Daniel capitolul 8 – O nouă viziune

O nouă viziune

– Capitolul 8 –

În Biblie găsim o mulțime de profeții privitoare la viitor. Începând cu Geneza și terminând cu Apocalipsa, Biblia este presărată cu texte, capitole sau cărți întregi cu caracter profetic. Dintre acestea, profeția pe care o găsim în Cartea lui Daniel, capitolele 8 și 9, reprezintă cea mai cuprinzătoare profeție care a fost dată de Dumnezeu oamenilor.

Despre versetele 24-27 ale capitolului 9 (ultima parte a profeției de care vorbim), Isac Newton, cel mai mare savant care a trăit înaintea epocii moderne, spunea că ele reprezintă „temelia religiei creștine.”

Câteva generalități:

  1. Capitolele 8 și 9 nu pot fi separate, căci ele conțin una și aceeași profeție, chiar dacă între scrierea capitolului 8 și cea a capitolului 9 au trecut 13 ani.
  2. Capitolul 8 este sămânța din care se dezvoltă capitolul 9, apoi capitolele următoare până la sfârșitul cărții și chiar întreaga escatologie a Noului Testament (vezi Matei 24, Luca 21, Marcu 13, 2 Tesaloniceni 2, Apocalipsa).
  3. Sunt unii comentatori ai Cărții lui Daniel care susțin că cele scrise în capitolul 8 s-au împlinit în secolul al II-lea î.Ch., pe vremea Macabeilor și a lui Antioh Epifanul, regele seleucid care a cucerit Palestina, încercând să-i elenizeze pe iudei și să le schimbe religia și obiceiurile. Acești comentatori sunt ori răuvoitori, ori nu cunosc întreaga Scriptură, deoarece în cuprinsul capitolului 8 sunt mai multe versete care ne arată că acesta este un capitol escatologic (care privește vremea sfârșitului):

– vers. 17: „Vedenia privește vremea sfârșitului.”

– vers. 19: „Vedenia privește vremea sfârșitului.”

– vers. 26: „Vedenia este cu privire la niște vremi îndepărtate.”

Această întreită subliniere pe care o face îngerul în explicația pe care i-o da profetului Daniel, ne arată cât se poate de clar că evenimentele pe care le are în vedere profeția din capitolele 8 și 9 trebuiau să se petreacă într-o perioadă lungă de timp, întinzându-se până la revenirea lui Christos. Întreagă această panoramă profetică nu avea cum să se împlinească într-o perioadă atât de scurtă de timp, ca cea la care fac referire acești comentatori: secolul al II-lea î.Ch.

Un alt argument împotriva celor susținute de acești comentatori îl reprezintă mărturia Mântuitorului. În versetul 13 al capitolului 8 se vorbește despre „urâciunea pustiirii”. Domnul Christos citează această expresie din Cartea lui Daniel în Predica de pe Munte, redată în Matei capitolul 24: „De aceea, când veți vedea urâciunea pustiirii, despre care a vorbit prorocul Daniel, așezată în locul sfânt – cine citește să înțeleagă! – atunci cei ce vor fi în Iudeea să fugă la munți” (Matei 24,15).

Observăm că Mântuitorul, care a lucrat și a predicat în prima parte a secolului I, vorbește despre „urâciunea pustiirii” ca fiind un eveniment viitor. Prin urmare este total incorect să considerăm că evenimentul în cauză s-a petrecut într-o perioadă anterioară lui Christos.

  1. Viziunea din capitolele 8 și 9 gravitează în jurul Sanctuarului. Nu mai avem de-a face cu fiare sălbatice, ca în capitolul 7, ci cu animale domestice (țapul, berbecul), adică animale care se foloseau la jertfele de la Templu. Însuși Domnul Christos nu mai este prezentat în aceste capitole ca un Împărat, ca în visul lui Nebucadnețar din capitolul 2, nici ca un Judecător, ca în viziunea din capitolul 7, ci ca un Mare Preot și Mijlocitor.
  2. Pentru Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea, înțelegerea profeției din capitolrlr 8 și 9 este de importanță majoră, deoarece aici găsim actul de naștere al mișcării advente, rostul apariției noastre ca biserică pe pământ, precum și misiunea pe care o avem în lume.

Daniel 8,1-2: Viziunea este primită de Daniel la doi ani după cea din capitolul 7. Nu mai este vorba de un vis, ci de o viziune, în timpul căreia profetul este treaz. Care sunt manifestările unei persoane răpite în viziune? Iată câteva dintre acestea (vezi Numeri 24,2-4):

– Persoana în cauză este trează.

– În timpul viziunii, ea este ruptă de realitatea din jur.

– Ochii sunt deschiși, dar omul nu vede nimic din ceea ce se petrece în jur. El vede doar scenele care îi sunt prezentate în viziune.

– Profetul aude doar ceea ce i se transmite în viziune și nimic din ceea ce se petrece în jur.

– Profetul nu respira pe toată perioada în care este răpit în viziune. Este, poate, cel mai impresionant amănunt din aceste manifestări.

Toate aceste manifestări dovedesc faptul că o viziune este de natură supranaturală.

Viziunea este primită în anul al treilea al domniei lui Belșațar, împăratul Babilonului, adică în anul 551-550 î.Ch. Ceea ce este de remarcat este faptul că Daniel redă viziunea în legătură cu niște date geografice legate nu de Babilon, care încă nu căzuse, ci de Medo-Persia, viitorul imperiu universal. Susa era capitala principală a Imperiului Medo – Persan, iar râul Ulai era un râu care înconjura cetatea Susa. Numele actual al râului este Karum. Cum se explică acest lucru?

Daniel era foarte preocupat de profeția din Isaia 21,2: „Ridică-te Elam! Asediază Medie!” El observă ridicarea la orizont a noii puteri și de aceea Dumnezeu îl transportă pe profetul Său în capitala Susa a Elamului, care era deja atașat Medo-Persiei. Așa se explică faptul că viziunea începe nu cu Babilonul, care încă supraviețuia, ci cu următorul imperiu universal – Imperiul Medo-Persan.

Daniel 8,3-4: Berbecul – primul animal-simbol.

Spre deosebire de cele patru fiare din capitolul 7, care sunt văzute ieșind din mare, cele două animale din capitolul 8 sunt văzute ieșind dintr-un râu – simbolul armatelor invadatoare (vezi Isaia 8,7; Apocalipsa 12,15).

Berbecul este simbolul Imperiului Medo-Persan, lucru confirmat chiar de îngerul Gabriel în explicația pe care o dă profetului: „Berbecele pe care l-ai văzut cu cele două coarne, sunt împărații mezilor și perșilor” (vers. 20).

Simbolul ales de Providență pentru a reda puterea acestui nou imperiu este sugestiv, dacă ținem seama de câteva amănunte furnizate de istorie. Rapoartele vremii arată că împărații Persiei, atunci când se aflau în luptă, purtau pe cap, în loc de coroană, capul unui berbec. De asemenea, pe sigiliile persane se poate găsi frecvent figura berbecului.

Daniel vede cele două coarne ale berbecului inegale, cel mai înalt crescând cel din urmă. Este un simbol perfect al naturii dualiste a noului imperiu, Imperiul Medo-Persan. Cei care s-au afirmat primii au fost mezii. Perșii s-au ridicat mai târziu, i-au supus pe mezi, însă i-au tratat cu respect, fondând împreună un imperiu dualist. Cu toate acestea, perșii erau mai puternici.

Berbecul este văzut în viziune că împungea în trei direcții (corespondentul celor trei coaste din gura ursului din capitolul 7):

Spre apus: Babilonia, Siria, Asia Mică, Grecia.

Spre nord: Calchis, Armenia, Sciția și regiuni din jurul Mării Caspice.

Spre sud: o parte din Arabia, Egipt și Etiopia.

Cele trei direcții de expansiune a noului imperiu dovedește încă odată că este vorba de o putere răsăriteană, care se întinde în toate direcțiile. Ca o confirmare a împlinirii profeției trebuie remarcat că perșii nu au făcut cuceriri în est, iar pe vremea lui Ahașveroș, Imperiul Medo-Persan se întindea din Etiopia până în India (vezi Estera 1,1).

Daniel 8,5-8: Țapul – al doilea animal-simbol

Țapul este simbolul Imperiului Greco-Macedonean al lui Alexandru cel Mare. Cheia acestui simbol o avem chiar de la îngerul Gabriel, în explicațiile pe care acesta le oferă profetului Daniel: „Țapul însă este Împărăția Greciei, iar cornul cel mare dintre ochi este cel dintâi împărat” (vers. 21).

Acest „cel dintâi împărat” nu poate fi altul decât Alexandru Macedon, fondatorul acestui nou imperiu universal.

Se spune despre țap că „nu atingea pământul”, afirmație care sugerează viteza de expansiune a acestui imperiu, lucru pe care deja l-am văzut în capitolul 7, prin simbolul pardosului cu patru aripi. Istoria confirmă acuratețea acestui amănunt profetic.

În anul 334 î.Ch., Alexandru Macedon trece Helespontul în Asia Mică cu doar 35.000 soldați și provizii doar pentru o lună. Într-un timp record, el cucerește Tirul, Palestina, Egiptul, Babilonul, apoi trece Indul și cucerește o parte din India. Trupele însă refuză să mai înainteze, fapt pentru care Alexandru e nevoit să renunțe. Se retrage în Babilon pe care visează să-l transforme în capitala noului său imperiu. În anul 323 î.Ch., Alexandru declară Babilonul drept noua sa capitală, însă în același an, după un șir de beții și orgii, bolnav de friguri, se stinge ca o cometă, lăsând în urmă un imperiu uriaș, dar fără urmași la tron.

De ce tocmai țapul este ales de Providență pentru a zugrăvi Imperiul Macedonean? Nu este nimic întâmplător! Alexandru Macedon pretindea că este progenitura lui Jupiter Amnon, al cărui simbol era o capră. De asemenea, succesorii lui Alexandru sunt zugrăviți pe monedele timpului având uneori coarne de capră. Însuși simbolul Greciei era un țap, iar Alexandru era supranumit Alexandru Aegus – fiul caprei. Orașul macedonean Aegeae înseamnă „orașul caprei”, aegeaenii – „poporul caprei”, iar Marea Egee – „Marea caprei”.

Afirmația „a venit un țap de la apus” dovedește încă odată că este vorba despre o putere apuseană.

Daniel 8,6-7: Lupta dintre țapul de la apus și berbecul din răsărit.

Este vorba de marile lupte greco-persane consemnate de istorie (Salamina, Termopile și Maraton), în care grecii i-au înfrânt pe perși, împiedicând extinderea Imperiului Medo-Persan în Europa. În pasajul biblic sunt două expresii care ne sugerează cât de crâncene au fost luptele dintre berbecul medo-persan și țapul macedonean:

  1. Țapul „s-a repezit asupra lui cu toată puterea lui”(vers.6).
  2. Țapul „s-a aruncat încruntat asupra lui”(vers. 7).

După intrarea lui Alexandru în Asia Mică, pe teritoriul berbecului, are loc o primă luptă crâncenă la râul Granicus, în Frigia, luptă în care grecii îi înfrâng pe generalii lui Darius. Urmează a doua lupta crâncenă, la Issus, în Cilicia, apoi a treia luptă la Arbela în Siria (331 î.Ch.). Această ultimă victorie a lui Alexandru asupra medo-perșilor marchează sfârșitul Imperiului Medo-Persan.

„I-a frânt amândouă coarnele” (vers. 7): Imperiul Medo-Persan a fost în totalitate supus de greci. Persepolisul, capitala imperiului, a fost ars, armatele au fost fărâmițate și împrăștiate, orașele prădate, imperiul ieșind de pe scena istoriei ca putere dominatoare.

Daniel 8,8: Frângerea cornului cel mare – moartea lui Alexandru Macedon.

După ce a pus bazele celui mai întins imperiu de până atunci, imperiu ce se întindea din Grecia până în India și de la Marea Caspică până în Etiopia, la doar 32 ani, din cauza necumpătării, oboselii și petrecerilor destrăbălate, Alexandru Macedon moare, lăsând în urmă un imperiu imens, fără urmaș la tron. (anul 323 î.Ch.)

„În locul lui au crescut patru coarne mari în cele patru vânturi ale cerurilor.”

După moartea lui Alexandru, au urmat 20 ani de lupte pentru tron. În decurs de 15 ani, familia lui Alexandru a fost nimicită, după care generalii lui cei mai puternici au împărțit imperiul în patru părți: Seleuc primește Siria și Babilonul; Ptolemeu primește Egiptul; Casandru primește Grecia și Macedonia, iar Lisimah – vestul Asiei Mici și Tracia.

Concluzii

Ne oprim pentru moment în acest punct al profeției din capitolul 8, deoarece ceea ce urmează – descrierea unei noi puteri numită „cornul cel mic” – necesită o abordare separată.

Observăm că profeția din capitolul 8 merge paralel cu cea din capitolele 2 și 7, însă de fiecare dată când ea este reluată, ni se dau amănunte în plus. Există un principiu pe care Dumnezeu îl aplică în cazul profețiilor panoramice, cum este cazul celor din capitolele 2, 7 și 8: principiul „repetiție și dezvoltare”.

Dumnezeu repetă o profeție de două, de trei și chiar de patru ori, arătând prin aceasta că lucrul este hotărât din partea Lui. În același timp, repetarea profețiilor panoramice face ca ele să se întipărească în memoria celui care studiază Biblia.

De asemenea, Dumnezeu dezvoltă o profeție repetată, deoarece omul este din ce în ce mai pregătit să înțeleagă și alte aspecte. Când este vorba de viitor, omul are nevoie de trecerea timpului pentru a înțelege unele adevăruri pe care Dumnezeu dorește să ni le transmită. Domnul Christos le spunea ucenicilor Săi: „Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteți purta” (Ioan 16,12).

În capitolul 2 al cărții, Dumnezeu descoperă doar o succesiune de imperii, privite doar din punct de vedere politic. Daniel era tânăr și nu era pregătit pentru mai mult. Însă anii trec, Daniel se maturizează din punct de vedere spiritual și Dumnezeu repetă profeția, de data aceasta în capitolul 7, mult mai detaliat, privind aceleași imperii universale din punct de vedere al naturii lor interioare și al atitudinii lor față de adevăr.

După alți câțiva ani, profeția se repetă din nou în capitolul 8, cu și mai multe amănunte. Aceasta este metoda divină de a ne învăța. De ce nu am proceda și noi la fel cu copiii noștri, cu semenii noștri? Din nefericire, prea adesea folosim „metoda pâlniei” (totul dintr-o dată), când în realitate „metoda picurării” (puțin câte puțin) este infinit mai eficientă.

Repetiția și dezvoltarea – iată un principiu demn de a fi învățat și trăit de orice copil al lui Dumnezeu, care dorește să fie eficient în lucrarea Lui.

Lori Balogh

 

 

This entry was posted in Cartea lui Daniel. Bookmark the permalink.

One Response to Daniel capitolul 8 – O nouă viziune

  1. MARTON ROZALIA says:

    FOARTE INTERESANT ACCEST PRINCIPIU..REPETITIE SI DEZVOLTARE….NU INTELEGEAM DE CE SE REPETA ,PROFETIA DE ATITE ORI…F.F.INTERESANT SI IN ACELAS TIMP EDUCATIV…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.