Pilda prietenului de la miezul nopții
Luca 11,5‑13
„Apoi le-a mai zis: „Dacă unul dintre voi are un prieten și se duce la el la miezul nopții, și-i zice: „Prietene, împrumută-mi trei pâini, căci a venit la mine de pe drum un prieten de-al meu și n-am ce-i pune înainte,” și dacă dinăuntrul casei lui, prietenul acesta îi răspunde: „Nu mă tulbura! Acum ușa este încuiată, copiii mei sunt cu mine în pat, nu pot să mă scol să-ți dau pâini,” vă spun: „Chiar dacă nu s-ar scula să i le dea pentru că îi este prieten, totuși, măcar pentru stăruința lui supărătoare, tot se va scula și-i va da tot ce-i trebuie.
De aceea și Eu vă spun: Cereți și vi se va da; căutați și veți găsi; bateți și vi se va deschide. Fiindcă oricine cere, capătă; cine caută, găsește, și celui ce bate i se deschide. Cine este tatăl acela dintre voi care, dacă-i cere fiul său pâine, să-i dea o piatră? Ori, dacă cere un pește, să-i dea un șarpe în loc de pește? Sau, dacă cere un ou, să-i dea o scorpie? Deci dacă voi, care sunteți răi, știți să dați daruri bune copiilor voștri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Duhul Sfânt celor ce I-l cer.”
„Doamne, învață-ne să ne rugăm!”
Păcatul a alterat atât de mult relația noastră cu Dumnezeu și cu semenii noștri încât nu mai știm să comunicăm corect. Ceea ce noi numim a fi rugăciune, prea adesea nu este altceva decât o formă de cerșetorie egoistă sau de încumetare nefirească, considerându-L pe Dumnezeu mai degrabă un serviciu de urgență decât o Persoană reală, care tânjește după o relație intimă și profundă cu copiii Săi.
Rugăciuni reci, formale și lipsite de viață au fost înălțate mereu către Dumnezeu de-a lungul istoriei păcatului. Ucenicii Domnului auziseră și ei multe astfel de rugăciuni înălțate de fariseii și cărturarii timpului. Și, sub influența acestora, poate că ei înșiși se rugau formal și fără putere. Însă, când L-au auzit pe Domnul rugându-Se Tatălui ceresc cu voce tare, au rămas muți de uimire.
Era atâta viață în cuvintele rugăciunii Sale! Dumnezeul căruia Se ruga nu mai părea atât de distant și rece, căci I se simțea prezența chiar acolo, lângă cel care se ruga. Nici vorbă de fraze reci și goale în rugăciunea Mântuitorului. Dimpotrivă, cuvintele rugăciunii Sale păreau că se adresează unui prieten foarte apropiat, prezent chiar acolo, într-o atmosferă sfântă, cerească.
În urma unei astfel de revelații, în inima ucenicilor nu se putea să nu se nască dorința de a cunoaște și a experimenta și ei tainele unei astfel de comuniuni cu cerul. Și, de la acest simțământ până la cererea adresată Mântuitorului, nu a mai fost decât un pas: „Doamne, învață-ne să ne rugăm, cum a învățat și Ioan pe ucenicii lui” (Luca 11,1).
Ca răspuns la cererea ucenicilor Săi, Iisus le prezintă un model de rugăciune („Tatăl nostru”), o parabolă (Pilda prietenului de la miezul nopții) și câteva îndemnuri prin care El îi încurajează să stăruie în rugăciune.
Trei prieteni
Poate că una dintre cele mai bune definiții ale rugăciunii este aceasta: „Rugăciunea este deschiderea inimii înaintea lui Dumnezeu ca înaintea unui prieten.”Dar cum să-i convingă Mântuitorul pe ucenicii Săi că înaintea Tatălui ceresc nu trebuie să venim ca înaintea unui necunoscut, ca înaintea unui împărat distant și rece, ci ca înaintea unui prieten în care putem avea deplină încredere?
Parabola era cea mai bună cale de a-i învăța, iar dacă parabola avea ca personaje principale niște prieteni, era cu atât mai bine. Așa se face că Mântuitorul alege o situație ipotetică (dar care oricând, în condițiile vieții trăite în Orientul Apropiat, putea deveni reală), în care rolurile principale aparțin unor prieteni.
Primul prieten este cel aflat în călătorie, ajuns în miez de noapte la ușa unui prieten al său, obosit și flămând. Situația nu era deloc lipsită de realism, căci în Orient, în timpul sezonului cald, călătoriile se făceau mai ales noaptea. Însă, la fel de bine ar putea fi vorba și de o întârziere neașteptată, care l-a adus pe om în situația de a se trezi în miez de noapte obosit, flămând și cu nevoia de a găsi un adăpost.
Al doilea prieten, cel la care primul apelează după ajutor, este omul care vrea să-și ajute semenul, dar constată că nu are resursele necesare. Cum nu l-ar fi ajutat el pe prietenul său obosit și flămând, dacă ar fi avut cu ce! Și, pentru că frigiderul și cămara lui erau goale, aleargă în miez de noapte la un alt prieten pentru a cere cele trei pâini de care avea nevoie.
Desigur, cu cămară goală și la o oră atât de târzie, acest om ar fi putut să se scuze față de prietenul său: „Prieten drag, uite, cămara și frigiderul meu sunt goale, iar familia mea este numeroasă. Nu știu ce voi pune mâine dimineață pe masa copiilor. Iartă-mă, te pot adăposti peste noapte, dar pâine nu am să-ți dau.”
Ar fi fost pertinentă o astfel de scuză? Desigur! Nimeni nu-ți pretinde să dai dacă nu ai. Însă prietenia adevărată se conduce după alte legi și principii. Prietenul adevărat nu poate suporta să-și vadă semenul flămând, fără să facă nimic pentru a-i acoperi nevoile. De aceea, în miez de noapte, chiar cu riscul de a fi refuzat și certat, el se îndreaptă spre un alt prieten pentru a-i cere pâinile de care are nevoie.
Și, în sfârșit, al treilea prieten este cel care dispune de resurse, are pâinile de care era nevoie, dar care nu pare dispus să le ofere. Scuzele sale sunt foarte pertinente, dacă ținem seama de condițiile în care se trăia în Orient. În unele părți ale Orientului Apropiat, familia dormea laolaltă într-o singură cameră pe saltele de paie întinse pe podea sau în paturi în formă de platforme joase și puțin ridicate de la pământ. Dacă un membru al familiei s-ar fi sculat în toiul nopții, i-ar fi deranjat pe toți.
Se pare că nu zgârcenia îl determină pe cel de-al treilea personaj să caute scuze, ci tocmai acest deranj pe care l-ar fi suportat nu doar el, ci întreaga sa familie. În cele din urmă însă, după scuze și ezitări, el îi oferă prietenului său, venit la el în miez de noapte, pâinile cerute, ceea ce dovedește că prietenia lor era totuși reală. Așadar, e adevărată zicala: „Mai bine mai târziu, decât niciodată!”
Cu cine ne identificăm?
Parabola este construită în jurul a trei personaje principale. Dar cu care dintre ele ne identificăm noi, creștinii secolului al XXI-lea? Modul în care Mântuitorul ne introduce în acțiunea parabolei clarifică pe deplin această dilemă: „Dacă vreunul dintre voi are un prieten, și se duce la el în miezul nopții și-i zice: „Prietene, împrumută-mi trei pâini…” (Luca 11,5).
Așadar, noi nu suntem reprezentați nici de omul flămând și obosit, care apelează după ajutor, nici de prietenul trezit în miez de noapte, căruia i se cer cele trei pâini. Noi suntem cei care cer pentru a da mai departe, cei care, deși suntem limitați în resurse materiale, totuși suntem solicitați să ajutăm pe cei care sunt în nevoi de tot felul în miezul nopții acestei lumi.
Desigur, niciodată nu-i vom putea hrăni pe toți oamenii flămânzi din lume, dar putem să-i conducem pe oameni la „Pâinea vieții”, coborâtă din cer pentru ei (vezi Ioan 6,48.50.51). Nu vom putea să le oferim vindecare tuturor suferinzilor din lume, dar putem să-i conducem la Marele Vindecător, Iisus Christos.
Nu putem să-i ferim pe semenii noștri de spectrul morții, dar putem să-i conducem la Cel care este „Învierea și Viața” (vezi Ioan 11,25). Noi nu le putem oferi pace sufletească celor care tânjesc după ea, dar ii putem conduce pe oameni la Cel care ne cheamă: „Veniți la Mine toți cei trudiți și împovărați, și Eu vă voi da odihnă” (Matei 11,28).
Privind spre marile nevoi ale lumii, ne simțim adesea atât de mici, puțini și neputincioși în a le împlini pe toate. Și este perfect adevărat. O mână de creștini devotați nu au cum să acopere nevoile a miliarde de oameni.
Însă problema noastră nu este dacă avem resursele necesare pentru a-i ajuta pe acești oameni, ci problema este mult mai serioasă: cum îi privim pe semenii noștri aflați în nevoie în miezul nopții acestei lumi? Îi considerăm prieteni, chiar dacă nu gândesc ca noi, chiar dacă nu au aceeași religie ca a noastră și chiar dacă nu au aceeași culoare a pielii și același statut social?
Dacă nu îi considerăm prieteni pe cei care apelează la noi pentru ajutor, vom găsi tot felul de scuze, care mai de care mai pertinente, pentru a le refuza ajutorul: „Nu am, nu pot, nu știu…” Însă cu totul altfel se pune problema dacă pe acești oameni loviți de soartă îi privim ca prieteni. Atunci, și numai atunci, vor intra în funcțiune niște pârghii pe care doar prietenia le are.
Cum poți refuza un prieten, chiar dacă nu ai, nu poți și nu știi? Dacă nu ai, te vei duce la alte porți și vei cere pentru a-ți ajuta prietenul în nevoie, nu-i așa? Dacă nu poți, te vei duce la cel care poate să dea o mână de ajutor prietenului tău. Dacă nu știi, te vei duce și vei întreba pe cel care are toate datele, pentru a-i da prietenului tău toate informațiile de care are nevoie.
Așadar, problema nu stă în puținele resurse și mijloace pe care le avem, ci în modul în care îi privim pe semenii noștri aflați în nevoie. Dacă îi vom privi ca prieteni, nu se poate să nu alergăm pentru ei la Prietenul nostru cel mai bogat, care are tot ce trebuie pentru a acoperi nevoile lumii.
Iisus l-a numit „prieten” pe Iuda chiar în noaptea arestării Sale (vezi Matei 26,50). Noi de ce ezitam să-i numim prieteni pe cei care nu ne-au făcut niciun rău?
Dumnezeu – un „prieten” ursuz?
Unele dintre parabolele Domnului Îl prezintă pe Dumnezeu prin comparație. Așa stau lucrurile cu Pilda nunții fiului de împărat, Pilda talanților, Pilda fiului risipitor, Pilda vierilor ș.a. Există însă și parabole în care Dumnezeu este prezentat prin contrast, ca în Pilda judecătorului nedrept, dar și în pilda pe care o avem acum în atenție.
Faptul că omul care are pâini, dar se simte deranjat de cererea prietenului său în miez de noapte, nu-L reprezintă pe Dumnezeu reiese din înseși cuvintele Domnului Christos rostite la finalul pildei: „De aceea, și Eu vă spun: „Cereți, și vi se va da; căutați, și veți găsi; bateți, și vi se va deschide. Cine este tatăl acela dintre voi care, dacă-i cere fiul său pâine, să-i dea o piatră? Ori, dacă cere un pește, să-i dea un șarpe în loc de pește? Sau, dacă cere un ou, să-i dea o scorpie? Deci, dacă voi, care sunteți răi, știți să dați daruri bune copiilor voștri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Duhul Sfânt celor ce I-l cer” (Luca 11,9‑13).
Chiar dacă mulțimea de îndemnuri și învățături rostite de Domnul Christos la finalul parabolei nu ar fi existat, doar folosirea titlului „Tatăl vostru cel din ceruri” ar fi fost suficientă pentru a ne ajuta să înțelegem că Dumnezeu nu este asemenea prietenului ursuz din pildă. Un tată adevărat nu va refuza niciodată să împlinească o nevoie stringentă a copiilor săi. Mai mult decât atât, un tată adevărat va veni în întâmpinarea acelor nevoi, uneori chiar înainte ca ele să fie exprimate.
Așadar, în această pildă Dumnezeu nu este prezentat prin comparație, ci prin contrast. Dacă omul cu pâinile se simte deranjat de cererea prietenului său, Tatăl ceresc nu Se va simți niciodată deranjat de cererile copiilor Săi. Camera de audiență a cerului este permanent deschisă. La orice oră din zi sau din noapte, Tatăl ceresc este gata să primească rugăciunile copiilor Săi. Iar timpul alocat „audiențelor” nu este limitat…
Când Alfred Nobel a dorit să prezinte invenția dinamitei împăratului Napoleon al III-lea, el a cerut o audiență la împărat cu mult timp înainte. Timpul alocat audienței a fost stabilit de funcționarii casei regale la doar cinci minute. Ce să spună marele savant în doar cinci minute? Nobel și-a pregătit intens discursul, încercând să concentreze în timpul alocat tot ceea ce considera că este mai important în legătură cu invenția sa.
Ziua audienței fiind sosită, Nobel s-a prezentat înaintea împăratului și, vădit emoționat, a încercat să prezinte invenția sa. Doar că în cele cinci minute pe care le avea la dispoziție, împăratul i-a pus atâtea întrebări și a vorbit atât de mult încât Nobel nu a mai avut timp să-și prezinte discursul. O audiență atât de scurtă, pregătită cu mult timp în urmă, dar ratată…
Spre deosebire de audiențele în fața autorităților omenești, „audiențele” în fața tronului Tatălui ceresc nu au limită de timp. El nu va fi niciodată deranjat de rugăciunile noastre, indiferent de ora din zi sau din noapte în care ele sunt rostite și indiferent de locul de unde sunt înălțate. Iona a strigat către Dumnezeu din adâncul mării, din burta peștelui; Iosif s-a rugat din închisoare; Daniel s-a rugat din groapa cu lei, iar cei trei tineri evrei s-au rugat din mijlocul cuptorului aprins. Pentru Dumnezeu nu contează timpul sau locul, ci faptul că fiii și fiicele Sale au plăcere să stea de vorbă cu El. Acesta este lucrul după care El tânjește cel mai mult.
Un Tată bogat
Una dintre învățăturile parabolei este aceea că Dumnezeul nostru este un Dumnezeu bogat. El are și va avea întotdeauna cele „trei pâini” de care are nevoie orice suflet omenesc. Și cum să nu fie bogat un Creator care a adus la existență toate bogățiile și frumusețile acestui Univers?
De ce însă, unele lucruri trebuie să I le cerem cu insistență? Sunt o mulțime de binecuvântări pe care El le revarsă asupra omenirii fără ca să I le ceară cineva. „Căci El face să răsară soarele Său peste cei răi și peste cei buni, și dă ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți” (Matei 5,45).
Asemenea unui tată care le oferă copiilor săi hrană, adăpost și îmbrăcăminte fără ca aceștia să le ceară măcar, Tatăl ceresc umple viața oamenilor de pretutindeni cu binecuvântările Sale chiar dacă acestea nu Îi sunt cerute și chiar dacă nu I se mulțumește pentru ele. Sunt însă și binecuvântări pe care Dumnezeu le oferă doar dacă I le cerem. Și uneori, doar dacă le cerem cu insistență. De ce procedează El în felul acesta?
Deși avem mai multe răspunsuri posibile, nu avem totuși o rețetă universală pentru toate cazurile și situațiile. Uneori Dumnezeu așteaptă să insistăm cu cererile noastre pentru ca noi înșine să devenim conștienți de importanța și valoarea lucrurilor cerute. Dacă cerem un lucru o dată, de două ori, de trei ori, iar apoi abandonăm, înseamnă că nici noi nu suntem convinși că avem nevoie de acel lucru sau că îl dorim. De aceea, insistența sau lipsa ei în rugăciune face o anumită selecție între lucrurile pe care le dorim cu adevărat și cele care doar ne-au creat iluzia că ne sunt necesare.
Alteori, insistența noastră în rugăciune probează sinceritatea cererilor noastre și încrederea noastră în Dumnezeu. Dacă cerem ceva un timp, după care abandonăm ideea, este posibil să manifestăm neîncredere în Dumnezeu, în faptul că El poate și vrea să ne îndeplinească cererea.
Este foarte important să înțelegem că stăruința noastră în rugăciune nu schimbă întotdeauna decizia Sa (deși sunt și cazuri de acest fel; vezi cazul rugăciunii împăratului Ezechia, în urma căreia viața sa a fost prelungită cu cincisprezece ani). Însă stăruința noastră în rugăciune dovedește întotdeauna câtă încredere avem în puterea și voința Tatălui nostru ceresc.
În unele situații, insistența în rugăciune trebuie privită dintr-o perspectivă mult mai înaltă decât cea omenească. Din cauza limitărilor noastre, noi privim doar bucățica noastră de puzzle. Însă doar Dumnezeu are imaginea de ansamblu. În marele conflict cosmic dintre bine și rău, unele cereri și rugăciuni ale noastre, oricât ar fi de bune, curate și justificate, cer timp pentru a fi împlinite. Pentru moment, în această lume nu există doar forțele binelui, ci și cele ale răului, care se opun tuturor lucrurilor bune din planul lui Dumnezeu.
Priviți la cazul lui Daniel, „omul prea iubit și scump” înaintea lui Dumnezeu (vezi Daniel 10,11), care timp de trei săptămâni a fost în jale, postind și rugându-se în tot acest timp pentru poporul său. De ce nu i-a ascultat Dumnezeu cererile din prima zi? De ce l-a lăsat pe profetul Său iubit să agonizeze un timp atât de îndelungat?
Putem întrezări un posibil răspuns în cuvintele îngerului trimis la profet: „Daniele, nu te teme de nimic! Căci cuvintele tale au fost ascultate din cea dintâi zi, când ți-ai pus inima să înțelegi și să te smerești înaintea Dumnezeului tău, și tocmai din pricina cuvintelor tale vin eu acum. Dar căpetenia Împărăției Persiei mi-a stat împotrivă douăzecișiuna de zile; însă iată că Mihail, una dintre căpeteniile cele mai de seamă, mi-a venit în ajutor, și am ieșit biruitor acolo, lângă împărații Persiei” (Daniel 10,12.13).
Da, Dumnezeu ascultă rugăciunile copiilor Săi din prima clipă în care au fost rostite. Însă, în marele conflict dintre bine și rău, forțele răului își fac lucrarea lor, făcând ca răspunsul la rugăciunile noastre să întârzie uneori. De ce îngăduie un Dumnezeu suveran și atotputernic acest lucru? Nu știm încă. Poate că în ziua mântuirii, când vom avea o altă perspectivă asupra istoriei și asupra planurilor lui Dumnezeu, vom înțelege mai bine sensul amânărilor și al aparentelor întârzieri ale răspunsurilor primite la rugăciune.
Dar până atunci avem o certitudine de nezdruncinat: Dumnezeu este Tatăl nostru și, ca orice tată, El dorește binele nostru suprem. Iar deplina noastră încredere în înțelepciunea Providenței Sale este cea mai bună opțiune.
E bine să cerem cu stăruință un lucru de la Dumnezeu, deși știm că El este Tatăl nostru care ne iubește și ne dorește binele suprem? Pilda judecătorului nedrept (vezi Luca 18,1‑8) și Pilda prietenului de la miezul nopții ne încurajează să cerem cu stăruință lui Dumnezeu lucrurile pe care le dorim. Până când? Până ce Dumnezeu fie va răspunde pozitiv la cererile noastre, fie El va scoate din inima noastră dorința după acel lucru.
Uneori Dumnezeu întârzie să ne răspundă pentru a dezvolta în noi un spirit răbdător și perseverent. Alteori nu este încă momentul potrivit pentru a primi răspunsul. Însă orice creștin devotat e îndemnat să ceară, să caute și să bată la ușă până ce fie primește un răspuns pozitiv, fie Dumnezeu va scoate din inima lui acel lucru, convingându-l că nu este spre folosul lui și al celor din jur.
Cele trei „pâini”
Într-o predică celebră, pastorul baptist Martin Luther King jr. spunea: „O lume imensă s-a adunat la poarta Bisericii cerând ajutor. Biserica rămâne un reper pentru călătorul obosit din miez de noapte și care așteaptă de la Biserică trei pâini”.
Care poate fi semnificația celor trei pâini din parabolă, pâini pe care le deținea prietenul cel bogat? În opinia lui Martin Luther King jr., cele trei pâini reprezintă cele trei valori morale pe care le amintește apostolul Pavel în finalul „imnului iubirii” din 1 Corinteni 13: „Acum dar rămân aceste trei: credința, nădejdea și dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea” (vers.13).
Cu toți trăim în miezul nopții acestei lumi trecătoare. Nu trebuie să fii un specialist în etică și morală pentru a observa că în acest domeniu este beznă totală. Vechea scară a valorilor a fost răsturnată cu susul în jos, iar vechile repere au fost uitate.
Astăzi, folosirea minciunii este privită ca virtute, iar cel care este prins mințind este privit ca fiind un om slab, neadaptat. A fura este ceva normal în societatea noastră, însă a trăi cinstit este o ciudățenie. A trăi în imoralitate este cât se poate de firesc în lumea noastră, însă fidelitatea față de tovarășul de viață e privită ca un mod de viață anacronic, învechit. A fi sceptic e la modă în lumea noastră tot mai secularizată, însă faptul de a crede în Dumnezeu și a avea o relație cu El este privit ca aparținând vremurilor întunecate ale Evului Mediu.
Cu toate acestea, în străfundurile conștiinței lor, oamenii tânjesc după ceva mai bun. „Gândul veșniciei” (vezi Eclesiastul 3,11), așezat de Creator în forul interior al fiecărei ființe umane, ne face să căutăm, conștient sau inconștient, vechile cărări ale moralității și demnității umane. De aceea, oamenii așteaptă de la Biserică să-i ofere cele trei „pâini”: pâinea credinței, pâinea speranței și pâinea dragostei.
Și toate cele trei „pâini” au un singur Nume: Iisus Christos.
Lori Balogh
