Daniel capitolul 7 – „Cornul cel mic”

„Cornul cel mic”

– Capitolul 7 –

În ocazia trecută am studiat primele șapte versete ale capitolului 7 din Cartea lui Daniel. Acestea ne prezintă, sub forma simbolurilor unor fiare, cele patru imperii universale care au avut legătură cu istoria poporului lui Dumnezeu: Babilonul, Medo-Persia, Grecia și Roma. Trecerea în revistă a celor patru imperii este telegrafică și reprezintă doar o introducere la ceea ce, de fapt, este partea principală a viziunii lui Daniel: natura și lucrarea „cornului cel mic” de pe pământ și judecata care are loc în ceruri.

Aceste două aspecte reprezintă esența capitolului 7. În această ocazie ne vom opri asupra „cornului cel mic”, încercând să-l identificăm pe baza detaliilor ce ne sunt prezentate în viziune. Înainte de a analiza versetele referitoare la „cornul cel mic”, sunt necesare câteva observații. Întotdeauna a existat un interes deosebit între cercetătorii profețiilor biblice cu privire la identificarea lui „Anticrist”.

Numele de „Anticrist” apare, ca atare, doar în epistolele lui Ioan ( vezi 1 Ioan 2,18.22; 4,3; 2 Ioan 7). Cu toate acestea, „Anticristul” apare și în alte părți ale Scripturii sub alte denumiri, ca de exemplu „omul fărădelegii” (vezi 2 Tesaloniceni 2,3), sau fiara din Apocalipsa capitolul 13. Cine este „Anticristul”?

Din referirile biblice, aflăm că acesta este un om, o putere, sau o instituție care se opune lui Christos și poporului Său credincios. Dacă îi întrebăm pe unii membrii ai bisericilor mari, istorice, cu privire la identitatea „Anticristului”, ei ne vor răspunde că „Anticristul” sunt sectele, căci ele rup din „trupul lui Christos” (Biserica) și îi rătăcesc pe credincioși de la adevăr.

Unele culte neoprotestante susțin că „Anticristul” este un evreu, probabil din seminția lui Dan, care va apărea în viitor și care va domni la Ierusalim. Până nu demult, mulți creștini au susținut că „Anticristul” erau comuniștii, iar în Evul Mediu, „Anticristul” era identificat ca fiind papalitatea. Petrarca, Dante Alighieri în „Divina Comedia”, Ian Huss, Sf. Brighitta, Wycliff și alții au crezut că „Anticristul” este papalitatea. În timpul Reformei, numărul celor care au văzut în papalitate semnele de identificare ale „Anticristului” au crescut.

Alți creștini susțin că „Anticristul” este persoana lui Antioh Epifanul, unul dintre regii seleucizi care a încercat să elenizeze forțat poporul iudeu. Antioh nu a reușit lucrul acesta, fiind izgonit din Iudeea de răscoala Macabeilor. Unii au văzut „Anticristul” în islam, alții l-au identificat în persoana lui Nero, împăratul roman care i-a persecutat în mod sălbatic pe creștini.

Această varietate mare de păreri cu privire la identitatea „Anticristului” face ca identificarea acestuia să devină foarte importantă pentru noi. Cine se ascunde în spatele simbolului „cornului celui mic”? Căci „cornul cel mic” din capitolul 7 al Cărții lui Daniel este „Anticristul”. Versetele din capitolul 7, care vor face obiectul studiului nostru, sunt: 7.8.11.20.21.22.24.25 și 26.

Detalii cu privire la „cornul cel mic”, așa cum le putem găsi în versetele amintite:

1. „Un corn” (vers.8). În Biblie cornul este un simbol al puterii: fie politice, fie religioase (vezi 2 Cronici 18,10; Mica 4,13; Zaharia 1,18- 21). Dacă cele zece coarne care ies din capul celei de-a patra fiare (vers.7) reprezintă zece împărați (împărății) care urmau să apară pe scena istoriei după prăbușirea Imperiului Roman de Apus, în mod logic și acest „corn mic” trebuie să fie tot o putere politică. Faptul că acest corn mic urma să facă „război sfinților” (vers.2) și să doboare trei dintre cele zece coarne mari dinaintea lui (vers.24) dovedește că el urma să fie o putere.
2. „Un corn mic” (vers.8). La începutul existenței sale, acest „corn” este mic, ceea ce sugerează un început modest.
3. El iese din mijlocul celor zece coarne (vers.8 și 24). Dacă ce-a de-a patra fiară din capitolul 7 reprezintă Imperiul Roman, și dacă cele zece coarne de pe capul ei reprezintă cele zece regate ale Europei Occidentale care au rezultat în urma prăbușirii Imperiului Roman de Apus, atunci acest „corn mic”, care iese din mijlocul celor zece coarne, trebuie să apară tot pe teritoriul Europei Occidentale.
4. Pentru a se ridica „cornul cel mic”, sunt smulse trei dintre cele zece coarne existente deja (vers.8.20 și 24). Trei regate care urmau să se nască prin divizarea Imperiului Roman de Apus urmau să cadă pentru a face loc acestui „corn mic”.
5. „Cornul cel mic” are ochi de om (vers. 8 și 20). Celelalte zece coarne sunt „oarbe”, singurul care este văzut având ochi de om este „cornul cel mic”. În Biblie, ochiul simbolizează inteligența. În descoperirile date apostolului Ioan în cartea Apocalipsei, acesta are ocazia să vadă ființe cerești pline cu ochi (vezi Apocalipsa 4,8), ceea ce sugerează ideea de inteligență sclipitoare a acestor ființe.

Același lucru îl vede și profetul Ezechiel în viziunea cerească pe care o redă în capitolul 1 al cărții sale (vezi Ezechiel 1,18; 10,12). „Cornul cel mic”, o putere modestă la început, se va remarca printr-o inteligență și abilitate deosebite de ale celorlalte puteri europene. „Cornul cel mic” le va spiona, le va supraveghea și va fi informat cu privire la tot ce se întâmplă în jur.

6. „Cornul cel mic” are o gură care vorbește cu trufie (vers. 8.11 și 20). Acest amănunt ne sugerează pretențiile de superioritate ale „cornului cel mic” față de celelalte coarne. O gură care vorbește, atunci când este vorba de o putere politică, așa cum deja am constatat, înseamnă decrete, legi și edicte prin care acest corn își va etala pretențiile de supremație.
7. Înfățișarea „cornului cel mic” este mai mare decât a celorlalte zece coarne (vers.20). Această putere mică și modestă la început urma să crească, devenind mai mare decât fiecare dintre puterile Europei rezultate prin fărâmițarea Imperiului Roman de Apus.
8. „Cornul cel mic” face război sfinților (vers.20 și 25). O putere care se războiește cu cei pe care Dumnezeu îi numește sfinții Săi este o putere persecutoare.
9. „Cornul cel mic” îi biruie pe sfinți (vers.20). Persecuția, pe care această putere reprezentată prin „cornul cel mic” urma să o pornească împotriva poporului lui Dumnezeu, avea să ducă la multe victime. Cu toate acestea, „biruința asupra sfinților” trebuie înțeleasă în sens restrâns: chiar dacă poporul lui Dumnezeu a suportat din partea „cornului cel mic” suferințe, tortură și moarte, această putere nu a reușit și nu va reuși niciodată să le răpească oamenilor mântuirea sufletului și bucuria unei legături vii cu Mântuitorul.
10. „Cornul cel mic” îi biruie pe sfinți până ce Cel Îmbătrânit de zile face dreptate sfinților (vers.20). Aceasta înseamnă că persecuția inițiată de această putere nu va înceta (decât poate temporar) până la revenirea în glorie a Domnului Christos.
11. „Cornul cel mic” rostește vorbe de hulă împotriva Celui Prea Înalt (vers.25). Hula (blasfemia) constă în însușirea unor prerogative și funcții, precum și a laudei, care aparțin doar lui Dumnezeu. Când Mântuitorul l-a iertat pe slăbănog de păcatele lui, fariseii și cărturarii iudei L-au acuzat pe Domnul de hulă: „Omul acesta hulește. Cine poate ierta păcatele decât Unul singur, Dumnezeu? „ (vezi Luca 5,17- 24). Văzând în Persoana Mântuitorului doar un simplu om, acești cărturari considerau că Domnul Iisus hulea. Ceea ce nu vedeau ei, din cauza orbirii lor spirituale, era faptul că El era și Dumnezeu, având deplină libertate să ierte păcatele.

Așadar, iertarea păcatelor este un atribut exclusiv divin și ori de câte ori omul, indiferent cine este el, ia asupra sa acest atribut care-i revine doar lui Dumnezeu, el săvârșește o blasfemie.

Biblia vorbește de blasfemie (hulă) și când este vorba de închinarea care I se cuvine doar Creatorului (vezi răspunsul dat de înger lui Ioan, atunci când acesta a încercat să se închine lui: Apocalipsa 22,8- 9). Închinarea, aparținându-I doar lui Dumnezeu, poate deveni o hulă atunci când este pretinsă de un om.

Așadar, dacă se spune despre „cornul cel mic” că rostește vorbe de hulă împotriva lui Dumnezeu, înțelegem de aici că această putere urma să pretindă titluri și funcții care Îi aparțin doar lui Dumnezeu (de exemplu dreptul de a ierta păcatele și dreptul la închinare).

12. „Cornul cel mic” urma să schimbe vremile (vers.25). În Geneza 1,14 ni se spune că Dumnezeu a creat soarele, luna și stelele pentru a arăta „vremile, zilele și anii”. Înțelegem de aici că schimbarea vremilor înseamnă schimbarea modului de măsurare a timpului. Biblia ne învață să măsurăm ziua de la apus de soare la apus de soare (vezi Geneza 1,5.8.13.19.23.31; Leviticul 23,32). Astăzi omenirea măsoară ziua de la 12 noaptea la 12 noaptea. Cine a schimbat „vremile” (modul de măsurare a timpului)?
13. „Cornul cel mic” urma să schimbe Legea (vers.25). Nu e vorba de o anulare a Legii lui Dumnezeu, ci doar de modificări în conținutul acesteia. Faptul în sine este tot o blasfemie la adresa lui Dumnezeu, singurul care este Dătătorul și Judecătorul Legii.
14. „Cornul cel mic” urma să se deosebească de înaintașii lui (vers.24). Deși „cornul cel mic” urma să fie o putere politică asemenea celorlalte coarne, el trebuia să se deosebească de acestea prin câteva trăsături. Din ceea ce am subliniat deja cu privire la natura „cornului cel mic”, reținem:

– El are ochi de om, ceea ce ne sugerează o inteligență deosebită și un sistem de observare și supraveghere neîntâlnit la celelalte puteri.

– El are o gură care vorbește cu trufie – el va da legi și decrete prin care se va ridica deasupra celorlalte puteri.

– El declară război sfinților – el va persecuta pe credincioșii care nu gândesc și cred ca el.

– El rostește vorbe de hulă împotriva Celui Prea Înalt – el își ia prerogative și funcții care Îi aparțin numai lui Dumnezeu (iertarea păcatelor, închinarea).

– El schimbă Legea lui Dumnezeu și modul de măsurare a timpului lăsat de Creator.

În concluzie, „cornul cel mic” se dovedește a fi nu doar o putere politică. Prin acțiunile sale el se dovedește a fi și o putere religioasă. Așadar, „cornul cel mic” este o putere dualistă, politico-religioasă.

15. Sfinții urmau să fie dați în mâinile „cornului cel mic” timp de o vreme, două vremi și o jumătate de vreme, adică trei vremi și jumătate (vers.25). Cuvântul din aramaică din care s-a tradus „vreme” este „idan”, care înseamnă „vreme”, „timp”, „an”. Așadar putem înțelege că este vorba despre trei ani și jumătate. Însă, în profețiile apocaliptice, așa cum sunt cele din „Daniel” și „Apocalipsa”, timpul nu este real, ci simbolic. Pentru a putea descifra timpul real de care vorbește profeția, trebuie să ținem cont de principiul zi-an, conform cu cele scrise în Ezechiel 4,6 și Numeri 14,34.

Conform acestui principiu de socotire a timpului profetic, o zi profetică înseamnă un an real. Primul care a susținut acest principiu de interpretare a fost starețul italian Gioacchino da Fiore (Ioachim de Floris), un prereformator. Acest mod de socotire a timpului profetic a devenit un standard pentru adepții mișcărilor antipapale: valdenzii, wiclefiții, husiții și pentru toți protestanții de după secolul al 16‑lea. Deci cei trei ani și jumătate profetici (1260 zile profetice) înseamnă 1260 ani reali.

Profeția din capitolul 7 al Cărții lui Daniel ne vorbește despre o perioadă lungă de supremație a „cornului cel mic” – 1260 ani – timp în care el îi va persecuta pe sfinții lui Dumnezeu și își va atribui tot felul de prerogative care Îi aparțin doar Creatorului.

16. Stăpânirea „cornului cel mic” i se va lua odată cu judecata finală (vers.26). Aceasta înseamnă că puterea reprezentată prin „cornul cel mic” va exista până la sfârșitul istoriei, până la revenirea lui Christos.

Acum, făcând suma tuturor detaliilor referitoare la „cornul cel mic”, ajungem la câteva concluzii:

1. „Cornul cel mic” nu poate fi o singură persoană (Nero, Antioh Epifanul etc.), deoarece perioada în care el trebuia să lucreze este de 1260 ani, ceea ce nu este posibil în dreptul unui om.
2. „Cornul cel mic” nu poate fi islamul, căci el trebuia să apară și să se dezvolte pe teritoriul Europei Occidentale.
3. „Cornul cel mic” nu poate fi comunismul, deoarece acesta a apărut și s-a dezvoltat relativ recent în istoria lumii. Cât privește perioada de supremație a „cornului cel mic” – de 1260 ani – ea nu poate fi pusă în dreptul comunismului, care a fost și este încă în unele locuri, doar o putere politică, nu și religioasă.
4. Singura instituție care corespunde tuturor detaliilor pe care ni le oferă profeția este Roma papală.

Să observăm acum cum se regăsesc aceste detalii despre „cornul cel mic” în dreptul instituției papale.

1. Un „corn mic”, dar cu o înfățișare mai mare decât celelalte coarne. Paradox sau nonsens? Ori „cornul” este mai mic, ori este mai mare decât celelalte. Cu toate acestea, profeția afirmă ambele lucruri despre această putere. Lucrul acesta nu este întâmplător, căci astăzi suntem martorii acestui paradox în dreptul instituției papale.

Vaticanul este unul dintre cele mai mici state ale lumii. În „Micul Dicționar Enciclopedic”, ediția 1986, la pag.1839, sub titlul „Vatican”, citim:

„Vatican, stat clerical al Bisericii Catolice, situat în vestul Romei, pe malul drept al Tibrului, pe colina cu același nume; 0,44 km pătrați, 1000 locuitori. Capitala – Vatican. Limbi oficiale – Latina și italiana… Dispune de o considerabilă baza economică reprezentată de mari investiții în întreprinderi din Italia și din alte țări.”

Dacă mai adăugăm la acestea și alte amănunte: o armată formată din circa o sută de soldați din Garda Elvețiană, dar și un număr de credincioși care se ridica la peste un miliard, potrivit Anuarului pontifical al Bisericii Catolice din anul 2002, înțelegem paradoxul: un stat atât de mic și totuși un imperiu spiritual atât de mare. Biblia nu greșește când vorbește despre această putere politico-religioasă ca fiind un „corn mic”, dar cu o înfățișare mai mare decât a celorlalte puteri europene.

2. „Cornul cel mic” se deosebește de înaintașii lui. Toate celelalte zece coarne, ieșite din Imperiul Roman de Apus, au fost puteri politice: Regatul Vizigot (în Spania și Galia), 2. Regatul Sueb (în Gallaecia), 3. Regatul Vandal (în Africa Romană) 4. Regatul Burgund (în Galia, pe Valea Ronului) 5. Regatul Alamanilor (în Elveția) 6. Regatul Franc (în Galia și Belgia) 7. Regatul Ostrogot (în Panonia și Italia) 8. Regatul lui Odoacru (în Italia și Sicilia) 9. Regatul Longobard (pe malul Dunării) 10. Regatul Anglo-Saxon (în Britania).

Singur, acest „corn mic” a fost și este o putere dualistă, politico-religioasă. Vaticanul este singurul stat-biserică și singura biserică-stat, având reprezentanți diplomatici la O.N.U. și întreținând relații diplomatice formale cu 174 de state suverane, cu Uniunea Europeană și Ordinul Cavalerilor de Malta, dar și o relație specială cu Federația Rusă. Vaticanul este un stat ecleziastic, în care pontiful roman este șeful statului, dar și al Bisericii.

3. „Cornul cel mic” a ieșit din mijlocul celor zece coarne. Detaliul se potrivește perfect Vaticanului, care s-a născut în mijlocul regatelor europene, în Europa de Vest.
4. Pentru a se ridica acest „corn mic”, au trebuit să cadă trei dintre cele zece coarne ieșite din fiara a patra. Studiul istoriei confirmă și acest amănunt împlinit în dreptul papalității. Cele trei coarne smulse din calea „cornului cel mic” au fost trei regate barbare care, deși primiseră creștinismul, acesta era în forma sa ariană.

Este vorba de heruli, vandali și ostrogoți. Aceste trei puteri ariene au stăpânit asupra Romei, fiind o piedică în calea ascensiunii puterii episcopului de Roma. Însăși erezia ariană (de la preotul Arie din Alexandria), care nu recunoștea divinitatea Domnului Christos, era protivnică credinței catolice. Papalitatea nu se putea dezvolta atâta vreme cât Roma se afla sub stăpânirea unor puteri ariene. Însă aceste puteri ariene au fost, rând pe rând, „smulse”.

Herulii lui Odoacru, care-l detronaseră pe ultimul împărat al Imperiului Roman de Apus, Romulus Augustulus, au fost alungați din Roma de către ostrogoții lui Teodoric. Dar și aceștia erau arieni, împiedicând dezvoltarea papalității.

În anul 538 d.Ch., generalul Belizarie, trimis de împăratul Iustinian al Constantinopolului, i-a alungat pe ostrogoții din Roma, după ce, același general, în anul 534 d.Ch., îi zdrobise pe vandalii lui Genzeric, și ei fiind un pericol pentru episcopul Romei.

În felul acesta, în anul 538, episcopul de Roma devine liber și, în noua sa calitate de papă, prin decretul lui Iustinian din anul 533, începe ascensiunea politică și religioasă în vidul creat după prăbușirea Imperiului Roman de Apus.

Iată cât de exactă este profeția care afirmase că acest „corn mic” se va dezvolta numai după „smulgerea ” a trei coarne dintre cele zece!

5. Ochii de om, simbol al inteligenței, al vigilenței și al unui sistem de supraveghere bine pus la punct. Două aspecte sunt demne de reținut în această privință: 1. Înființarea Ordinului Iezuit de către Ignațiu de Loyola, pentru contracararea Reformei din secolul al 16‑lea. Acest ordin are rolul de supraveghere (ochi de om) asupra respectării doctrinei Bisericii. 2. Sistemul spovedaniei prin care preotul putea „privi” în cele mai intime aspecte ale vieții credincioșilor. Acest sistem a ajutat papalitatea să țină totul sub supraveghere și control în toată perioada Evului Mediu.
6. Gură care vorbește cu trufie, rostind hule. Lucius Ferraris, un teolog romano-catolic, afirmă în lucrarea sa „Promta Bibliotheca”, lucrare la care „Enciclopedia Catolică” face referire ca la „o prețioasă mină de informații”:

„Papa este de o demnitate așa de mare și este așa de înălțat încât nu este un simplu om, ci este asemenea lui Dumnezeu, vicar al lui Dumnezeu.”

„Numai singur papa merită să fie numit „cel prea sfânt”, pentru că el singur e vicarul lui Christos și izvorul și fântâna a toată sfințenia.”

„El este de asemenea divinul monarh și împăratul suprem și regele regilor. De aceea papa este încoronat cu o întreită coroană în calitate de rege al cerului, al pământului al locurilor mai jos decât pământul.”

„Adesea superioritatea și puterea pontifului roman nu se exercită numai asupra lucrurilor cerești, a celor pământești sau a celor de sub pământ, dar chiar și asupra îngerilor, căci el este mai mare. Astfel că, dacă ar fi posibil ca îngerii să apostazieze de la credință sau să gândească contrar ei, ei ar putea fi judecați și excomunicați de către papă. Căci el este de o așa mare demnitate și putere încât formează unul și același tribunal cu Christos.”

„Papa este asemenea lui Dumnezeu pe pământ, singurul mai presus de cei credincioși ai lui Christos, mai marele împărat peste împărați, având plinătatea puterii, căruia i-a fost încredințat de Atotputernicul Dumnezeu nu numai împărăția pământului, ci și a cerului… Papa are o așa mare autoritate și putere încât poate modifica, explica sau interpreta chiar și legile divine.”

( Promta Bibliotheca, art. Papa 2, vol. 4, pag. 26‑29 )

Această ultimă afirmație citată este împlinirea unui alt amănunt legat de „cornul cel mic”:

7. Va schimba vremile și Legea. „Cornul cel mic” și-a luat o grozavă răspundere de a schimba chiar veșnica și sfânta Lege a lui Dumnezeu. Privind în Decalog, așa cum îl găsim într-un catehism catolic, observăm câteva modificări de esență:
8. Porunca a doua, care oprește închinarea la „chipuri cioplite” (orice reprezentări ale Divinității) nu există.
9. Prin desființarea Poruncii a doua, toate celelalte porunci au fost decalate (Porunca a treia devine a doua, Porunca a patra devine a treia, etc. )
10. Porunca a zecea a fost împărțită în două, pentru a ieși numărul zece, formând poruncile a noua și a zecea).

Cu privire la Porunca a patra, legată de ziua săptămânală de odihnă (în catehismul catolic ea este Porunca a treia), se afirmă următoarele în Catehismul convertitului la religia catolică din 1910:

„Întrebare: Care este ziua sabatului?

Răspuns: Duminica este ziua sabatului.

Întrebare: De ce păzim duminica și nu sâmbăta?

Răspuns: Păzim duminica în locul sâmbetei pentru că Biserica Catolică, în conciliul din Laodicea (336 d.Ch.) a transferat solemnitatea de la sâmbătă la duminică.”

Cu privire la schimbarea zilei de odihnă, Sinodul de la Laodicea din anul 336 d.Ch., canonul 29, a hotărât:

„Creștinii nu trebuie să iudaizeze și să nu lucreze sâmbăta, ci să lucreze în ziua aceea; dar ziua Domnului să o onoreze în mod deosebit și, fiind creștini, ar trebui, dacă este cu putință, să nu lucreze în ziua aceea. Dacă ei însă tot vor fi aflați iudaizând, să fie îndepărtați de la Christos.”

8. Război sfinților. Această sintagmă vorbește despre persecuție. Papalitatea a fost o putere persecutoare încă de la începuturile supremației ei. După alungarea ostrogoților din Roma (anul 538), drumul papalității spre supremație era pe deplin deschis. Doar după câteva decenii, papa Grigore 1 (590- 604) a decretat: „Puterile laice vor depune jurământ că vor extermina pe toți ereticii condamnați de biserică.”

Aceasta a fost poziția papalității față de toți cei care au îndrăznit să gândească și să creadă altfel decât dogmele impuse de ea. Din această atitudine persecutoare („război sfinților”) s-au născut cruciadele contra valdenzilor, albigenzilor și catarilor.

De aici a pornit planul diabolic al „Nopții sfântului Bartolomeu” (22 august 1572), în care numai în Paris au fost uciși peste 30.000 de hughenoți (protestanți calvini) din ordinal regelui Carol al 9‑lea, împins de infernala sa mamă, Caterina de Medici. Se estimează că în întreaga Franță, în zilele ce au urmat acestei nopți de groază, au căzut în jur de 500.000 victime, fie uciși, fie stigmatizați pe viață.

Din același spirit de persecuție al papalității au fost trimiși la rug Ian Huss, Ieronim, Savonarola, Copernic, Giordano Bruno și mulți alții, al căror număr îl vom cunoaște doar în marea zi a judecății divine.

9. Perioada de supremație de 1260 ani. În anul 533 d.Ch., Iustinian, împăratul Imperiului Roman de Răsărit, decretează că episcopul de Roma este papă, adică cel mai egal dintre egali, suveran peste toate bisericile creștine. Exact peste 1260 ani, în 1793, Napoleon, generalul Revoluției Franceze, decretează reducerea influenței papale în Europa.

Decretul lui Iustinian nu s-a putut aplica decât în anul 538, când generalul Belizarie îi izgonește pe ostrogoți din Roma, lăsând cale liberă ascensiunii episcopului de Roma. În același mod, decretul lui Napoleon din 1793 nu s-a putut aplica decât în 1798, când generalul Berthier ocupă Vaticanul și îl ia prizonier pe papă. Dacă socotim timpul scurs între 533 și 1793, constatăm că sunt exact 1260 ani. De asemenea, între 538 și 1798 sunt tot 1260 ani, exact timpul prezis cu privire la supremația „cornului cel mic”.

În 1790, în plină Revoluție Franceză, 30 episcopi romano-catolici au apărut în fața guvernului revoluționar al Franței pentru a protesta împotriva legilor care urmăreau să elibereze clerul de sub jurisdicția papei. Iată ce spuneau ei:

„Aveți de gând să lăsați libere toate religiile, cu excepția aceleia care odată fusese supremă, care a fost susținută de evlavia părinților noștri și de toate legile statului, și care timp de 12 secole a fost religia națională.”

Observați cum chiar papalitatea recunoaște perioada de supremație prezisă în Biblie (trei vremi și jumătate = trei ani și jumătate profetici =1260 zile profetice = 1260 ani reali).

Concluzii

Daniel a primit viziunea din capitolul 7 în anul 553-552 î.Ch. „Cornul cel mic” – o putere anticristică – urma să apară după circa o mie de ani. Apoi profeția ne arată ce urma să se întâmple în perioada de supremație a acestei puteri, în cei 1260 ani.

Cine poate spune ce se va întâmpla peste o sută de ani? Dar peste un an? Dar peste o oră? Nimeni. Doar Dumnezeu este singurul care poate descoperi ce va aduce viitorul (vezi Isaia 46,9‑10). Dacă până acum istoria confirmă împlinirea exactă a cuvântului profetic, de ce nu am avea încredere că și ceea ce nu este încă împlinit din profeția biblică se va împlini la timpul hotărât de Dumnezeu?

„Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece – zice Domnul” (Matei 24,35; Marcu 13,31; Luca 21,33).

Lori Balogh