Epistola către romani – Cap. 6,15‑23
Harul nu îndreptățește păcatul
- „Ce urmează de aici? Să păcătuim pentru că nu mai suntem sub Lege, ci sub har? Nicidecum.
- Nu știți că, dacă vă dați robi cuiva, ca să-l ascultați, sunteți robii aceluia de care ascultați, fie că este vorba de păcat, care duce la moarte, fie că este vorba de ascultare, care duce la neprihănire?
- Dar mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu, pentru că, după ce ați fost robi ai păcatului, ați ascultat acum din inimă de dreptarul învățăturii pe care ați primit-o.
- Și prin chiar faptul că ați fost izbăviți de sub păcat, v-ați făcut robi ai neprihănirii.
- Vorbesc omenește, din pricina neputinței firii voastre pământești; după cum odinioară v-ați făcut mădularele voastre roabe ale necurăției și fărădelegii, așa că săvârșeați fărădelegea, tot așa, acum trebuie să vă faceți mădularele voastre roabe ale neprihănirii, ca să ajungeți la sfințirea voastră.
- Căci, atunci când erați robi ai păcatului, erați slobozi față de neprihănire.
- Și ce roade aduceați atunci? Roade de care acum vă este rușine, pentru că sfârșitul acestor lucruri este moartea.
- Dar acum, odată ce ați fost izbăviți de păcat și v-ați făcut robi ai lui Dumnezeu, aveți ca rod sfințirea, iar ca sfârșit, viața veșnică.
- Fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viața veșnică în Iisus Christos, Domnul nostru. „
Romani 6,15‑23
Afirmațiile apostolului Pavel din cap. 6,14, potrivit căreia creștinii nu mai sunt sub Lege, ci sub har, i-a condus pe unii la o înțelegere denaturată a harului. Aceștia au presupus că a fi sub har înseamnă a fi liber de responsabilitatea de a asculta de Legea morală a lui Dumnezeu. Ideea că nu contează cum trăim deoarece există har din abundență pentru fiecare păcătos și Dumnezeu este dispus să ne ierte de șaptezeci de ori câte șapte în fiecare zi, este cât se poate de primejdioasă.
Conștient de pericolul ascuns într-o astfel de mentalitate, Pavel combate această teorie în stilul său caracteristic în versetele 15‑23. La gândul că unii credincioși ar putea crede că pot abuza de harul lui Dumnezeu, trăind în continuare o viață de păcat, Pavel întreabă tranșant: „Ce urmează de aici? Să păcătuim pentru că nu mai suntem sub Lege, ci sub har?” Și tot el răspunde la fel de categoric, ca și atunci când a pus întrebarea: „Oare prin credința desființăm noi Legea? ” ( cap. 3,31 ): „Nicidecum!” Sau, potrivit traducerii KJV: „Să ferească Domnul!”
Pavel este oripilat de o astfel de concepție. A crede că a fi sub har înseamnă a fi liber să calci Legea lui Dumnezeu reprezintă dovada că nu a fost înțeles scopul lui Dumnezeu în desfășurarea Planului Mântuirii. Ceea ce L-a determinat pe Dumnezeu să ofere har păcătosului a fost tocmai călcarea de către om a Legii Sale. Dacă acest har îl eliberează pe om de domnia păcatului, cum poate cineva să creadă că harul îi oferă libertatea de a continua o viață trăită în păcat?
Un om care a călcat legile circulației, care este iertat de polițist și care primește doar un avertisment în loc să i se ridice permisul de conducere, este liber să calce în continuare aceste legi? Ar fi absurd să se creadă așa ceva. De ce nu ni se pare cel puțin la fel de absurd să credem că harul ne eliberează de obligația de a asculta de Legea divină?
Începând cu versetul 16, Pavel demonstrează cât de irațională este o astfel de gândire. Ideea de bază pe care o subliniază apostolul în acest verset este aceea că nu există libertate absolută pentru om. Aceasta este doar o iluzie. Niciun om nu e liber în sens absolut. El este fie robul păcatului, fie al neprihănirii. Cei care pretind că nu se mai află sub Lege, în sensul că nu se mai simt obligați să asculte de prevederile ei, nu sunt de fapt liberi. Ei devin robi ai păcatului, cu care aleg să trăiască prin călcarea Legii lui Dumnezeu.
Pavel folosește o situație din lumea reală a acelor timpuri. Trăind într-o sărăcie lucie, unii oameni se vindeau ca sclavi doar pentru a primi hrana și adăpost. În schimbul acestor beneficii, ei îi datorau stăpânului lor ascultare deplină. Pavel ia această realitate a lumii romane și o transpune în domeniul spiritual.
Și în acest domeniu, omul este cel care alege cărui stăpân vrea să slujească: fie lui Dumnezeu, fie lui Satana; fie neprihănirii, fie păcatului. A treia opțiune nu există. Pavel atrage însă atenția că fiecare alegere a omului vine la pachet cu consecințe. Omul e liber să aleagă un stăpân sau altul, poate alege o cale sau alta, dar nu poate alege și consecințele. Alegerea unei vieți păcătoase atrage după sine moartea, în timp ce alegerea unei vieți de ascultare de voia lui Dumnezeu, așa cum este exprimată în Legea Sa, duce la neprihănire și mântuire.
Afirmația apostolului că „ascultarea duce la neprihănire” pare să vină în contradicție cu alte afirmații anterioare din Epistola către romani: „Căci nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui prin faptele Legii” ( cap. 3,20 ) și „Sunt socotiți neprihăniți, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Christos Iisus” ( cap. 3,24 )
La ce fel de ascultare face referire apostolul în acest verset? Răspunsul l-am primit deja în cap. 1,5: „ascultarea credinței”, fiind repetat în finalul epistolei, unde Pavel afirmă că taina ținută ascunsă timp de veacuri „a fost adusă la cunoștința tuturor neamurilor ca să asculte de credință” ( cap. 16,26 ).
Putem conchide că ascultarea de care vorbește Pavel în acest pasaj este de fapt acea credință vie, care este însoțită de faptele ascultării de Legea divină. Despre această credință vie, în contrast cu credința moartă, lipsită de faptele ascultării, vorbește apostolul Iacov în capitolul 2 al epistolei sale.
În versetul 17, Pavel își exprimă bucuria pentru faptul că creștinii din Roma și-au schimbat stăpânul. După ce în trecut au slujit păcatului, acum ei au ales să slujească neprihănirii. Și nu oricum, ci „din inimă”, adică cu întreaga lor ființă: cu mintea, rațiunea, afectul și trupul lor. Alegerea lor a fost voluntară și sinceră. Acești credincioși au ascultat de „dreptarul învățăturii” pe care au primit-o, adică de doctrina care le-a fost prezentată de conducătorii lor spirituali.
Versetul 18 întărește ideea că pentru om nu există libertate absolută. El este fie rob al păcatului, fie rob al neprihănirii. Și totuși, ce diferență uriașă este între cele două robii! Din robia păcatului omul nu se poate elibera singur. El are nevoie de o putere exterioară care să-l elibereze din această robie. Însă din robia neprihănirii, omul poate ieși oricând dorește. De fapt, robia neprihănirii este maximum de libertate de care se poate bucura un om.
Lui Pavel nu-i place să compare viața celui credincios cu o robie, chiar dacă aceasta e legată de un lucru atât de bun cum este neprihănirea. Însă apostolul nu găsește o comparație mai bună decât aceasta. De aceea, în versetul 19 el se scuza pentru folosirea acestei ilustrații, afirmând: „Vorbesc omenește din pricina neputinței firii voastre pământești.” Pavel știe că natura umană este limitată în înțelegerea unor adevăruri profunde, de aceea are nevoie de ilustrații și analogii, chiar dacă acestea nu sunt perfecte.
Îndemnul apostolului adresat credincioșilor este să se devoteze cu trupul, mintea și sufletul noului Stăpân, cel puțin la fel cum au făcut atunci când slujeau păcatului. Scopul acestei redirecționări a slujirii este sfințirea, „fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul” ( Evrei 12,14 ). Sfințirea este un proces care durează întreaga viață, constând într-o continuă consacrare față de Dumnezeu și urmată de dezvoltarea armonioasă a tuturor puterilor fizice, mintale și spirituale ale omului, până când chipul lui Dumnezeu, după care am fost creați, este complet refăcut în om.
Planul de Mântuire nu urmărește doar îndreptățirea noastră, ci și refacerea chipului Creatorului în noi. Acest proces este însă îndelung, având suișuri și coborâșuri, în care Duhul Sfânt se luptă zi de zi să ne crească până ajungem „la starea de om mare, la înălțimea staturii plinătății lui Christos” ( Efeseni 4,13 ). Cele două robii de care vorbește Pavel în capitolul 6 sunt radical diferite. În timp ce robia păcatului oferă senzația unei aparențe libertăți – o „libertate” falsă și degradantă, robia neprihănirii oferă o libertate autentică și înnobilatoare.
Versetele 21‑23 ne vorbesc despre două destinații complet diferite. Cei care aleg robia păcatului au ca destinație finală moartea. „Pentru că sfârșitul acestor lucruri este moartea”, afirmă Pavel în versetul 21. Iar în versetul 23 el repetă ideea: „Fiindcă plata păcatului este moartea”.
Dumnezeu acordă omului deplină libertate de a-și alege stăpânul, însă atrage atenția că odată cu alegerea stăpânului, vin la pachet și consecințe care nu pot fi evitate. Cei care aleg robia neprihănirii au ca destinație finală sfințirea și viață veșnică. ( vers. 22 ).
Declarația tranșantă din finalul capitolului 6, legată de moarte ca plată a păcatului ( vers. 23 ), dă naștere unei întrebări: La care moarte se referă apostolul: la moartea cu care se confruntă toți oamenii, indiferent de alegerea pe care o fac în viață, sau la moartea veșnică? Versetul 23 pune în opoziție moartea ca plată a păcatului cu viața veșnică, ca dar oferit de Dumnezeu. Așadar, Pavel nu se referă în acest context la moartea cu care ne confruntăm cu toții, fie credincioși, fie necredincioși, ci la moartea veșnică, moartea a doua, aceea de care vor avea parte toți cei care au respins harul salvator al lui Dumnezeu.
La sfârșit, după ce istoria luptei dintre bine și rău se va fi încheiat, fiecare om va primi exact ceea ce a ales și va fi tratat exact așa cum merită. Dumnezeu va fi găsit drept în toate căile Sale, astfel încât toate ființele inteligente din Univers vor exclama ca într-o uriașă simfonie: „Mari și minunate sunt lucrările Tale, Doamne, Dumnezeule, Atotputernice! Drepte și adevărate sunt căile Tale, Împărate al neamurilor!” ( Apocalipsa 15,3 )
Lori Balogh
