Epistola către romani – Cap. 10:14-21
Lucrul acesta a fost vestit
14. „Dar cum vor chema pe Acela în care n-au crezut? Și cum vor crede în Acela despre care n-au auzit? Și cum vor auzi despre El fără propovăduitor?
15. Și cum vor propovădui, dacă nu sunt trimiși? După cum este scris: „Cât de frumoase sunt picioarele celor ce vestesc pacea, ale celor ce vestesc Evanghelia!”
16. Dar nu toți au ascultat de Evanghelie. Căci Isaia zice: „Doamne, cine a crezut propovăduirea noastră?”
17. Astfel, credința vine în urma auzirii, iar auzirea vine prin Cuvântul lui Christos.
18. Dar eu întreb: „N-au auzit ei?” Ba da, căci „glasul lor a răsunat prin tot pământul, și cuvintele lor au ajuns până la marginile lumii.”
19. Dar întreb iarăși: „N-a știut Israel lucrul acesta?” Ba da, caci Moise, cel dintâi zice: „Va voi întărâta la pizmă prin ceea ce nu este neam, vă voi ațâța mânia printr-un neam fără pricepere.”
20. Și Isaia merge cu îndrăzneala până acolo că zice: „Am fost găsit de cei ce nu Mă căutau; M-am făcut cunoscut celor ce nu întrebau de Mine.”
21. Pe când, despre Israel zice: „Toată ziua Mi-am întins mâinile spre un norod răzvrătit și împotrivitor la vorbă.”
Romani 10:14-21
Profeția din Ioel 2:32, citată de Pavel în Romani 10:13, ne dă asigurarea că „oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit.” Citând această profeție a Vechiului Testament, apostolul Pavel își argumentează încă o dată, dacă mai era nevoie, una dintre temele majore ale Epistolei către romani: universalitatea mântuirii prin credință.
Însă, pentru ca de mântuirea prin credință să poată beneficia toți oamenii, există niște condiții care trebuie împlinite. Acestea sunt enunțate de Pavel sub forma a patru întrebări:
1) „Dar cum vor chema pe Acela în care n-au crezut?” (vers. 14)
2) „Și cum vor crede în Acela despre care n-au auzit?” (vers. 14)
3) „Și cum vor auzi despre El fără propovăduitor?” (vers. 14)
4) „Și cum vor propovădui, dacă nu sunt trimiși?” (vers. 15)
Întrebările apostolului sunt justificate. Dacă păcătoșii trebuie să cheme Numele Domnului pentru a fi mântuiți, nu trebuie ca ei să-L cunoască pe Domnul mai întâi? Și pentru a-L cunoaște pe Domnul, nu trebuie ca mai întâi sa audă despre El? Și ca să audă despre Dumnezeu, nu trebuie ca cineva să le vorbească despre Dumnezeu? Iar cel care le vorbește despre Dumnezeu nu trebuie ca el însuși să fie însărcinat cu misiunea aceasta?
De fapt, ceea ce face Pavel prin această succesiune de întrebări este să pună bazele evanghelizării și misiunii creștine, care are exact etapele enumerate de Pavel: Christos însărcinează ucenici să Îl predice; aceștia Îl predică pe Iisus oamenilor; oamenii aud, apoi cred În El, cheamă Numele Domnului și, în final, sunt mântuiți.
Dacă oricine poate fi mântuit, înseamnă că oricine trebuie să audă Evanghelia. Și, pentru a se realiza acest lucru, trebuie ca aceasta să fie vestită la oricine. Întrebarea care se naște este următoarea: Cine are nevoie de evanghelizare: iudeii, neamurile sau și unii și alții?
Contextul Epistolei către romani, în care Pavel a demonstrat că și iudeii și neamurile sunt vinovați înaintea lui Dumnezeu, arată ca toți au nevoie de Evanghelie. În versetul 15, Pavel citează din Isaia 52:7, unde Isaia vorbește despre bucuria și certitudinea întoarcerii lui Israel din exilul babilonian. Parafrazând acest text, Pavel îl aplică la bucuria eliberării din robia păcatului, la Evanghelia lui Christos.
Dacă vestea eliberării din captivitatea babiloniană a adus bucurie unui popor întreg oprimat, atunci vestea eliberării din robia păcatului ar trebui sa aducă o bucurie infinit mai mare, nu doar unui singur popor, ci lumii întregi.
Dar ce legătură au „picioarele frumoase” cu Evanghelia? Pentru noi, legătura nu este atât de evidentă, întrucât mesajele pot fi transmise pe o multitudine de căi: prin viu grai, corespondență scrisă, poștă electronică, telefon etc. Pe vremea scrierii cărții Isaia, și chiar a scrierii Epistolei către romani, veștile erau răspândite de mesageri care cel mai adesea se deplasau pe jos. Expresia „picioare frumoase” este de fapt o metaforă care arată cât de frumoasă și încurajatoare este solia Evangheliei pentru omul căzut în cursele păcatului.
Predicarea Evangheliei nu are întotdeauna rezultatele așteptate. Pavel știe lucrul acesta din propria sa experiență. În versetul 16, el deplânge respingerea Evangheliei de către unii (chiar majoritatea) dintre cei care au ascultat-o, referindu-se în primul rând la poporul iudeu. Și de data aceasta el citează din cartea profetului Isaia: „Doamne, cine a crezut propovăduirea noastră?” (Isaia 53:1), arătând că necredința iudeilor , manifestată prin respingerea lui Mesia și a Evangheliei, a fost prezisă cu sute de ani mai înainte.
Credința autentică nu este oarbă, lipsită de dovezi raționale. De aceea, în versetul 17 Pavel subliniază ideea că credința nu apare spontan, din nimic, ci ea „vine în urma auzirii”, a predicării de către cineva a Cuvântului lui Christos. Acest „Cuvânt” oferă suficiente argumente care să trezească credință, lăsându-i totuși omului libertatea de a alege între a crede și a nu crede.
Deși „credința vine în urma auzirii, iar auzirea vine prin Cuvântul lui Christos” (vers. 17), Pavel observă cu durere ca nu toți iudeii care au auzit Evanghelia au și acceptat-o. În versetul 18, Pavel citează din nou din Vechiul Testament, de data aceasta din Psalmul 19:4: „Răsunetul lor străbate tot pământul și glasul lor merge până la marginile lumii.”
Dacă psalmistul se referă la mărturia naturii despre Dumnezeul Creator către întreaga lume, Pavel se folosește de această referință pentru a o adapta la predicarea Evangheliei de către biserică. La data la care apostolul scria Epistola către romani este evident că mesajul Evangheliei ajunsese până în cele mai îndepărtate locuri ale lumii iudaice.
Pelerinii iudei, prezenți la Ierusalim în timpul celor trei ani și jumătate de activitate publică a Mântuitorului, au răspândit știrea despre faptele și învățăturile lui Iisus, precum și despre moartea și învierea Sa în toată lumea cunoscută. Astfel că mesajul Evangheliei a ajuns cu adevărat „pe tot pământul”, „până la marginile lumii” (vers. 18).
Același apostol Pavel le scrie credincioșilor din Colose că Evanghelia fusese dusă „oricărei făpturi de sub cer” (Coloseni 1:23), avându-i în vedere în primul rând pe conaționalii săi. Cartea Faptele apostolilor menționează faptul că „cei ce se împrăștiaseră din pricina prigonirii întâmplate cu prilejul lui Ștefan au ajuns până în Fenicia, în Cipru și în Antiohia și propovăduiau Cuvântul numai iudeilor” (Fapte 11:19).
Probabil că în versetul 18 Pavel a intenționat să demonstreze că niciun iudeu nu se putea scuza ca nu a auzit Evanghelia. Din moment ce Evanghelia fusese predicată atât de departe în lumea întreagă, era imposibil ca iudeii să nu fi auzit solia ei.
Au știut iudeii că Evanghelia va fi dusă dincolo de hotarele lor fizice? Pavel răspunde din nou, citând din Vechiul Testament. Prima referință este din Deuteronomul 32:21, unde Dumnezeu profetizează că îi va întărâta pe iudei la gelozie „printr-un popor care nu este un popor” (ales, n.n.). Din cauza spiritului de răzvrătire continuu manifestat de poporul Israel, Dumnezeu a transferat binecuvântările și privilegiile asupra altui popor. Faptul acesta urmărea să provoace gelozia israeliților și să le inspire mai mult zel pentru Dumnezeul lor.
Al doilea pasaj citat de apostol în acest context este cel din Isaia 65:1: „Eram gata să răspund celor ce nu întrebau de Mine, eram gata să fiu găsit de cei ce nu Mă căutau.” Intenția lui Dumnezeu din acest pasaj este aceeași: Să trezească gelozia propriului Său popor și să-l determine să-L caute din toată inima. Credința neamurilor trebuia să fie o mustrare puternică pentru poporul ales atât de binecuvântat cu privilegii, trezindu-l la o adevărată evlavie.
Versetul 21 este finalul discuției începute în versetul 16 cu privire la necredința iudeilor. Pavel pune în contrast harul răbdător al lui Dumnezeu („toată ziua Mi-am întins mâinile”) cu încăpățânarea și răzvrătirea celor pe care i-a ales ca popor al Său.
Marea problemă a evreilor nu a fost aceea că nu au avut cunoștința adevărului, că nu au auzit și nu au înțeles Evanghelia, ci că s-au împotrivit soliei ei. Prin respingerea Evangheliei și prigonirea celor ce o vesteau, iudeii descopereau o trăsătură negativă a caracterului lor, care fusese de nenumărate ori osândită de scriitorii Bibliei: îndărătnicia (vezi Exodul 32:9; 34:9; Deuteronomul 9:6,13; 31:27; 2 Cronici 30:8; Isaia 48:4; Fapte 7:51; Luca 13:34).
Câtă dreptate avea Dumnezeu când Îl mustra cu durere pe propriul Său popor prin pana profetului Osea: „Pieirea ta, Israele, este că ai fost împotriva Mea, împotriva Celui ce te putea ajuta” (Osea 13:9)!
Lori Balogh
