i-ar fi încurajat pe oameni să se încreadă în „harul ieftin” și să trăiască în continuare călcând Legea lui Dumnezeu.

Încercând să combată astfel de înțelegeri greșite ale îndreptățirii prin credință, Pavel oferă o explicație clară cu privire la experiența care trebuie trăită în viața unui credincios îndreptățit. Logica celor nedumeriți cu privire la îndreptățirea prin credință și a celor care se opun acestei învățături este simplă: Dacă Legea, identificând păcatul, duce la înmulțirea lui ( vezi cap. 5,20 ), și dacă înmulțirea păcatului duce la înmulțirea harului, atunci concluzia logică este aceea că este indicat că omul să păcătuiască mereu, pentru ca să se înmulțească harul.

O asemenea aberație nu putea rămâne nesancționată și neclarificată de marele apostol al îndreptățirii prin credință. Modul în care începe argumentația sa împotriva unor asemenea răstălmăciri a adevărului îndreptățirii arăta cât de categoric este Pavel în combaterea lor: „Să păcătuim mereu ca să se înmulțească harul? Nicidecum!” (vers. 1.2) Alte traduceri folosesc în locul cuvântului „nicidecum” alte expresii la fel de categorice: „Ferească Dumnezeu!” ( KJV ) sau „Niciodată!” ( Moffat ).

O asemenea înțelegere greșită a îndreptățirii prin credință reprezintă un eșec cu privire la înțelegerea planului lui Dumnezeu pentru refacerea omului. De aceea, Pavel își concentrează în continuare eforturile pentru a explica pe larg că după adevărată experiență a îndreptățirii urmează un alt proces condus de Duhul Sfânt: sfințirea vieții.

Apostolul pare consternat vis-a-vis de ideea că un creștin îndreptățit poate să trăiască în continuare o viață de păcat. Gândul că cineva ar putea crede că păcatul I-ar putea aduce slavă lui Dumnezeu sau că lui Dumnezeu ar putea să-I placă o viață trăită în păcat îl revoltă pe Pavel, care începe argumentația sa punând o întrebare retorică: „Noi, care am murit față de păcat, cum să mai trăim în păcat?” (vers. 2).

Deși întrebarea este retorică, răspunsul plutește în aer și nu poate fi altul decât: „E absurd! Cu adevărat, absurd!” Expresia „noi, care am murit față de păcat” se referă la un anumit moment sau eveniment din viața omului în care s-a produs o schimbare radicală a vieții. În cazul de față e vorba de predarea păcătosului înaintea lui Christos, urmată de îndreptățirea sa și începerea unei vieți noi.

Logică apostolului este următoarea: Dacă un om a murit față de păcat, cum mai poate el trăi în păcat? Ar fi absurdă o asemenea situație. Numai o gândire pervertită ar putea crede că un om care s-a predat lui Christos, renunțând la viața sa păcătoasă, ar putea să-și continue viața păcătuind împotriva lui Dumnezeu.

Un creștin autentic realizează câtă suferință I-au produs Domnului Christos păcatele sale. De aceea, el chiar dacă ar mai păcătui accidental după convertire, va urâ păcatul care provoacă atâta durere Mântuitorului său. În versetul 3, Pavel se folosește de experiență botezului pentru a argumenta ideea morții creștinului față de păcat. Verbul „a boteza” are mai multe semnificații, putând fi tradus prin „a scufunda”, „a naufragia” sau „a se îneca”. Scriitorii din Antichitate foloseau termenul „botez” atunci când se refereau la vase naufragiate sau la oameni înecați.

Însuși Domnul Christos S-a referit la moartea Sa ca fiind un „botez” ( vezi Marcu 10,38; Luca 12,50 ). De aceea, în pofida aparențelor, cuvântul „botez” se referă la ceva neplăcut petrecut în viața unui om. Ținând seama de aceste semnificații ale termenului, Pavel folosește cuvântul „botez” cu sensul de moarte sau îngropare a vechiului mod de viață păcătos și revenirea la o viață nouă ( vers. 4 ).

Aceasta presupune un stil nou de viață, noi principii și noi idealuri urmărite. Asocierea făcută de apostol între botezul creștinului și moartea Domnului Christos arată că experiența morții credinciosului față de păcat trebuie să fie la fel de reală cum a fost moartea Mântuitorului în timp ce a zăcut în mormânt.

Însă, după cum moartea lui Christos a fost urmată de înviere, la fel și îngroparea vieții vechi, păcătoase, a omului trebuie să fie urmată de o „înviere” spirituală, începutul unei vieți noi, departe de păcatele trecutului. Îndreptățirea omului convertit nu se oprește în acest punct, ci ea continuă cu o viață de sfințire trăită după cu totul alte principii decât înainte de convertire și botez.

În pasajul din capitolul 6,10.11, Pavel reia de mai multe ori ideea morții față de vechile păcate și începutul unei vieți noi. Și aceasta pentru că adevărul să fie înțeles și asimilat de către cititorii săi. În versetul 6, Pavel vorbește despre răstignirea omului vechi, adică a eului nostru stricat și păcătos.

Faptul că apostolul folosește verbul „a răstigni” în locul altor verbe arată spre un adevăr de care trebuie să ținem seama. Un om răstignit pe cruce nu era mort din primele ore. El putea trăi pe cruce în chinuri groaznice un anumit timp până la moarte. Ideea că omul cel vechi e răstignit arată că el nu este încă mort. Omul vechi se află pe cruce, dar oricând poate să ispitească și încă e posibil să fie dat jos de pe cruce.

Citind versetele 7 și 11, în care Pavel vorbește despre moartea față de păcat, unii au tras concluzia că un om convertit trebuie să fie complet imun față de ispită și păcat, impasibil la atracțiile păcatului. Însă o astfel de concepție ignoră realitatea vieții. Însuși Mântuitorul a fost ispitit în timpul vieții Sale pământești. Deși nu a avut o natura decăzută, El a trebuit să lupte cu ispită și să o biruie.

Când Pavel folosește expresia „morți față de păcat”, el nu vrea să spună că un creștin este complet indiferent și imun față de atracțiile păcatului, ci doar că el a ales să întoarcă spatele vieții păcătoase și să trăiască după principii noi. Această idee este subliniată de Pavel în versetul 12, în care afirmă că păcatul nu mai trebuie să domnească în trupul nostru muritor. Când păcatul domnește în viața cuiva, acel om este rob al păcatului.

A fi ispitit sau chiar a săvârși păcatul în mod accidental, după care urmează regretul și pocăința, nu este același lucru cu a fi rob al păcatului. John Wesley a făcut o remarcă binevenită în acest context, afirmând că „păcatul rămâne, dar nu mai domnește” în viața unui creștin” ( Wesley, vol. 5, p. 151 ).

Aceeași idee o exprimă și apostolul Ioan: „Copilașilor, vă scriu aceste lucruri ca să nu păcătuiți. Dar dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Iisus Christos, Cel neprihănit.” ( 1 Ioan 2,1 )

Mai este ceva important de subliniat în pasajul în care Pavel asociază botezul cu moartea și învierea lui Iisus Christos. Dacă botezul nu ar fi prin scufundare completă în apă, ci prin stropire sau altă formă, comparația nu ar avea niciun sens. Doar botezul prin scufundare poate fi un simbol al morții depline față de viața veche, trăită în păcat, și al învierii la o viață nouă, trăită după principii cu totul noi.

Botezul nou-născuților nu împlinește nicidecum scopul lui Dumnezeu în rânduirea acestui ritual. Ceea ce îi conferă valoare ritualului este participarea conștientă la semnificația simbolului, lucru care lipsește în cazul botezării copiilor mici. Moartea de care amintește Pavel în pasajul din cap. 6,1‑14 nu este un sfârșit, ci un început, după cum afirmă apostolul în versetul 8: „Acum, dacă am murit împreună cu Christos, credem că vom și trăi împreună cu El.”

La care viața se referă apostolul aici? Desigur, ideea vieții veșnice este inclusă în acest verset, însă Pavel are în vedere în primul rând viața cea nouă, spirituală, trăită chiar pe acest pământ și în acest trup muritor. Această viață nouă nu mai e trăită la întâmplare, asemenea unui vas naufragiat, ci este trăită „împreună cu El”, de mână cu El, având aceleași gânduri, scopuri și idealuri ( „gândul lui Christos”, Filipeni 2,5 ).

Versetul 10 clarifica o problemă importantă în dinamica mântuirii omului. Pavel spune că „Christos a murit pentru păcat, odată pentru totdeauna.” Jertfa Sa ispășitoare e unică și atotsuficientă pentru a salva întreaga omenire. Nu e nevoie de repetarea jertfei Sale, la fel cum se repetau periodic jertfele de animale în timpurile Vechiului Testament. Nu e nevoie ca în timpul liturghiei Domnul Christos să coboare din nou la chemarea preotului pentru a Se jertfi înainte de Sfânta Împărtășanie.

Christos a murit odată pentru totdeauna și jertfa Sa e suficientă. Pe cruce a curs suficient sânge pentru a mântui pe toți oamenii care au trăit de la Adam și până la ultimul născut în istoria lumii noastre. Christos a murit pentru păcatele noastre și din pricina păcatelor noastre, însă acum trăiește în veci la dreapta Tatălui, pentru a duce la bun sfârșit mărețul Plan al Mântuirii.

Versetul 11 îl prezintă pe credincios ca având două euri: unul vechi, care a fost răstignit cu Christos ( vezi. vers. 6 ), și unul nou, care trăiește pentru Dumnezeu. Omul convertit este în același timp mort față de păcat, dar viu față de Dumnezeu, trăind o viață de sfințenie care începe pe pământ și va continua în cer, în slavă și nemurire.

Începând cu versetul 12, Pavel vorbește despre o tensiune care există în viața celui credincios. Deși omul convertit nu mai este rob al păcatului, el este încă ispitit de poftele trupului. Pavel se adresează în această parte a epistolei sale unor creștini născuți din nou, nu unor oameni lumești. Unor astfel de oameni le adresează el îndemnul de a nu mai asculta de poftele păcatului ( vers. 12 ) și de a nu mai da mădularele lor în stăpânirea păcatului ( vers. 13 ).

Aceasta presupune existența unei tensiuni în viața credincioșilor, generată de prezența permanentă a ispitei, care implică și luarea unor decizii. Deși cel convertit are un alt Domn și se călăuzește după alte principii, păcatul reprezintă încă o putere care îl poate readuce sub stăpânirea lui. Nașterea din nou nu anihilează poftele firii pământești și nu îndepărtează ispitele exterioare.

Prin alegerile sale, omul decide dacă vrea să trăiască sub domnia lui Christos sau sub cea a păcatului. Pentru aceasta avem nevoie de o naștere din nou zilnică, căci experiența de ieri nu e suficientă pentru ziua de azi și nu este o garanție pentru biruința de mâine.

Versetele 12‑14 ridică o problemă deosebit de importantă: Cine deține controlul asupra ființei credinciosului. La o privire superficială, o asemenea problema nu ar trebui să existe. Se presupune că un om convertit și-a predat viața Domnului Christos și, prin urmare, el se afla sub controlul Duhului Sfânt. Însă modul în care Pavel pune această problemă arată că în viața unui credincios lucrurile nu sunt chiar atât de simple cum par.

Dimpotrivă, în viața sa există o tensiune cauzată de ispitele la care este supus zilnic, dovedind că păcatul încă are putere. Îndemnurile lui Pavel de a nu lăsa păcatul să mai domnească în trupul nostru muritor și de a nu mai asculta de poftele lui ( vers. 12 ), de a nu mai da în stăpânirea păcatului mădularele noastre, ci de a le oferi lui Dumnezeu ( vers. 13 ) nu ar avea nicio rațiune dacă omul nu ar avea libertatea de a alege între bine și rău și dacă nu ar exista posibilitatea ca el să cadă din nou sub puterea păcatului.

Deși omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu Christos ( vers. 6 ), noi încă trăim în niște trupuri muritoare, pline de pofte rele și de patimi. Nașterea din nou ne eliberează complet de vinovăția păcatului, ne eliberează treptat, pe parcursul întregii vieți, de puterea păcatului (sfințirea), iar la revenirea Domnului Christos ne va elibera pentru totdeauna și de prezența păcatului.

Acum ne aflăm în etapă în care, prin lucrarea sfințirii, Duhul Sfânt ne eliberează treptat de puterea păcatului, cu condiția să colaborăm cu El, făcând alegerile cele mai bune. Din nefericire, nu toți cei care și-au predat viața lui Christos își duc mântuirea până la capăt. Făcând alegeri greșite, ei invită din nou păcatul în viața lor, acesta stăpânind cu și mai multă asprime ființa umană.

Domnul Christos a rostit Pilda duhului necurat ieșit din om tocmai pentru a ne avertiza că există posibilitatea reală de recidivă a bolii păcatului chiar în viața unor oameni convertiți ( vezi Luca 11,24‑26 ). Această realitate a vieții face necesară o naștere din nou zilnică, o convertire pe care să o experimentăm în fiecare clipă a vieții.

Biruințele din trecut nu sunt suficiente pentru prezent. Același apostol Pavel atrage atenția credincioșilor din Efes că după ce vor fi biruit totul este posibil să vină „ziua cea rea”, fapt pentru care îi îndeamnă să îmbrace zilnic toată armura lui Dumnezeu ( vezi Efeseni 6,13 ). Întrebarea care se naște în acest context este următoarea: Sub controlul cui alegem să fim?

Păcatul și neprihănirea apar în epistola lui Pavel ca doi comandanți sau stăpâni, iar omul alege căruia dintre ei vrea să slujească. A alege să slujești păcatului, după ce Fiul lui Dumnezeu Și-a dat viața ca să ne elibereze de sub domnia lui, este un act nu doar lipsit de înțelepciune din partea omului, ducând la moarte veșnică, dar reprezintă și un act de înaltă trădare față de Cel care este conducătorul nostru de drept: prin Creație și Răscumpărare.

Afirmația lui Pavel din versetul 14: „Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu mai sunteți sub Lege, ci sub har”, a fost interpretată de antinomianisti ( cei care sunt împotriva Legii lui Dumnezeu ) ca fiind un argument în favoarea ideii că Legea de pe Sinai nu mai este valabilă în timpurile Noului Testament.

În primul rând, termenul „Legea” din versetul 14 nu are articol hotărât în original. Acest amănunt ne face să credem că Pavel nu se referă la o lege anume, ci la termenul „lege” ca principiu. Expresia „nu sunteți sub Lege” poate suporta cel puțin trei interpretări:

1) Nu sunteți sub condamnarea Legii datorită harului acordat de Dumnezeu prin jertfa lui Christos.

2) Nu sunteți sub Lege ca mijloc de mântuire, așa cum susțineau iudeii legaliști, care predicau mântuirea prin păzirea Legii.

3) Nu sunteți sub autoritatea Legii lui Dumnezeu, pentru că acum există harul.

Antinomianistii aleg cel de-al treilea sens. Însă această interpretare vine în contradicție cu alte afirmații ale apostolului Pavel din aceeași Epistola către romani ( vezi cap. 2,13‑15; 3,31; 7,12; 8,4 ). Omul convertit, iertat și împăcat cu Dumnezeu prin harul Său este izbăvit de condamnarea Legii. În același timp, el este liber de încercarea de a-și câștiga mântuirea prin ascultarea de Lege. Totuși, el rămâne sub autoritatea Legii lui Dumnezeu. Fără să recunoască această autoritate și fără să se supună Legii, viața veche, trăită în păcat, reînvie, iar omul ajunge din nou sub stăpânirea păcatului.

Apostolul Pavel ne încurajează în lupta noastră cu păcatul și ne asigură că acum suntem sub har. Înțelegem de aici că harul nu este doar o noțiune teologică, o favoare nemeritată acordată de Dumnezeu păcătoșilor, ci el este și o putere capabilă să ne păstreze liberi de domnia și tirania păcatului.

Cei care aleg să rămână sub Lege, punându-și speranța că vor fi mântuiți prin „faptele Legii”, vor constata că, în pofida eforturilor lor, păcatul va continua să aibă stăpânire în viața lor. Și aceasta pentru că Legea nu are putere să-l elibereze pe om din robia păcatului. Doar harul poate să-l facă pe om liber, dându-i putere să aleagă binele și să biruie păcatul. În felul acesta, păcatul nu va mai domni în viața omului, ci Christos.

Lori Balogh