Ce spune Biblia despre…sanctuar

Ce spune Biblia despre…sanctuar

Dintre toate subiectele biblice, cel legat de sanctuar este probabil cel mai neglijat. În general, cele mai multe biserici creștine nu dau importanță acestui subiect, deși Biblia îi acordă un spațiu generos. Tema sanctuarului apare, la prima vedere, ca o problemă strict evreiască, legată de istoria Vechiului Testament și fără să aibă vreo legătură cu Evanghelia și Biserica creștină. Și totuși…

Cel care citește Biblia pentru prima dată fără să fie familiarizat cu adevărurile ei, după ce a parcurs Geneza și prima parte a Exodului, se vede pus dintr-o dată în fața unei realități greu de înțeles: existența unui sanctuar pământesc (la început „cortul întâlnirii”, iar mai târziu templul), plin de obiecte ciudate și în care se săvârșeau niște ritualuri precise. Din acest moment, cititorul va observa că adevărurile legate de sanctuar străbat ca un fir roșu întreaga Scriptură.

În mod firesc se nasc câteva întrebări: Care este rațiunea existenței sanctuarului? De ce Dumnezeu a dat instrucțiuni atât de precise cu privire la construirea lui, cu privire la obiectele de cult și la ritualurile desfășurate în el? De ce era nevoie de atâtea jertfe de animale și care era semnificația lor? Studiul de față își propune să răspundă, cel puțin în mare, la aceste întrebări.

Este de remarcat faptul că în Eden nu exista niciun sanctuar. Porunca privitoare la construirea lui a apărut doar după căderea omului, de unde putem deduce ideea că sanctuarul este legat direct de apariția păcatului în lume.

La Creație, natura însăși, în starea ei neîntinată, era sanctuarul în care omul se întâlnea nemijlocit cu Creatorul său. Comuniunea omului cu Dumnezeu era permanentă, însă avea un caracter special în fiecare Sabat. Omul, așa cum a ieșit din mâinile Creatorului, era pe deplin fericit: poseda o frumusețe desăvârșită, era pe deplin sănătos. Îl iubea pe Dumnezeu și era în armonie cu semenii lui, locuia într-un mediu plăcut și neatins de blestemul păcatului.

Fără să aibă problemele omului de azi (grija câștigării existenței, lupta cu boala și moartea, ura, lipsurile, nesiguranța etc. ), omul avea înaintea sa perspectiva de a se dezvolta pe toate planurile, semănând tot mai mult cu Creatorul său.

Tragedia păcatului a adus însă o ruptură în această fericită perspectivă, provocând o despărțire între om și Creatorul său și ridicând un zid de netrecut între cei doi, după cum remarcă profetul Isaia: „Nelegiuirile voastre pun un zid de despărțire între voi și Dumnezeul vostru; păcatele voastre va ascund Fața Lui și-L împiedică să vă asculte” (Isaia 59:2).

După căderea omului, au apărut imediat primele consecințe: simțământul rușinii, tendința de dezvinovățire, sentimentul goliciunii și impurității, teama, singurătatea… În fața acestei situații dramatice, Dumnezeu a trebuit să ia atitudine. Cum ar fi putut proceda Dumnezeu în legătură cu căderea primilor noștri părinți?

O prima soluție ar fi fost aceea de a rămâne indiferent, lăsând lucrurile să decurgă mai departe ca și cum nimic grav nu s-ar fi întâmplat. O altă soluție ar fi fost aceea de a-i nimici pe primii noștri părinți și să recreeze alții, fără libertate de alegere, asemenea unor roboți. Mai exista și o a treia soluție: ca Dumnezeu să-i ierte necondiționat pe oameni. Însă putea oare Dumnezeul dragostei să aleagă una dintre aceste soluții? Nicidecum!

Pentru că Dumnezeu este, prin natura Sa, iubire (vezi 1 Ioan 4:8), El nu putea rămâne indiferent la soarta omului. Pentru că El este drept (vezi Neemia 9:33), El nu putea ierta necondiționat. Și deoarece El este garantul libertății (vezi Geneza 2:16), El nu putea crea roboți în loc de ființe libere.

De aceea, Dumnezeu a ales o altă soluție la problema păcatului – o soluție care corespunde caracterului Său, îmbinând dragostea, dreptatea și respectarea liberului arbitru. Să observăm care este primul lucru pe care l-a făcut Creatorul după ce drama păcatului a pătruns pe planeta noastră: El a rostit prima făgăduință-profeție de pe paginile Bibliei.

Adresându-se șarpelui, devenit un medium al Diavolului în acele momente, Dumnezeu a spus: „Vrăjmășie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei. Aceasta îți va zdrobi capul, iar tu îi vei zdrobi călcâiul” (Geneza 3:15).

Însă Dumnezeu nu S-a rezumat doar la atât. Raportul Genezei ne spune că „Domnul Dumnezeu a făcut lui Adam și nevestei lui haine de piele și i-a îmbrăcat cu ele” (Geneza 3:21). Dar de unde piele? Textul este un indiciu a ceea ce a făcut Dumnezeu înaintea primilor oameni, o demonstrație practică a Evangheliei: El a luat un animal nevinovat, l-a sacrificat și din pielea lui a făcut omului o haină.

Aceasta era prima ilustrare a Evangheliei, ea fiind apoi repetată în miile de jertfe de la sanctuar. Lecția? Cel nevinovat va muri pentru cel vinovat, acoperindu-l cu dreptatea sa. Acolo, în Eden, înainte de a fi izgoniți din acel loc, Adam și Eva au fost martori la prima demonstrație practică a Evangheliei, întrezărind în animalul de jerfă pe adevăratul Miel al lui Dumnezeu care urma să moară pe Golgota pentru întregul neam omenesc.

Noi nu ne putem imagina durerea resimțită de cei doi oameni la vederea sacrificării unui animal nevinovat pentru păcatul lor, însă lecția a fost învățată. Dovadă ca lecția a fost învățată este jertfa adusă din animale curate de Abel, fiul lui Adam, o jertfă bine primită de Creator. Apoi, în cursul derulării istoriei, toți patriarhii au adus astfel de jertfe, ca un act de credință în venirea unui Salvator care urma să moară în locul omului.

Actul sacrificării era simplu: pe un altar făcut din pietre necioplite și ridicat în mijlocul naturii, era junghiat un miel sau un alt animal curat, fără preoți special desemnați. Capul familiei avea rolul de preot. De altfel, în perioada patriarhală nu găsim nicio poruncă cu privire la construirea unui sanctuar. Timp de aproximativ 2 500 de ani, viața religioasă a copiilor lui Dumnezeu s-a desfășurat fără să existe un sanctuar.

Totuși, chiar dacă nu exista o construcție special desemnată în acest scop, elementele lui esențiale existau: jertfa, altarul și preotul, care era capul familiei. De ce în acea lungă perioadă de timp nu era necesar un sanctuar construit ca cel de mai târziu?

Un prim motiv este acela că patriarhii erau nomazi. Împreună cu familiile și slujitorii lor, ei călătoreau din loc în loc, ca niște „străini și călători”, așa cum îi descrie chiar Biblia (vezi Evrei 11:13). Ei nu puteau fi legați de o construcție fixă, așa cum s-a întâmplat mai târziu cu poporul Israel, după cucerirea Canaanului și stabilirea lui în hotarele Palestinei.

Un al doilea motiv este acela că în perioada patriarhală numărul copiilor lui Dumnezeu era foarte mic, ceea ce făcea ca ideea unei construcții fixe să nu fie încă funcțională. Nevoia construirii unui sanctuar a apărut după exodul poporului evreu din Egipt. Pitorescul tablou al vieții patriarhale în care toată familia se aduna în jurul altarului, exprimându-și credința în venirea unui Mântuitor prin sacrificarea unui animal nevinovat s-a schimbat odată cu coborârea lui Iacov și a familiei lui în Egipt.

În acea țară, poporul Israel s-a înmulțit nespus, însă, din cauza sclaviei crunte, el a pierdut treptat cunoștința despre viul Dumnezeu și adevărul mântuitor. Sub influența rafinatei civilizații egiptene, evreii au pierdut încetul cu încetul puterea făgăduinței venirii lui Mesia, iar imaginea despre Dumnezeul Creator a început să fie tot mai distorsionată din cauza atmosferei idolatre în care trăiau zi de zi. În aceste condiții, Dumnezeu a decis să-și elibereze poporul, conducându-l prin mari minuni spre Canaanul promis.

Porunca cu privire la construirea unui sanctuar a venit doar după eliberarea poporului din robia egipteană: „Să-Mi facă un locaș sfânt și Eu voi locui în mijlocul lor” (Exod 25:8). În această nouă etapă istorică, construirea unui sanctuar era necesară din mai multe motive:

– Poporul avea nevoie să știe că există un loc special în care omul se putea întâlni cu Dumnezeul său.

– Era nevoie de niște simboluri prin care poporul să înțeleagă Planul de Mântuire a omului.

– Era nevoie de un loc în care să fie depozitate cele mai prețioase adevăruri cu privire la mântuirea omului până la venirea lui Mesia.

Cu privire la acest aspect, un scriitor afirmă: „Obișnuiți cu reprezentările materiale ale divinității sub formele ei degradante, lui Israel îi era greu să conceapă existența și caracterul unei Ființe invizibile. Cuprins de milă pentru slăbiciunea lor, Dumnezeu le-a dat un simbol al prezenței Sale” (1).

Acest simbol a fost sanctuarul.

Lori Balogh

Referințe:

(1) E. G. White, „Educație”, p. 30