Rugăciunea – un privilegiu neprețuit
Care este criteriul după care se măsoară viața de credință a unui om? Faptele pe care le face în cursul vieții? Timpul acordat studiului Cuvântului lui Dumnezeu? Atitudinea pe care a are față de semenii săi? Felul în care reacționează în suferință și încercări? Numărul de responsabilități pe care le ia asupra sa în biserică și societate? Dacă am fi în locul lui Dumnezeu, cărui criteriu dintre cele enunțate i-am acorda întâietate?
Desigur, toate cele enumerate au valoarea lor incontestabilă. Nu ne putem imagina un om spiritual care să nu facă bine semenilor săi, care să nu studieze Cuvântul Scripturii, care să nu fie răbdător în mijlocul încercărilor și care să nu-și asume anumite responsabilități. Există însă un criteriu esențial după care se poate măsura spiritualitatea unui om – timpul acordat rugăciunii și calitatea acesteia. Dacă acest prim criteriu se regăsește în viața unui om, în mod natural și fără sforțări deosebite, toate celelalte criterii enumerate vor fi prezente, îmbogățind viața celui în cauză, dar și viața celor din preajma sa.
M-am simțit rușinat atunci când o femeie simplă – o anonimă în ochii lumii – mi-a povestit despre bucuria ei de a sta de vorbă cu Mântuitorul ei, nu doar în momentele speciale dedicate rugăciunii, ci pe tot parcursul zilei, în cele mai diferite activități. M-am gândit atunci cât de bucuros trebuie să fie Tatăl ceresc atunci când își vede copii de pe pământ căutându-L și spunându-I Lui toate bucuriile și necazurile vieții, oricât ar fi ele de mărunte și neînsemnate.
Care părinte nu se bucură atunci când copilul său vine la el cu inima deschisă, spunându-i bucuriile lui mărunte, necazurile, visurile, înfrângerile sau dorințele inimii sale? Dacă Biblia ni-L descoperă pe Dumnezeu ca un Tată, aceasta se întâmplă și pentru ca noi să scăpăm de inhibițiile, temerile și prejudecățile noastre cu privire la El și să „ne apropiem cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare și să găsim har, pentru ca să fim ajutați la vreme de nevoie” (Evrei 4:16).
Viața unui creștin poate fi bogată în multe aspecte: pot fi făcute multe și variate fapte nobile, Biblia poate fi studiată cu mult interes, Evanghelia poate fi predicată cu zel și chiar cu eficiență, slujirea în biserică poate fi consistentă, însă dacă viața de rugăciune este săracă, toate nu reprezintă decât niște zerouri fără valoare. Ceea ce conferă valoare vieții unui creștin este timpul și calitatea legăturii sale cu cerul.
Cu mulți ani în urmă, în una dintre bisericile protestante din SUA au avut loc alegeri pentru desemnarea conducătorului bisericii. S-a format o comisie care a adus în discuție mai multe nume. Apoi au urmat discuții prelungite pe tema alegerii celui mai capabil, mai înzestrat și mai erudit dintre candidați. În cele din urmă, comisia s-a oprit asupra unei personalități din biserica respectivă – un doctor în teologie – recunoscut și peste granițele țării pentru lucrările sale publicate în Enciclopedia Britanică.
Au urmat apoi discuții în plenul bisericii, înainte de luarea votului. În cadrul acestora, o membră în vârstă a bisericii a cerut cuvântul, punând o întrebare doctorului în teologie:
„Dvs. cât timp acordați rugăciunii într-o zi?”
Doctorul a lăsat capul în jos, recunoscând:
„La capitolul rugăciune sunt un nenorocit. Mă rog atât de puțin și atât de grăbit…”
Apoi rușinat, a coborât de la amvon pentru a lua loc în sală. Comitetul a trebuit să ia în discuție un alt nume… De ce oare ne rugăm atât de sărăcăcios, atât de grăbit și atât de subțire? Iată câteva cauze:
- Spiritul de răzvrătire pe care-l purtăm în firea noastră pământească, chiar dacă ne numim copii ai lui Dumnezeu. Rugăciunea presupune umilință, supunere și dependență față de Creatorul nostru. Ea presupune recunoașterea faptului că fără El noi nu suntem nimic, iar El este totul. Or lucrul acesta nu e pe placul firii noastre pământești. Sămânța luciferică a răzvrătirii și a spiritului de independență se găsește în fiecare dintre noi, împiedicându-ne să avem o legătură mai strânsă și continuă cu Dumnezeu.
- Necunoașterea lui Dumnezeu. Oamenii care și-L imaginează pe Dumnezeu ca fiind un Dumnezeu ursuz, singuratic, retras și gata să ne vâneze greșelile, nu vor avea nicio plăcere să vină în rugăciune înaintea Sa. Dacă totuși o vor face, aceasta se va întâmpla fie din teama de a nu fi pedepsiți, fie din interesul de a obține ceva de la El, fie dintr-o tradiție oarecare care ne obligă să împlinim un anumit ritual. Modul în cale Îl percepem pe Dumnezeu determină timpul și calitatea rugăciunii noastre.
Poetul Lucian Blaga avea o concepție cu totul străină de revelația biblică cu privire la Dumnezeu. Pentru el, Dumnezeu era Marele Anonim, care, după ce a creat lumea, S-a retras în spatele unei perdele transcendentale, lăsând lumea să se descurce singură. Având o astfel de concepție despre Dumnezeu, mai poate omul să se apropie cu plăcere de El? Mai poate fi rugăciunea intensă, bogată și spontană? Categoric, nu!
Din fericire, Biblia nu Îl descoperă pe Dumnezeu în felul acesta. Dumnezeul revelat în Scripturi este un Dumnezeu al comunicării, un Tată iubitor și sociabil, care tânjește după prezența creaturilor Sale și după o comuniune intensă și profundă cu ele.
- Mulțimea îngrijorărilor vieții. În Pilda semănătorului, Mântuitorul trage un semnal de alarmă față de pericolul pe care îl prezintă „îngrijorările veacului acestuia și înșelăciunea bogățiilor” (Matei 13:7.22). Pericolul constă în faptul că acestea pot îneca Cuvântul lui Dumnezeu, făcându-l neroditor, pot îneca spiritul de slujire de care biserica și societatea au atâta nevoie, dar ele pot îneca ceva și mai important: relația noastră cu cerul. Când te scoli dimineața și ai o mie de probleme de rezolvat, când locul de muncă nu e sigur și depinzi de bunăvoința unui patron cu capricii, sau când tu însuți ești patron și nu mai faci față la toată legislația mereu în schimbare și la cerințele mereu crescânde ale pieței și concurenței, mai poți să acorzi timp suficient de mult și de calitate rugăciunii?
Biografii lui Luther spun că atunci când acesta avea o zi încărcată cu probleme de rezolvat, tocmai atunci își rezerva timp mai îndelungat pentru rugăciune. Luther știa că în acea zi, pentru a face fața mulțimii problemelor, avea nevoie mai mult decât oricând de ajutorul cerului.
„Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui, și toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra” (Matei 6:33).
Acest îndemn al Mântuitorului a fost valabil în toate timpurile și este valabil și în zbuciumatul început de secol al 21‑lea. Fără să predăm mulțimea tot mereu crescândă a problemelor zilnice în mâinile Tatălui ceresc, ele ne vor copleși. Dacă a fost vreodată un timp în care să fie valabilă afirmația biblică: „cel neprihănit va trăi (va supraviețui n.n.) prin credință”, atunci acel timp este cel de astăzi. (Habacuc 2:4; Romani 1:17).
De fapt, ce este rugăciunea? O putem asemăna cu „respirația sufletului”; o putem numi o descărcare a sufletului ca în prezența unui prieten; o mai putem numi o audiență în fața Creatorului nostru. Însă nu o audiență oarecare!
Dacă ar fi să facem o paralelă între o audiență obișnuită și cea pe care o reprezintă rugăciunea, am observa multe diferențe notabile:
- Într-o audiență oarecare, ziua și ora audienței sunt fixate de funcționarii publici, nu de cel care solicită audiența respectivă. În cazul rugăciunii, timpul îl fixăm noi, după buna noastră plăcere.
- Într-o audiență oarecare, durata ei este limitată uneori la câteva minute. Când Alfred Nobel, marele chimist suedez și inventator al dinamitei, a cerut o audiență în fața împăratului Napoleon al 3‑lea, i s-a fixat ziua, ora și durata audienței: exact 5 minute. Nici mai mult, nici mai puțin! Au urmat emoțiile așteptării și pregătirile. Ce putea spune marele savant doar în cinci minute pentru a-l convinge pe împărat?
În ziua și la ora fixată pentru audiență, Alfred Nobel a intrat în prezența lui Napoleon al 3‑lea și, în momentul în care a dorit să-și expună argumentele alese cu grijă, împăratul a luat el cuvântul, vorbind și iarăși vorbind, până ce timpul alocat audienței s-a terminat, iar Nobel a trebuit să se retragă. O audiență de doar cinci minute, în care savantul nu a putut scoate nici măcar un singur cuvânt!
Cât de diferită este „audiența” pe care a avem în fața „Împăratului împăraților”! Putem veni oricând și la orice oră din zi sau noapte și putem sta de vorbă cu Tatăl ceresc oricât de mult dorim. Iată un privilegiu neprețuit!
- Într-o audiență oarecare, numărul ocaziilor este limitat, după care ești invitat să renunți. În cazul rugăciunii, comuniunea noastră cu cerul este nelimitată. Dacă totuși există o limitare, aceasta se întâmplă nu din cauza lui Dumnezeu, ci a noastră.
- Într-o audiență oarecare, cel care ne primește poate fi plictisit, nervos, grăbit sau ocupat. În cazul audienței cerești, niciodată nu-L vom găsi pe Tatăl ceresc nici obosit, nici plictisit, nici grăbit sau prea ocupat pentru a ne asculta cererile.
- Într-o audiență oarecare, răspunsul la cererile pe care le formulăm poate veni cândva în viitor sau niciodată. În cazul rugăciunii, răspunsul este deja pregătit, chiar dacă îl vom primi mai târziu decât ne așteptăm. Profetul Daniel nu a apucat să-și termine rugăciunea pe care o găsim în capitolul 9 al cărții sale, că îngerul Gabriel i-a și adus răspunsul cerului: „Când ai început tu să te rogi, a și ieșit Cuvântul și eu vin să ți-l vestesc” (Daniel 9:23).
Mă întreb cum ar arăta viața noastră dacă ne-ar fi permis să venim înaintea lui Dumnezeu doar cinci minute pe zi, la o oră fixată de cer? Cum ar fi să ni se spună că, în întreaga viață pe care o avem de trăit, avem voie să stăm de vorbă cu Tatăl ceresc doar de câteva ori, iar în acele puține ocazii să-L găsim plictisit și dezinteresat de fericirea noastră?
Din fericire, Dumnezeul revelat în Scripturi este cu totul altfel decât noi. Noi nu vom putea niciodată să-L plictisim pe Dumnezeu cu problemele noastre, oricât ar fi acestea de mărunte și pământești; noi nu vom putea niciodată să-L găsim pe Tatăl ceresc grăbit sau obosit; niciodată El nu Se va simți deranjat de cererile noastre. Niciodată nu vom putea sa ne rugăm atât de mult, încât El să fie deranjat de rugăciunile noastre.
Dacă este ceva care-L supără pe Tatăl ceresc în rugăciunile noastre, atunci acel lucru este formalismul, nesinceritatea, lipsa dorinței de a asculta de voința Sa, fariseismul și meritele pe care ni le afișăm. Însă atunci când venim în fața Sa cu o inimă deschisă, golită de eul nostru și de prejudecățile lumii, Dumnezeu este nu doar dispus să ne asculte ori de câte ori venim la El, dar El chiar tânjește după comuniunea cu noi. La fel cum un părinte tânjește după legătura cu copiii săi!
Am fost mereu urmărit de un adevăr exprimat într-un articol al unei reviste de limbă engleză, care relata un vis al pastorului Roland. Nu știu dacă acest vis a fost în realitate sau dacă este vorba doar de o parabolă, însă morala este dureros de realistă. Este vorba de o scenă a judecății în care este judecat un caz mai deosebit: cel al pastorului Roland. Articolul redă un dialog imaginar (dar care va fi, din nefericire, real în ziua judecății pentru mulți oameni) dintre Mântuitorul și pastorul Roland:
„Doamne, de ce mi-ai făcut parte de cea de-a doua înviere? De ce m-ai înviat de abia acum?”
„Roland, știu că ești surprins de lucrul acesta, însă viața ta Îmi spune că ai fost pregătit doar pentru a doua înviere.”
„Cum, Doamne, când eu ți-am slujit toată viața cu cel mai mare devotament?”
„Roland, văd că ești deznădăjduit, însă doresc să depanăm împreună firul vieții tale și îți vei da singur seama că am judecat drept. Alege o zi din viața ta, apoi să o analizăm împreună.”
„Oricare, Doamne, căci Te-am slujit toată viața.”
„Să luăm, totuși, o zi oarecare” – spuse Domnul.
„Bine, să luăm ziua de 18 septembrie 1974…”
„Roland, în acea zi te-ai sculat la ora șase, te-ai spălat, te-ai îmbrăcat, apoi ai petrecut în rugăciune 2 minute. Ai servit masa timp de 45 de minute, apoi ți-ai ajutat tatăl să lipească niște articole într-un dosar. Ai făcut apoi o vizită la spital, te-ai reîntors și ai servit masa. După masă, ai vizitat niște frați care erau slabi în credință, i-ai încurajat, apoi te-ai întors acasă și ți-ai ajutat soția la câteva treburi gospodărești. Apoi s-a făcut seară. După ce ai servit cina și te-ai jucat cu copiii, ai urmărit piesa de teatru la TV, ai făcut baie, te-ai rugat 2 minute și la ora 22 și 30 minute te-ai culcat.
În ziua următoare, te-ai sculat la 6 și jumătate, te-ai îmbrăcat și ai petrecut 3 minute în rugăciune. Apoi ai luat micul dejun și ai plecat în oraș după cumpărături. Pentru că era ziua pregătirii, nu ai uitat să-ți cumperi ziarul. Ai venit acasă și l-ai citit trei sferturi de oră. Apoi ai pregătit în grabă programul pentru Sabat. Ai servit dejunul, apoi ai studiat câteva versete biblice. După amiază ai vizitat o soră bolnavă, dându-i speranța în revenirea Domnului. Te-ai întors acasă, te-ai pregătit pentru Sabat, ți-ai adunat familia, ai citit două texte din Psalmi și ai făcut o rugăciune de 3 minute. După aceea, ai plecat cu întreaga familie la biserica unde ai prezentat frumos subiectul ales. Te-ai reîntors acasă, ai luat cina, ai făcut o scurtă rugăciune și te-ai culcat.
Roland, nu cred că mai e nevoie să derulăm firul vieții tale mai departe. Toată viața ai fost așa”.
„Doamne, dar am făcut doar voia Ta, am lucrat doar pentru cauza Evangheliei Tale. Mi-am ajutat familia, am vizitat pe bolnavi, i-am întărit pe cei slabi în credință… De ce sunt aici, doar la a doua înviere?”
„Roland, nici acum nu înțelegi? Tot ce făceai era doar din obișnuință, nu dintr-o inimă sincer predată Mie. Ți-ai ajutat soția, tatăl, i-ai ajutat pe frații slabi în credință, pentru că era datoria ta, pentru că așa trebuia să faci, nu pentru că Mă iubeai pe Mine. Nu trebuia să le faci pe toate acestea?
Roland, ție îți lipsea comuniunea cu Mine prin rugăciune și veghere. Inima ta era mai mult legată de lucrurile vremelnice, erai într-o stare de amorțeală, te rugai doar 5‑6 minute pe zi, în timp ce ziarul îl citeai 30 de minute pe zi. Convorbirea ta cu Mine era formală și acum te întreb: Dacă într-o singură zi ai avut plăcere să fii cu Mine în rugăciune doar cinci sau șase minute, poți avea pretenția să stai cu Mine o veșnicie?”
Repet: nu știu dacă acest dialog a fost un dialog dintr-un vis real sau este vorba doar de o parabolă ilustrativă. Un lucru este cert: dacă nu ne obișnuim să dialogăm cu cerul mai mult și mai intens încă din această viață, în cer ne vom simți străini. Vom constata cu durere că nu-L cunoaștem suficient de bine pe Dumnezeul nostru, iar El va trebui să rostească cele mai teribile cuvinte care vor fi date spre auz urechilor omenești: „Adevărat vă spun că nu vă cunosc!” (Matei 25:12).
Rugăciunea este cel mai înalt privilegiu care ne este oferit în această viață. Dumnezeu Însuși tânjește după comuniunea cu ființele create de El. Noi înșine avem nevoie de sfatul ceresc în fiecare clipă și avem nevoie de putere în lupta împotriva păcatului zi de zi. Noi înșine avem nevoie de timpul de liniște și siguranță pe care îl putem găsi doar la picioarele Mântuitorului.
De ce să nu profităm de acest privilegiu neprețuit? De ce să nu urcăm zilnic și tot mai des pe cărările rugăciunii?
Lori Balogh
