Pilda robului nemilostiv

Pilda robului nemilostiv

Matei 18,21‑35

O revoluție morală într-o lume a revoluțiilor sociale

Cine dintre noi nu s-a confruntat cu situații de viață în care să exclame vis-a-vis de o anumită persoană: „De data asta nu-l mai pot ierta. A întrecut orice limită. Am obosit tot iertându-l. De acum, să plătească tot răul pe care mi l-a făcut”?

Dacă există un astfel de om, care încă nu a obosit să ierte greșelile repetate ale aproapelui său, atunci acel om nu (mai) este din lumea aceasta. El aparține deja lumii cerești, a acelei lumi care se conduce după principii radical deosebite de cele care guvernează mica și întunecata noastră planetă.

Dintr-o astfel de lume desăvârșită a coborât Mântuitorul, încercând prin cuvânt și faptă să ne învețe ce înseamnă iertarea adevărată și ce implică acest cuvânt în ceea ce privește relația lui Dumnezeu cu omul păcătos, dar și în privința relației dintre un om păcătos și un alt om păcătos. Dar într-o lume plină de spiritul răzbunării și al revanșei, astfel de învățături sunt cu adevărat revoluționare. Și pentru că „revoluția” aparține domeniului moral, este atât de greu de acceptat!

Nu-i așa că, dacă ar sta în puterea noastră, am modifica puțin conținutul rugăciunii „Tatăl nostru”? Știți unde? Exact în punctul în care se vorbește despre iertare. Dacă Domnul ne învață să ne rugăm: „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri” (Matei 6,12), noi am prefera o variantă mai acceptabilă: „Și ne iartă nouă greșelile noastre, indiferent dacă noi iertăm sau nu greșiților noștri”. Sau: „Și ne iartă nouă greșelile noastre, chiar dacă noi nu putem ierta greșiților noștri.”

Parcă sună mai omenește, nu-i așa? Însă tocmai în acest punct e necesară o revoluție, pentru ca ceea ce până acum a fost omenesc să devină divin, iar noi, din simpli fii ai oamenilor, să devenim fii și fiice ale lui Dumnezeu.

Nu vi se pare ridicol să rostim rugăciunea „Tatăl nostru”, iar apoi să ne comportăm cu totul diferit de spiritul ei? Nu este aceasta o formă de ipocrizie care îmbracă hainele rugăciunii, adică cele mai atrăgătoare „haine” ale unei vieți spirituale profunde?

Lumea noastră este plină de prejudecăți legate de ideea de iertare. În general, omul care iartă, în loc să-și revendice drepturile și să se răzbune, este privit ca fiind un om slab. Cel care cedează în loc să meargă până în „pânzele albe” după dreptatea sa, este considerat ca fiind lipsit de demnitate.

Nimic mai fals! Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: „David a obținut o biruință mai mare atunci când l-a cruțat pe Saul, decât atunci când l-a doborât pe Goliat”. Intuind acest mare adevăr, latinii au enunțat un dicton cu valabilitate universală: „Perpetuo vincit qui utitur clementia” – „Cine iartă învinge întotdeauna”.

Da, cel care iartă este întotdeauna învingător, învingându-se mai întâi pe sine însuși. Iar „revoluția” pe care Domnul Iisus Christos dorește să o aducă în domeniul moral al iertării urmărește tocmai acest scop: să fim învingători. Iar învingătorilor le sunt promise unele dintre cele mai minunate lucruri care i se pot întâmpla unui om păcătos: „Celui ce va birui îi voi da să șadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum și Eu am biruit și am șezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie” (Apocalipsa 3,21).

Cât de generoși suntem!?

Ca și celelalte parabole, Pilda robului nemilostiv a fost rostită de Iisus într-un anumit context și cu un anumit scop. Contextul este dat de învățătura Domnului cu privire la iertarea greșelilor aproapelui nostru și pașii pe care trebuie să-i parcurgem pentru a obține vindecarea deplină a relațiilor (vezi Matei 18,15‑17).

Era de așteptat ca Petru să fie și el prezent la lecția de morală pe care o preda Mântuitorul. Și, ca unul care începuse să se simtă important între cei care alcătuiau anturajul lui Iisus, și prin urmare demn de un respect deosebit, el își pune o întrebare legată de cei care i-au greșit personal.

Din cuvintele Domnului, Petru a înțeles că cel care greșește și se căiește trebuie să fie iertat și primit înapoi în relație. Deși Mântuitorul nu a folosit cuvântul „iertare”, Petru și-a dat seama că fără iertare, toate etapele vindecării relației amintite de Iisus, și chiar mustrarea însăși a celui greșit nu ar avea niciun sens. Întregul proces al recuperării amintit de Mântuitorul devine funcțional și eficient doar dacă cel greșit este iertat. De fapt, cum ai putea să mustri cu dragoste, spre recuperare, pe cineva pe care nu l-ai iertat încă?

Însă Petru începe să fie stăpânit de o teamă: dacă cel iertat va abuza de acest har al iertării? Dacă iertarea pe care o acordăm celui greșit va fi percepută ca fiind naivitate (poate chiar prostie), iar relația, în loc să se vindece, se va deteriora și mai mult? De aceea, Petru gândește logic: ar trebui să existe o limită, nu-i așa?

Și, profitând de ocazia pe care i-a oferit-o subiectul în discuție, Petru Îi adresează Domnului întrebarea care-l frământa: „Doamne, de câte ori să iert pe fratele meu când va păcătui împotriva mea? Până la șapte ori?” (Matei 18,21).

„Cât de mărinimos ești, Petre! Așa te vreau, un suflet generos, gata să facă mai mult decât i se cere. Ești un adevărat discipol al Meu”. Probabil că astfel de aprecieri se aștepta să primească Petru din partea Domnului său în urma „ofertei” sale generoase de a-și ierta aproapele de până la șapte ori. Și, la drept vorbind, nu era el de două ori și ceva mai generos decât rabinii care stabiliseră limita iertării până la trei ori?

Problema lui Petru era însă alta. Deși încerca să fluture înaintea celor din jur imaginea unui om generos, mentalitatea rabinică încă nu-l părăsise. Din cuvintele sale reiese în mod evident faptul că el își păstra dreptul de a ierta, dar și pe cel de a refuza iertarea acordată semenului său.

Cât privește limita pe care o propune el sub forma unei întrebări, într-adevăr, aceasta fusese ridicată cu generozitate de două ori și ceva față de obiceiurile și cultura vremii. Mai mult decât atât, cifra șapte este cifra desăvârșirii. Dar o limita tot există! Iar acolo unde omul pune propriile sale limite iubirii și generozității pe care e dispus să le manifeste, există o problemă în modul în care Îl cunoaștem pe Dumnezeu.

Afirmând aceste lucruri despre Petru, departe de noi intenția de a arunca cu piatra în el. Oare noi nu punem limite generozității noastre în relația cu semenii noștri? Cine dintre noi a ajuns la performanța de a-și ierta aproapele de șapte ori? Mulți dintre noi nu am reușit să ne iertăm aproapele nici măcar o singură dată … De câte ori nu gândim că bunătatea noastră ar putea fi înțeleasă ca fiind naivitate și prostie și, ca să evităm acest lucru, stabilim limite ale iertării: „Gata! Până aici a fost harul. De acum voi aplica dreptatea.”

Mântuitorul nu reacționează cu mânie în fața generozității legaliste, rabinice, a ucenicului Său. El știe că acesta, ca de altfel toți ceilalți ucenici, mai aveau multe de învățat cu privire la dimensiunea harului divin. Însă răspunsul pe care îl dă lui Petru, dar și nouă, celor care stabilim limite ale generozității noastre, descurajează orice încercare a omului de a stabili astfel de limite: „Iisus i-a zis: „Eu nu-ți zic până la șapte ori, ci până la șaptezeci de ori câte șapte” (Matei 18,22).

„Bine-bine”, ar putea obiecta cineva, „dar asta nu înseamnă tot o limită? E adevărat, „ștacheta” e ridicată mult mai sus, dar limita tot există.” S-ar putea spune și așa. Însă, să fim sinceri cu noi înșine: Cine ar putea comite atâtea greșeli față de semenul său? Și apoi, cine ar putea contabiliza atât de riguros greșelile unuia dintre semenii săi, urmărindu-le: 1, 2, 3,… 50,… 100,… 200,… 300,… 400,… 490?

Dacă Scriptura ar fi fost scrisă într-o limbă și cultura occidentală, poate că numărul „de șaptezeci de ori câte șapte” ar fi fost luat ca atare, ca o limită. Însă Biblia, fiind scrisă într-o cultură și limba orientală, în care matematica este înțeleasă cu totul diferit, răspunsul Mântuitorului înseamnă de fapt: „Petre, Eu nu îți spun să-l ierți pe aproapele tău până la șapte ori, ci să-l ierți la nesfârșit, ori de câte ori îți greșește.”

Iată o adevărată revoluție morală! Până la Iisus, nicio filozofie și nicio religie a lumii nu a pretins omului un asemenea standard moral. Petru cel de altă dată, dar și Petru cel ascuns în ființa fiecăruia dintre noi, va trebui să renunțe la „caietul de socoteli și răfuieli”, va trebui să renunțe la contabilizări și discount-uri când e vorba să acorde iertare aproapelui său. El va trebui să învețe să ierte pur și simplu, să ierte ca Dumnezeu. Adică fără limite. Iar noaptea în care L-a trădat pe Iisus, urmată de ziua reabilitării sale, i-au imprimat pentru totdeauna în minte acest mare adevăr.

O lecție suplimentară

Petru avea nevoie să înțeleagă că iertarea pe care o primim de la Dumnezeu, și pe care suntem datori să o acordăm și noi semenilor noștri, nu e o chestiune de calcule matematice, de limite, de punere în balanță și de cumpănire. Ea nu este o chestiune de logică și rațiune, ci de har și de dragoste. Dacă iertarea pe care ne-o acordă Dumnezeu ar fi o chestiune de calcule matematice, atunci nu am avea nicio șansă să fim iertați. Căci, spune psalmistul: „Dar nu pot să se răscumpere unul pe altul, nici să dea lui Dumnezeu prețul răscumpărării. Răscumpărarea sufletului lor este așa de scumpă că nu se va face niciodată” (Psalmul 49,7.8).

Pilda robului nemilostiv este o lecție suplimentară pe care Mântuitorul i-a oferit-o lui Petru pentru a-l ajuta să înțeleagă care este diferența între modul în care îl iartă Dumnezeu pe omul păcătos și modul în care procedăm noi față de cei care ne greșesc.

Parabola vorbește despre un rob nespus de îndatorat stăpânului său, împăratul. Dacă ar fi să actualizăm datoria acestuia, câteva calcule simple ne vor conduce la niște concluzii surprinzătoare. Dacă robul îi datora împăratului zece mii de talanți, și dacă acești talanți erau de aur (un talant de aur are 28,5 kg), înseamnă că el datora nu mai puțin de 285 de tone de aur. La o asemenea cantitate imensă, aproape că nici nu mai contează dacă talanții erau de aur sau de argint. Oricum, datoria actualizată a robului s-ar ridica la multe milioane de dolari, ceea ce ne spune despre imensitatea ei, dar și de imposibilitatea robului de a o achita.

Văzând cât de mare este această sumă datorată de rob, ne punem câteva întrebări firești: Ce fel de stăpân este acesta, încât are încredere să împrumute unui slujitor o sumă atât de mare? Mai mult decât atât, cum a putut împăratul să aibă siguranța că acest rob va avea cândva posibilitatea să-i înapoieze banii?

Pe vremea în care a fost rostită parabola, veniturile unui om simplu erau mult mai mici decât astăzi, iar posibilitățile de a avea câștiguri suplimentare erau foarte reduse. Să nu uităm că zona Orientului Apropiat se afla sub ocupație romană, ceea ce făcea ca ea să fie instabilă din punct de vedere economic și neatractivă pentru investitori. Cum ai fi reușit să dezvolți o afacere de succes când birurile și taxele erau atât de mari, iar vremurile erau atât de tulburi?

Dar ceea ce este cu adevărat și mai uimitor de abia acum urmează. După ce îi oferă cu generozitate robului său suma cerută cu titlu de împrumut și fără să se simtă jignit de mărimea ei, împăratul îl lasă un timp pe acest rob fără să-l controleze. Îi oferă deplină libertate să folosească banii după cum dorește. Un an, doi ani, trei ani… Nu știm cât timp. Dar vine un timp al socotelii în care împăratul îl întreabă pe robul său de datoria sa și de modul în care ar putea să și-o recupereze.

Însă stupoare! Robul este falit, căci nu are nici banii, nici proprietăți sau alte active în care să fi investit banii împrumutați. Singura avere pe care o mai are este familia sa. Nu este oare firesc ca împăratul să se mânie și să încerce să recupereze măcar o parte infimă din banii împrumutați? Cum a fost posibil ca o sumă atât de mare de bani să fie risipită fără să se vadă niciun rezultat? Împăratul se simte trădat în încrederea pe care i-a arătat-o robului său, de care acesta și-a bătut joc.

Sosind ziua scadenței, robul încearcă să tragă de timp: „Doamne, mai îngăduie-mi, și-ți voi plăti tot” – îi promite el stăpânului său (Matei 18,26). „Tocmai mi-am făcut o firmă de import-export și voi face afaceri bune cu ea. Dacă nu va merge, voi lucra zi și noapte în Spania sau Italia și voi aduna toți banii pe care ți-i datorez. Între timp, am trimis o mulțime de plicuri cu etichete și capace ale mai multor produse, poate voi câștiga marele premiu. Mai joc la Loto și Bingo, poate va ieși ceva și de acolo. De asemenea, voi apela la rudele mele din America să mă ajute… Mai îngăduie-mi, stăpâne, și-ți voi plăti totul. Cu siguranță îți voi plăti datoria.”

Stăpânul se uită cu milă la el, și-i spune: „Știu că vrei să-mi plătești datoria. Dar, crede-mă, nu vei putea. Firma în care îți pui atâtea speranțe va da faliment, știu asta. Vrei să pleci la muncă în străinătate, însă banii pe care-i vei câștiga acolo de abia îți vor ajunge pentru întreținerea familiei. Cât despre câștigurile peste noapte pe care le visezi, acestea sunt doar iluzii deșarte. Ajutorul rudelor din Occident? De abia se descurcă cu propriile lor probleme. De aceea, uite, eu îți iert toată datoria. Nu trebuie să-mi mai plătești niciun ban.”

Datele parabolei ne pun în uimire încă de la început. Se pare că acest „împărat” este unic, căci gestul său de a împrumuta un rob cu o sumă atât de mare întrece orice așteptări. Însă mai uimitor decât acest lucru este gestul ștergerii datoriei uriașe dintr-o singură trăsătură de condei, fără predici moralizatoare și fără condiții explicite. Iertare deplină și instantanee. Acest împărat este atât de unic, încât el nu poate fi întâlnit printre muritorii de rând. Acest Împărat nu poate fi decât Unul singur: Tatăl ceresc, a cărui bunătate și dragoste întrec orice așteptări.

Pilda împăratului milos

Parabola aceasta a intrat în conștiința creștinilor sub un titlu nepotrivit: „Pilda robului nemilostiv”. De ce titlul este nepotrivit? Pentru că personajul central al parabolei nu este robul lipsit de caracter, ci împăratul care ne cucerește cu mărinimia sa. Chiar cuvintele prin care Mântuitorul ne introduce în conținutul pildei ne sugerează acest lucru: „Împărăția cerurilor se aseamănă cu un împărat…” (Matei 18,23). Nu cu un rob, ci cu un împărat!

Este adevărat că, citind parabola, ceea ce ne intriga cel mai mult este comportamentul robului. Cu toate acestea, comportamentul și caracterul împăratului ne uimesc. Mai mult ne șochează bunătatea fără margini a împăratului, decât nebunia robului nemilostiv. Oameni nebuni, răi și fără caracter tot găsești pe pământ, însă unde mai găsești între oamenii muritori un împărat care este dispus să ierte dintr-o trăsătură de condei o datorie atât de mare?

De aceea, studiind pilda, ar trebui să vorbim mai mult de împăratul cel mărinimos, decât de robul cel risipitor și netrebnic. Comportamentul lipsit de recunoștință și bunătate al acestuia pune în și mai multă lumină bunătatea fără margini a împăratului.

Să observăm trei momente în care frumusețea caracterului împăratului iese în evidență. Iar atunci când le vom înțelege, să nu uităm că împăratul este chiar Tatăl nostru cel ceresc:

1) Încrederea pe care a acordat-o unui rob al său, împrumutându-i o sumă atât de mare. A riscat împăratul atunci când l-a împrumutat pe robul său cu o sumă atât de mare? Desigur! Riscul era pe măsura sumei împrumutate. Dar care este mesajul pe care ni-l transmite gestul împăratului de a împrumuta o sumă atât de mare? Mesajul este evident: Împăratul prețuiește mai mult valoarea omului, a robilor săi, decât valoarea banilor. Pentru împărat era mai important să-și vadă supușii fericiți, decât să se gândească la riscurile pe care și le asumă.

2) Iertarea completă a datoriei. Ați sesizat faptul că robul nu a cerut ștergerea datoriei, ci doar un răgaz pentru a o plăti? Cu toate acestea, împăratul, care știa că robul sau nu are cu ce să plătească această datorie imensă, se oferă el să șteargă datoria. Deci inițiativa iertării nu aparține robului, ci stăpânului său.

Cât de adevărat este acest lucru în dreptul Tatălui nostru ceresc! După căderea în păcat, primii noștri părinți nu au avut nici măcar puterea să ceară iertare pentru neascultarea lor. Cel care a venit cu oferta de har a fost Însuși Creatorul, care i-a căutat pe cei doi printre pomii Edenului unde se ascunseseră.

Dacă Dumnezeu nu ar fi venit cu inițiativa iertării și a mântuirii, probabil că astăzi cu toții am fi rătăcit pe pământ, fugind și ascunzându-ne de Fața Creatorului asemenea lui Cain, fără nicio speranță, fără nicio perspectivă.

3) În ciuda aparențelor, pedepsirea robului scoate și mai mult în evidență frumusețea caracterului împăratului. După ce aude raportul câtorva dintre supușii săi cu privire la fapta robului lipsit de milă, împăratul îl cheamă pe acest rob la sine, spunându-i: „Rob viclean! Eu ți-am iertat toată datoria, fiindcă m-ai rugat. Oare nu se cădea să ai și tu milă de tovarășul tău, cum am avut eu milă de tine?” Și stăpânul s-a mâniat și l-a dat pe mâna chinuitorilor până va plăti tot ce datora” (Matei 18,32‑34).

Știți care este partea luminoasă a acestui dialog și a pedepsei care a urmat? Scena scoate în evidență o latură frumoasă a caracterului împăratului. El ar fi putut să-l condamne la moarte pe robul cel netrebnic. Însă împăratul e interesat în primul rând de relația dintre supușii săi și de calitatea morală a acestora, și mai puțin se dovedește interesat de aspectul financiar.

Este demn de observat că în reproșul pe care împăratul îl face robului său lipsit de caracter se pune accentul pe milă, nu pe bani. El nu se socotește cu robul său din avariție, ci din simplul motiv că acest om nu a transmis mai departe, în relația cu colegii săi, harul de care a beneficiat. Finanțele par să fie pe locul doi în dialogul purtat între împărat și rob. Pe primul loc se află caracterul și relația.

Acesta este Dumnezeul nostru, un Dumnezeu dispus să riște totul din dragoste față de copiii Săi, un Dumnezeu dispus să ierte chiar și atunci când nu avem puterea să ne cerem iertare, un Dumnezeu care pune accentul pe caracterul copiilor Săi și mai puțin pe datoriile pe care le avem față de El. Nu merită El toată închinarea, recunoștința și dragostea noastră?

„Rob viclean!”

Să zăbovim puțin și asupra personajului secundar al parabolei, cel al cărui comportament ne intrigă până la dispreț. „Eticheta” pe care împăratul o pune în dreptul caracterului său în finalul pildei este cât se poate de dură: „Rob viclean!” (Matei 18,32).

În ce a constat viclenia acestui rob netrebnic? O primă dovadă a vicleniei sale o găsim în cererea pe care o face împăratului după ce acesta îi cere socoteala cu privire la datoria sa: „Robul s-a aruncat la pământ, i s-a închinat și a zis: „Doamne, mai îngăduie-mi, și-ți voi plăti tot” (Matei 18,26).

De unde această siguranță a robului că va putea aduna o sumă atât de mare de bani în timpul de păsuire pe care-l cere de la împărat? Nu, nici el nu crede ceea ce spune. El știe prea bine că nu va putea plăti datoria și totuși se comportă ca și cum lucrul acesta ar fi posibil. Cum putem numi o asemenea atitudine altfel decât viclenie? Să știi că nu poți face un anumit lucru, dar să lași impresia celor din jur că îl poți face…

Însă cea mai mare dovadă a vicleniei sale o găsim în comportamentul robului față de tovarășii săi, după ce i s-a iertat întreaga datorie. „Robul acela, când a ieșit afară, a întâlnit pe unul dintre tovarășii lui de slujbă, care-i datora o sută de lei. A pus mâna pe el și-l strângea de gât, zicând: „Plătește-mi ce-mi ești dator!” (Matei 18,28).

Se pare că acest om a fost încă de la început viclean. El nu a renunțat la măștile sale nici măcar după ce a fost iertat de împărat. A procedat el corect față de tovarășul său care-i datora o sută de lei? Legal era corect. Era numai drept să-și recupereze banii, iar judecătorii i-au dat dreptate, aruncându-l în temniță pe datornicul său.

De multe ori însă, ceea ce este drept potrivit legilor existente nu este și moral. Dacă acest om voia să fie drept până la capăt, de ce nu a refuzat iertarea oferită de împărat? De ce nu i-a răspuns stăpânului său: „Stăpâne, nu e drept să-mi ștergi o datorie atât de mare! Te rog, dacă nu mă păsuiești cu plata datoriei, aplică dreptatea și vinde-mă pe mine și pe membrii familiei mele.”

Aici e marea dovadă a vicleniei: existența unui dublu standard. Pentru sine și situația disperată în care se afla, robul apelează la milă, însă atunci când e vorba de un semen de-al său, același om apelează la dreptate. Robul se bucură de legile împărăției în dreptul său, dar nu vrea să le aplice și în dreptul altora. În dreptul său apelează la milă, însă în dreptul altora apelează la dreptate. Aici iese la suprafață marea sa viclenie și răutate. Îi place să trăiască într-o împărăție a milei, dar refuză să se schimbe, refuză să se supună legii milei care i-a redat viața, libertatea și speranța.

Viclenia (ipocrizia, fariseismul, duplicitatea) este păcatul cel mai dezgustător în ochii lui Dumnezeu. Parcurgând paginile Evangheliilor, putem observa că Mântuitorul nu a condamnat niciun alt păcat mai mult ca păcatul ipocriziei. Nici măcar adulterul sau crima. Față de încercarea omului de a-și ascunde adevărata identitate sub o mască sau alta, Dumnezeu nu are decât o singură soluție pentru a separa adevăratul om lăuntric de masca sa: „Stăpânul robului aceluia va veni în ziua în care el nu se așteaptă și în ceasul pe care nu-l știe, îl va tăia în două și soarta lui va fi soarta fățarnicilor; acolo va fi plânsul și scrâșnirea dinților” (Matei 24,50.51).

Iertarea: grațiere sau amnistie?

Asemenea împăratului din pildă, Dumnezeu e gata să șteargă bucuros și dintr-o singură trăsătură de condei toate datoriile noastre acumulate de-a lungul vieții. Și cât de mari sunt aceste datorii! Fiecare dintre noi are o listă personală, cunoscută doar de noi și de Dumnezeu, cu tot felul de căderi, slăbiciuni, păcate și nerealizări.

Cu toții păstrăm într-o zonă a conștiinței noastre datorii pe care nu le-am putut plăti, greșeli pe care le-am făcut față de Dumnezeu și semenii noștri și ale căror consecințe și influență sunt ireparabile, rele pe care le-am făptuit și nu le mai putem îndrepta, cuvinte aspre, care au zburat în neant și pe care nu le mai putem retrage, ocazii pierdute pentru veșnicie, ofense aduse semenilor noștri, pe care nu le mai putem repara. Da, sunt datorii care se acumulează de-a lungul vieții, și care ne fac să ne simțim vinovați fără încetare.

Am da oricât ca să putem scăpa de toate aceste datorii, dar, din nefericire, nu suntem stăpâni asupra trecutului nostru. Doar Dumnezeu are în mâna Sa cheia rezolvării acestor datorii. Iar cheia este iertarea. O iertare deplină, dar care Îl costă enorm (împăratul din pildă a pierdut zece mii de talanți doar pentru un singur rob!), un preț incomensurabil: viața Fiului Său.

Deși este oferită gratuit, iertarea întotdeauna îl costă pe cel care o oferă. Marea noastră problemă, asemenea robului nemilostiv din parabolă, este aceea că cu o mână prindem iertarea oferită de Dumnezeu, în timp ce cu cealaltă mână îl „sugrumăm” pe semenul nostru pentru toate nimicurile, silindu-l să ne plătească datoria până la ultimul bănuț.

Însă atunci când ne iartă, Dumnezeu urmărește un scop mult mai înalt: El vrea să ne vindece de egoismul și orgoliile noastre; El vrea să învățăm să transmitem către semenii noștri același har de care noi înșine am beneficiat. Doar atunci iertarea lui Dumnezeu și-a atins scopul deplin.

Dar ce se întâmplă când primim iertarea divină, dar refuzăm să o acordăm mai departe aproapelui nostru? Se întâmplă ceva nedorit, dar cu totul corect din perspectiva dreptății divine: iertarea de care am beneficiat este suspendată. Până când? Până vom învăța lecția iertării în „răcoarea temniței” și vom fi dispuși să o acordăm fără ezitare celor din jur.

Iertarea divină este o grațiere, nu o amnistie. În grațiere, cazierul nu este șters, iar dacă omul nu dovedește că s-a vindecat în relația cu aproapele său, toată datoria sa anterioară este reactivată. Iertarea vechilor noastre păcate poate fi anulată de spiritul nostru neiertător din prezent. Iertarea oferită de Dumnezeu nu este un cec în alb, căci oricând se poate reveni asupra datoriilor noastre, dacă nu dovedim același spirit iertător față de aproapele nostru.

Acest adevăr este clar prezentat de Însuși Domnul Christos în finalul parabolei: „Tot așa vă va face și Tatăl Meu cel ceresc, dacă fiecare din voi nu iartă din toată inima pe fratele său” (Matei 18,35). Dacă nu iertăm așa cum am fost iertați, toate rugăciunile noastre sunt o minciună, după cum o minciună este și numele de creștin pe care îl purtăm.

Articolul de lege care ne arată imensa noastră datorie este: „Plata păcatului este moartea” (Romani 6,23). Din această uriașă „datorie” ne-a salvat Mântuitorul, murind în locul nostru. În fața crucii și a prețului iertării noastre, toate datoriile pe care le avem unii față de alții nu par atât de mici și neînsemnate? În fața crucii, ura și dușmănia se topesc ca ceara.

Nelson Mandela, fostul președinte al Africii de Sud, după ce a fost închis pe nedrept timp de douăzeci de ani, a fost întrebat cum se face că nu are resentimente față de cei care i-au provocat atâta suferință. Răspunsul său a fost: „Amărăciunea te rănește numai pe tine însuți”.

Iertarea pe care ne-o oferă Dumnezeu, și cea pe care noi înșine suntem chemați să o oferim aproapelui nostru, ne eliberează pe deplin. Căci „a ierta înseamnă a elibera un prizonier, și a descoperi că prizonierul erai chiar tu” (Lewis B. Smerdis).

Lori Balogh