Epistola către romani – Cap. 7,14‑25

Epistola către romani – Cap. 7,14‑25

Lupta firii pământești împotriva Duhului

14. „Știm, în adevăr, că Legea este duhovnicească, dar eu sunt pământesc, vândut rob păcatului.
15. Căci nu știu ce fac: nu fac ce vreau, ci fac ce urăsc.
16. Acum, dacă fac ce nu vreau, mărturisesc prin aceasta că Legea este bună.
17. Și atunci nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuiește în mine.
18. Știu, în adevăr, că nimic bun nu locuiește în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voința să fac binele, dar n-am puterea să-l fac.
19. Căci binele pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac!
20. Și dacă fac ce nu vreau să fac, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuiește în mine.
21. Găsesc dar în mine legea aceasta: când vreau să fac binele, răul este lipit de mine.
22. Fiindcă, după omul dinăuntru îmi place Legea lui Dumnezeu;
23. dar văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii primite de mintea mea, și mă tine rob legii păcatului care este în mădularele mele.
24. O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?
25. Mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu prin Iisus Christos, Domnul nostru! … Astfel dar, cu mintea eu slujesc Legii lui Dumnezeu, dar cu firea pământească slujesc legii păcatului.”

Romani 7,14‑25

 

Pasajul din capitolul 7,14‑25 a ridicat două mari întrebări în rândurile cercetătorilor Epistolei către romani. Având în vedere faptul că Pavel descrie o luptă morală de o intensitate uriașă, o primă întrebare este aceea dacă în aceste versete apostolul descrie propria sa experiență sau experiența altui credincios. În cazul în care el ar descrie propria sa experiență, cea de-a doua întrebare la fel de importantă este dacă el se referă la viața sa trăită înainte sau după convertirea sa.

Argumente pot fi aduse în sprijinul ambelor opinii. Din modul de exprimare al apostolului ar rezulta aparent că el descrie propria sa luptă cu păcatul. Însă la fel de adevărat este că descrierea se potrivește oricărui om care a devenit conștient de cerințele Legii lui Dumnezeu.

Întrebarea cu privire la perioada din viață la care se referă Pavel este și mai importantă. Are el în vedere viața dinainte de convertire sau pe cea trăită după convertire? Unii afirmă că Pavel se referă la viața sa trăită după convertire, aducând ca argument faptul că el folosește timpul prezent al verbelor și scrie despre ura sa față de păcat și dorința de a face binele ( vezi vers. 15.19. 21 ). În opinia lor, un om neconvertit nu ar putea afirma: „După omul dinăuntru îmi place Legea lui Dumnezeu” ( vers. 22 ) și „slujesc lui Dumnezeu” ( vers. 25 ).

Alți comentatori, dimpotrivă, argumentează ca un om convertit nu ar putea afirma despre sine ceea ce spune Pavel în acest pasaj: „Eu sunt pământesc, vândut rob păcatului” ( vers. 14 ), sau: „păcatul care locuiește în mine” ( vers.17 ), sau: „Am voința să fac binele, dar n-am puterea să-l fac” ( vers. 18 ), sau: „O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?” ( vers. 24 )

Cine este de fapt acest „eu” a cărui experiență sufletească dramatică o descrie Pavel în acest pasaj? Acesta nu este altul decât omul care este prins în lupta dintre bine și rău, iar experiența descrisă poate fi a oricărui creștin din lumea reală. Niciun creștin nu este un om complet lipsit de păcat. Orice cădere în păcat ( cea accidentală, involuntară, nu cea voită și definitivă ! ) provoacă în om această tensiune descrisă de Pavel. De aceea, versetele 14‑25 reprezintă experiența universală a credincioșilor.

Fiecare dintre noi, atunci când ne îndepărtăm de idealul lui Dumnezeu și cădem într-un păcat sau altul, experimentăm aceleași lupte și tensiuni sufletești ca cele descrise de Pavel în acest pasaj. Este însă nevoie de o precizare: Pavel nu descrie aici starea permanentă a creștinului, caracterizată de biruință și bucurie a mântuirii, ci acele simțăminte trăite în care, asemenea profetului Isaia, el ajunge să exclame: „Vai de mine! Sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate…” ( Isaia 6,5 ).

Aceeași experiență poate fi trăită și de un om care a fost cândva convertit, dar care nu a înțeles pe deplin Evanghelia și se luptă prin propriile sale puteri să ajungă idealul cerut de Lege. De asemenea, experiența poate fi comună și cu cea a creștinului cu numele care nu s-a predat niciodată pe deplin Domnului Christos.

Marturisirile apostolului Pavel din alte epistole scrise de el demonstrează că și în viața sa a existat o permanentă luptă cu eul său, cu înclinațiile sale spre rău, cu tendințele de a asculta de propria voință și nu de voința lui Dumnezeu. Scriindu-le credincioșilor din Corint, el mărturisește: „Mă port aspru cu trupul meu și-l țin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, să fiu eu însumi lepădat” ( 1 Corinteni 9,27 ).

Orice om convertit și aflat în procesul sfințirii cunoaște lupta grea pe care o are de dus cu eul său. Pe măsură ce ne apropiem de Iisus și devenim mai conștienți de neprihănirea Lui, în aceeași măsură devenim mai conștienți de propria noastră păcătoșenie.

În versetul 14, Pavel afirmă că „Legea este duhovnicească”. Spunând lucrul acesta, el întărește afirmația din versetul 12: „Așa că Legea, negreșit, este sfântă, și porunca este sfântă, dreaptă și bună.” Însă între Legea cea sfânta și duhovnicească și omul pământesc, cu natură decăzută, există o tensiune permanentă. Și aceasta nu din cauza Legii, ci a omului, a naturii lui păcătoase.

De altfel, în versetul 16 apostolul reia ideea deja exprimată că Legea este bună. În lumina Legii divine, care este spirituală, Pavel se descoperă pe sine ca fiind un „om pământesc, vândut rob păcatului” ( vers. 14 ). Aici Pavel reafirmă ceea ce Domnul Christos îi spusese lui Nicodim într-o altă exprimare: „Ce este născut din carne este carne” ( Ioan 3,6 ).

Pavel se vede prins într-o luptă teribilă și continuă cu tendințele sale spre păcat, fie moștenite, fie cultivate ( vers. 23 ). Să ne reamintim de experiența lui Iov, despre care Însuși Dumnezeu afirmă că era „un om fără prihană și curat la suflet, care se teme de Dumnezeu și se abate de la rău” ( Iov 1,8; 2,3 ), dar care afirmă despre sine, atunci când ajunge să-L cunoască mai bine pe Dumnezeu: „Mi-e scârbă de mine și mă pocăiesc în țărână și cenușă” ( Iov 42,6 ).

În acest exemplu biblic găsim confirmarea principiului protestant enunțat de Luther: „Simul justi et peccator” ( „În același timp drept, dar și păcătos” ). Această continuă tensiune între cerințele Legii și înclinațiile spre păcat ale naturii umane l-a determinat pe același reformator să afirme: „Mai mult mi-e teamă de propria mea inimă decât de papa și de cardinalii săi”.

Versetul 15 arată că în viața creștinului s-a produs o schimbare a valorilor. Dacă înainte de a-L cunoaște pe Christos el iubea păcatul, acum el îl urăște, fiind conștient că acesta Îi provoacă suferințe de nedescris Mântuitorului său. Cu toate că urăște păcatul și vechiul stil de viață, departe de Dumnezeu, el se vede uneori în situația de a face tocmai ceea ce urăște. Și aceasta pentru că tendințele păcătoase rămân adânc întipărite în ființa sa chiar după convertire.

Un fumător care a părăsit viciul fumatului cu mulți ani în urmă, când și-a predat viața lui Christos, povestește că încă se trezește băgând instinctiv mâinile în buzunar în căutarea țigărilor. Un fost desfrânat întors la Dumnezeu se poate trezi încă cu gânduri necurate bătând la ușa minții sale, deși a părăsit demult acest păcat.

Convertirea nu înseamnă o viață spirituală tihnită, lipsită de tensiuni ci, dimpotrivă, ea înseamnă o luptă continuă cu tendințele spre rău ale firii pământești. De aceea, lucrarea sfințirii, în care Duhul Sfânt are un rol major, este o lucrare de durată, continuând întreaga viață.

Potrivit versetului 16, faptul că Pavel dezaprobă faptele sale pe care le urăște, reprezintă o dovadă în plus că Legea lui Dumnezeu este bună, frumoasă, excelentă. Dar cum să înțelegem afirmația următoare a lui Pavel: „Și atunci nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuiește în mine” ( vers. 17 )? Încearcă apostolul să se dezvinovățească, aruncând responsabilitatea păcătuirii asupra altcuiva?

Când Pavel folosește cuvântul „eu”, el se referă la „omul dinăuntru” ( vers. 22 ), care se distinge de un alt „eu”, în care locuiește păcatul și pe care îl numește în versetul 18 „firea pământească” sau, în versetul 23, „mădularele mele”. Așadar, când săvârșește păcatul, nu omul cel nou îl săvârșește, ci omul cel vechi, care încă trăiește și în care păcatul încă își manifestă puterea.

Dacă creștinul nu veghează și nu apelează la o putere superioară lui ( cea a Duhului lui Dumnezeu ), vechea fire poate birui și-l poate atrage din nou în păcat, deși cel convertit urăște păcatul.

Pavel recunoaște că în firea pământească a omului nu există nimic bun și mai recunoaște că, deși are dorința să facă binele, nu găsește în el însuși puterea să-l facă ( vers. 18 ). De aceea, creștinul convertit are nevoie de consacrare zilnică și de o zilnică revărsare a puterii divine pentru ca, pe de o parte, să biruie răul din firea lui pământească, iar pe de altă parte, să facă binele pe care îl cere Dumnezeu.

În absența puterii de sus a Duhului Sfânt, nu doar Pavel, ci orice creștin ajunge să constate cu durere ceea ce apostolul scrie în versetul 19: „Căci binele pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac! „

Versetul 20 este o repetare a celor afirmate în versetul 17, confirmând ideea că nu omul cel nou, lăuntric, face păcatul, ci omul cel vechi, firea pământească, eul care încă rămâne în noi până la transformarea pe care o vor trăi cei credincioși la revenirea în slavă a Domnului Christos ( vezi 1 Corinteni 15,47‑54 ).

În versetul 21, Pavel afirmă că „răul este lipit de mine”, adică răul e lipit de toți creștinii care vor să facă binele. Deși știm să deosebim binele de rău, neprihănirea de păcat, și deși ne dorim binele, constatăm că, fie din vina noastră, fie din cauza mediului corupt, mintea noastră e plină de imagini ale răului, fiind înclinați spre păcat.

Botezul și începutul unei vieți noi în Christos nu înseamnă spălarea instantanee a creierului de gândurile rele, nici eliberarea de orice ispită venită din exteriorul sau interiorul ființei noastre. Este nevoie de o viață întreagă pentru ca Duhul Sfânt să ne sfințească, să ne transforme pas cu pas, refăcând în noi chipul pierdut al lui Dumnezeu.

Ceea ce îl deosebește pe omul cel nou de omul cel vechi este atitudinea față de Legea lui Dumnezeu. Omul cel nou iubește Legea, își găsește plăcerea în idealurile creștine și râvnește după o viață neprihănită și o relație profundă cu Dumnezeu ( vers. 22 ). În același timp, el vede în „mădularele” sale o altă lege, alte tendințe, care se opun Legii lui Dumnezeu și care îl atrag în jos, spre o viață degradantă.

Totuși, faptul că el iubește Legea este o dovadă că păcatul nu mai domnește în viața lui și că Dumnezeu l-a răscumpărat și înfiat. Plăcerea pe care omul o găsește în Legea lui Dumnezeu ( vezi Psalm 119 ) este semnul distinctiv al omului convertit, care L-a ales pe Dumnezeu ca Stăpân în locul păcatului.

În versetul 23, Pavel vorbește realist despre viața creștinului convertit. Această viață nu este un „dolce far niente”, nu este un drum ușor, omul fiind purtat pe petale de trandafir, ci ea este o luptă continuă cu răul care este în lume, dar care încă există în fiecare dintre noi prin tendințele firii noastre decăzute. Lupta creștinului cu forțele răului este o luptă aprigă, pe viață și pe moarte.

O biruință odată câștigată nu înseamnă o biruință definitivă. În Efeseni 6, după ce explică cu ce forțe trebuie să luptăm, Pavel ne sfătuiește să luăm toată armura lui Dumnezeu pentru ca să ne putem împotrivi în „ziua cea rea” și să rămânem în picioare după ce vom fi biruit totul ( Efeseni 6,13 ). Da, după anumite biruințe în lupta cu păcatul, în viață pot apărea perioade de relaxare, de lăsare a gărzii jos, de ațipire spirituală. Tocmai astfel de zile pot deveni rele, căci Satana găsește momentul prielnic să ne atace și să ne învingă. De aceea, îndemnul Mântuitorului: „Vegheați și rugați-vă, ca să nu cădeți în ispită! Duhul, în adevăr, este plin de râvnă, dar carnea este neputincioasă” ( Matei 26,41 ) este valabil atâta vreme cât lupta dintre bine și rău nu se va fi încheiat.

Strigătul apostolului din versetul 24 este sfâșietor, dar nu lipsit de speranță: „O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?” Pavel se vede pe sine un amărât, un ticălos, și aceasta nu pentru că ar iubi în continuare viața de păcat. Nu știm dacă apostolul se referă aici la o practică din Antichitate prin care de un prizonier viu era legat un cadavru. Însă întrebarea lui nu e un strigăt al disperării, ci doar un mijloc de a introduce în ecuație soluția: Evanghelia lui Iisus Christos.

Dacă Pavel nu se referă aici la vechea practică de pedepsire a vinovaților, ci la propriul său trup, strigătul său nu vrea să spună că trupul în sine este rău, căci în prima sa Epistolă către corinteni tot el afirmă că trupurile noastre sunt temple ale Duhului Sfânt ( vezi 1 Corinteni 3,16.17; 6,19.20 ). Pavel strigă pentru a fi eliberat de robia legii păcatului, în așa fel încât trupul său să nu mai slujească păcatului și morții, ci să fie adus ca „o jertfă vie, sfântă și plăcută lui Dumnezeu” ( cap. 12,1 ).

Dovada că strigătul de deznădejde din versetul 24 este doar un mijloc prin care apostolul dorește să introducă soluția la problema păcatului este ultimul verset al capitolului 7: „Mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu, prin Iisus Christos, Domnul nostru!” Pavel recunoaște că ceea ce nu pot face Legea și eforturile omenești, poate face doar Dumnezeu prin lucrarea Evangheliei: eliberarea deplină de robia păcatului și biruința zilnică asupra răului.

Doar supunerea față de Christos, care ia locul unei ascultări legaliste față de Lege, poate aduce eliberare și biruința în cea mai de temut luptă care se dă în Univers: lupta împotriva păcatului. Unora li se pare ciudat că după acest strigăt de biruință Pavel revine la lupta sa interioară între ceea ce îi arăta conștiința că e bine și ceea ce vede ca atracții păcătoase în propria sa fire.

Însă Pavel rămâne realist și după ce e convins că Christos ne asigură biruința. Lupta cu păcatul nu s-a sfârșit, războiul continuă cât timp trăiește omul, până la revenirea lui Christos și încheierea luptei dintre bine și rău. În această luptă cu răul din sine și din afara lui, credinciosul are însă asigurarea că va fi însoțit de Domnul Christos, primind certitudinea biruinței asupra răului. Această certitudine reiese și din ceea ce Pavel le-a scris credincioșilor din Filipi: „Sunt încredințat că Acela care a început în voi această bună lucrare o va isprăvi până în ziua lui Iisus Christos.” ( Filipeni 1,6 ).

Da, lupta aceasta este pe viață și pe moarte, însă nu suntem lăsați singuri. Iisus Christos, „Căpetenia oștirii Domnului” ( Iosua 5,14 ) este lângă fiecare copil al lui Dumnezeu care dorește biruința asupra păcatului. Și dacă „Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?”, întreabă același apostol în capitolul 8,31.

Întrebarea este retorica. Răspunsul nu poate fi decât unul singur: „Nimeni! ”

Lori Balogh