Daniel capitolul 5 – Ultima noapte de plăcere

Ultima noapte de plăcere

– Capitolul 5 –

Biblia ar fi mult mai săracă dacă din ea ar lipsi Cartea lui Daniel. O mulțime de adevăruri esențiale pentru mântuirea noastră pot fi găsite în această carte, supranumită pe drept „Apocalipsa Vechiului Testament”.

Capitolul 5 al cărții, pe care am început să-l studiem în ocazia trecută, ne oferă câteva amănunte interesante cu privire la cele ce s-au petrecut în Babilon în ultima noapte a existenței sale, înainte de a fi cucerit de armatele medo – persane conduse de Cirus. Valoarea istorică a acestui capitol este deosebită, întrucât nu s-a găsit încă niciun document antic care să redea cu același lux de amănunte evenimentele premergătoare căderii Babilonului.

Dincolo de valoarea istorică a acestui capitol, pentru un creștin care iubește Cuvântul lui Dumnezeu Cartea lui Daniel are o valoare suplimentară:

1. În această carte găsim confirmarea împlinirii unor profeții biblice rostite cu aproximativ două sute de ani mai înainte.
2. Tot aici găsim câteva învățături morale de mare valoare. În Cartea lui Daniel nu găsim porunci divine care să ne spună să facem sau să nu facem un anumit lucru. Aici nu ne sunt date legi, orânduieli, norme, așa cum găsim în cărți biblice ca Exodul, Deuteronomul, Leviticul, sau în Evanghelii. În schimb, găsim oameni cu caractere diferite, cu atitudini diferite față de Dumnezeu și, din felul în care intervine Dumnezeu în viața lor, învățăm ce e bine și ce e rău în viață, care e sfârșitul unei vieți neprihănite și care e sfârșitul unei vieți trăită în păcat.

Vă invit să observăm câteva învățături ce se desprind din capitolul 5 al Cărții lui Daniel, subliniind principiile după care lucrează Dumnezeu cu oamenii.

1. Efectele alcoolului.

În versetul 2 al capitolului 5, ni se spune că Belșațar, fiind „în cheful vinului”, a poruncit să fie aduse la marele ospăț vasele Templului din Ierusalim. Vasele acestea erau de mult timp în Babilon, de pe vremea primei campanii militare a lui Nebucadnețar în Ierusalim, în anul 606-605 î.Ch.

Trecuseră așadar 66-67 ani de când aceste vase se aflau în Babilon. Cu toate acestea, nu ni se spune că Nebucadnețar, sau vreun alt urmaș al său pe tronul Babilonului, ar fi luat aceste vase din casa visteriei pentru a face din ele prilejul batjocurii și disprețului la adresa lui Dumnezeu, a poporului Său și a Templului Său.

Există un anumit respect, chiar și la împărații păgâni, pentru ceea ce fusese dedicat lui Dumnezeu, chiar dacă ei nu I se închinau. Nici măcar Belșațar nu a făcut acest gest până la acest banchet. Mai mult decât atât, observăm că vasele nu au fost aduse de la începutul ospățului, când mințile erau încă limpezi, ci după ce mesenii au consumat vin din belșug, când ei erau „în cheful vinului”.

Din acest amănunt înțelegem că primul și cel mai de temut efect al alcoolului asupra minții este distrugerea spiritului de discernământ între bine și rău. Alcoolul, indiferent de băutura în care se află, indiferent de eticheta de pe sticlă și de reclama care i se face pe posturile TV, adoarme discernământul, îl paralizează. Conștiința, rânduită de Creator ca să fie un câine de pază credincios al sufletului omenesc, ajunge să fie paralizată de aburii alcoolului.

Ce poate fi mai rău pentru un om decât ca el să nu-și mai dea seama ce e bine și ce e rău în viață? El este ca o cetate fără ziduri, ca o corabie fără catarg… Diavolul este nerăbdător să-i vadă pe oamenii creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu fără protecție, pentru a năvăli în sufletele lor cu legiunile lui de demoni. Și, fără să vrea, fără să fie conștient de acest lucru, omul, până atunci stăpân pe sine, echilibrat, ponderat, respectuos în relațiile cu semenii, devine dintr-o dată un alt om, un posedat de puterilor întunericului.

Nu ați observat că un om beat are reacții imprevizibile? Îl cunoșteai ca pe un om calm, amabil, pașnic, dar care dintr-o dată devine certăreț, violent, plin de răutate. Care este de fapt adevărata lui față? Aceea în care mintea îi este trează, sau aceea în care creierul lui plutește în aburii alcoolului?

Latinii spuneau că „in vino veritas”, făcând aluzie la faptul că sub influența alcoolului omul își dă arama pe față și arată cum este el în realitate. Personal nu sunt de acord cu acest dicton latin, pentru că tot latinii au fost cei care au denumit alcoolul „spiritus” (de la care provine cuvântul „spirt”), pentru că ei au observat că, sub influența lui, omul este cuprins de un alt duh, de un alt spirit decât cel care-l caracterizează de obicei.

Beția a fost cea care l-a determinat pe Belșațar și oaspeții săi să-și piardă și ultima urmă de respect față de ceea ce este sfânt. Nimeni nu s-a găsit să atragă atenția chefliilor cu privire la păcatul ce îl săvârșeau, pentru că nimeni nu era treaz; toți erau sub influența aceluiași „spiritus”, sub influența aceluiași duh demonic care le-a adus în cele din urmă pierzarea.

Câte păcate ar rămâne nefăptuite dacă oamenii ar renunța la alcool! Câte accidente rutiere, câte accidente de muncă nu ar mai avea loc! Câte familii nu s-ar mai destrama! Câți oameni nu s-ar mai îmbolnăvi de ciroză, TBC, cancer digestiv etc., și câți ar avea o sănătate mai bună! Câtă violență n-ar mai fi văzută la știrile TV și câte cuvinte triviale ar rămâne nerostite!

Când Dumnezeu ne spune în Proverbele lui Solomon ca „vinul e batjocoritor și băuturile tari sunt gălăgioase”, El știe ce spune (Proverbe 20, 1). Când Dumnezeu ne îndeamnă: „Nu te uita la vin când curge roșu și face mărgăritare în pahar; el alunecă ușor, dar pe urmă ca un șarpe mușcă și înțeapă ca un basilisc”, El știe de ce ne dă un asemenea îndemn (Proverbe 23,31). El știe că cel ademenit de mărgăritarele vinului nu va mai fi el însuși, nu-și va mai aparține lui însuși, se va uita după femeile altora, inima sa vă vorbi prostii și va deveni nesimțitor. „M-a lovit, dar nu mă doare; m-a bătut, dar nu simt nimic.” (Proverbe 23,35)

Cât de recunoscători ar trebui să-I fim lui Dumnezeu că ne-a descoperit în Cuvântul Său principiile cumpătării și abstinenței: cumpătare față de hrana și băuturile sănătoase și abstinență față de cele dăunătoare.

Nu întâmplător Cartea lui Daniel aduce de trei ori în discuție problema cumpătării și abstinenței: în capitolul 1: hotărârea celor patru tineri; în capitolul 5: ospățul lui Belșațar; și capitolul 10, 3: Daniel, bătrân fiind, trăind aceleași principii de viață sănătoasă până la sfârșitul vieții.

2. Limita răbdării lui Dumnezeu

Când a avut loc ospățul lui Belșațar? În noaptea de 12 octombrie 539 î.Ch., după 66 ani de la prima campanie militară a lui Nebucadnețar împotriva Ierusalimului. Cei 66 ani sunt aproape o viață de om, în care Dumnezeu a trebuit să sufere umilință, batjocură și insinuări din partea unor împărați păgâni. În Daniel 1,2 ni se spune că Nebucadnețar a dus aceste vase sfinte în casa dumnezeului său, în visteria templului păgân. Simpla prezență a acestor vase – simboluri ale închinării la adevăratul Dumnezeu – într-un templu păgân era deja o imensă umilință pentru Creator. Oare ce gândeau popoarele păgâne într-o astfel de situație?

„Dacă noi i-am biruit pe evrei și le-am cucerit Ierusalimul și Templul, înseamnă că dumnezeii noștri sunt mult mai puternici decât Dumnezeul lui Israel.” Aceasta era logica simplă a păgânilor de atunci și de pretutindeni. Dumnezeu a trebuit să rabde și să Se lase umilit din acest motiv timp de 66 ani.

Să ne imaginăm că aceste vase nu au fost ținute într-un seif, la întuneric, pentru a fi ascunse de ochii oamenilor. Cu siguranță că s-au organizat expoziții de artă (vezi gestul împăratului Ezechia din Isaia cap.39) în care împărații babilonieni se lăudau în fața diplomaților, oamenilor de artă și vizitatorilor cu aceste piese de artă superb realizate. Dumnezeu a trebuit să rabde mulți ani batjocurile, aluziile răutăcioase și glumele la adresa Numelui Său. Câtă răbdare!

Nouă ni se pare că suntem răbdători în unele situații și ne felicităm pentru aceasta. În realitate nu e vorba de răbdare, ci de neputință și resemnare în fața unei situații pe care nu avem cum să o schimbăm. Răbdarea lui Dumnezeu nu este resemnare și neputință, căci El, fiind atotputernic, poate schimba în orice moment orice situație în favoarea Sa.

Atunci, dacă El poate schimba o situație nefavorabilă într-una favorabilă, de ce nu o face? Răspunsul se găsește în dragostea Sa pentru omul păcătos. Pentru că ne iubește prea mult, El ne mai acordă încă o șansă, și încă una, și încă o sută de șanse, pentru ca oamenii păcătoși să-L recunoască pe El ca Domn și Mântuitor. „Dar Tu, Doamne, Tu ești un Dumnezeu îndurător și milostiv, îndelung răbdător și bogat în bunătate și credincioșie.” (Psalmul 86,15)

Într-adevăr, Dumnezeu a avut o îndelungă răbdare în procedeele Sale de lucru cu împărații Babilonului. Numai despre Nebucadnețar, Cartea lui Daniel relatează patru ocazii în care el a putut vedea diferența între credința adevărată și cea falsă: examinarea celor patru tineri (capitolul 1), descoperirea și tâlcuirea visului lui Nebucadnețar (capitolul 2), experiența ocrotirii celor trei tineri în cuptorul aprins (capitolul 3) și visul cu copacul cel mare (capitolul 4).

În pofida acestor descoperiri evidente, Belșațar, care cunoștea prea bine aceste lucruri, îl îndepărtează pe Daniel de la curte și Îl sfidează pe Dumnezeul cerului. Gestul pe care-l face sub influența vinului, în toiul ospățului și al destrăbălării, umple cupa răbdării divine.

Da! Există o limită a răbdării lui Dumnezeu! Am putut vedea acest lucru cu ocazia Potopului. Atunci când civilizația antediluviană a atins culmea nelegiuirii, și când Creatorul nu a mai întrezărit nicio speranță de îndreptare, El a intervenit, distrugând lumea printr-un dezastru mondial.

A existat o limită a răbdării lui Dumnezeu pentru cei ce locuiau cetățile nelegiuite din Valea Iordanului: Sodoma, Gomora, Adma și Teboim. Marea Moartă din zilele noastre se află pe locul în care odinioară, aceste cetăți erau prospere și-L sfidau prin nelegiuirile lor pe Dumnezeu.

A existat o limită a răbdării divine și față de poporul ales, pe care Dumnezeu l-a binecuvântat și ocrotit, creându-i toate condițiile pentru ca să fie cu adevărat o lumină a lumii. Dar când poporul Său a lepădat în repetate rânduri soliile cerului, când el a atins culmea răzvrătirii, trimițându-L la cruce pe Însuși Fiul lui Dumnezeu, teribilă a fost judecata lui Dumnezeu împotriva lor. Distrugerea Ierusalimului în anul 70 d.Ch. stă mărturie în această privință.

Toate aceste exemple, și încă multe altele, ne avertizează că va exista o limită a răbdării divine și cu lumea în care trăim. Când cupa păcatelor lumii, a violenței, a imoralității și a corupției se va umple, Creatorul va pune capăt istoriei păcatului, salvându-Și copiii credincioși.

Câtă răbdare va mai avea Dumnezeu cu mine și cu tine? Răbdarea Sa cu fiecare dintre noi nu este altceva decât o invitație la pocăință și întoarcere la El. „Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăință?” (Romani 2,4)

3. Judecata lui Dumnezeu

Acest al treilea mesaj moral, conținut în capitolul 5 al cărții, este cuprins chiar în textul scris de mâna misterioasă pe peretele palatului imperial, text descifrat apoi de Daniel: „Numărat, numărat, cântărit și împărțit” („mene, mene, tekel upfarsin”)

Ce s-a întâmplat când îndelunga răbdare a lui Dumnezeu față de Belșațar și împărăția sa s-a sfârșit? A sosit judecata! Oamenii își fac o imagine greșită despre Dumnezeu și răbdarea Sa. Văzând că El nu pedepsește pe loc păcatele, caută diferite explicații:

– Pentru unii El este prea bun și de aceea ei cred că Dumnezeu vă ierta totul, necondiționat.

– Pentru alții, faptul ca păcatul nu e pedepsit imediat este o dovadă că El e incapabil să restaureze dreptatea pe pământ.

– Iar pentru o altă categorie de oameni, aceasta este o dovadă că nu există Dumnezeu.

De ce amână Dumnezeu pedepsirea păcatului și nu aduce mai repede dreptatea Sa pe pământ? Răspunsul trebuie căutat în esența naturii divine, care este dragostea. „Dumnezeu este dragoste” (1 Ioan 4,8) și dragostea, prin definiție, este îndelung răbdătoare față de greșelile și slăbiciunile celor din jur (vezi 1 Corinteni 13,4). Însă acesta este doar jumătate din adevăr. Dumnezeu nu este doar iubire, ci și dreptate. Cele două sunt cei doi piloni pe care se sprijină întregul Univers. Dacă una dintre cele două ar lipsi, Universul întreg s-ar prăbuși.

Așadar, răbdarea lui Dumnezeu este bogată, îndelungă, dar nu e nesfârșită. Ea are niște limite impuse de dreptatea divină, de sfințenia caracterului Său. Dacă răbdarea față de omul păcătos și față de atitudinea sa de răzvrătire nu ar avea margini, ea ar fi imorală, iar Creatorul nostru ar putea fi acuzat de complicitate față de păcat.

Dincolo de limita răbdării divine se afla judecata! Să observăm cât de corect procedează Tatăl ceresc atunci când aduce o judecată asupra unui om, asupra unui popor, sau asupra lumii întregi. După ce are o îndelungă răbdare cu omul, lăsându-l ani, poate zeci de ani să aleagă liber între bine și rău, timp în care Domnul apelează la toate mijloacele pentru a-l atrage la Sine, la sfârșit, când răbdarea Sa a ajuns la limită, încep cele trei faze ale judecății:1. „Numărat, numărat”  2. „Cântărit” și 3. „Împărțit”.

1. „Numărat, numărat” (Daniel 5,26): „Numărat înseamnă că Dumnezeu ți-a numărat zilele domniei și i-a pus capăt.”

Ce înseamnă a număra zilele cuiva? Înseamnă a le trece în revistă, a le analiza pe fiecare în parte, a vedea conținutul fiecărei zile, fiecărei ore, fiecărei clipe. Înseamnă o cercetare amănunțită a faptelor, cuvintelor, gândurilor și simțămintelor.

Dar de ce Dumnezeu numără de două ori, înainte de a continua judecata? În primul rând pentru ca noi și toate ființele din acest Univers să avem siguranța că nu se va strecura nicio greșeală în aprecierea vieții cuiva. Dumnezeu verifică și reverifică, așa cum a făcut și la Creație, pentru ca judecata Sa să fie desăvârșită și nimeni din Univers să nu poată găsi vreun motiv de murmurare sau de îndoială. Și, în al doilea rând, pentru ca noi să fim siguri că Dumnezeu a făcut totul pentru salvarea omului.

2. „Cântărit” (Daniel 5,27): „Cântărit înseamnă că ai fost cântărit în cumpănă și ai fost găsit ușor.”

Cântarul și balanța erau pentru antici simboluri ale judecății. Zeița dreptății este reprezentată de o femeie legată la ochi, ținând în mână o balanță.

Într-o reclamă TV pentru băuturi răcoritoare era prezentată o balanță. Pe unul dintre talere se afla un pahar în care se turna o băutură oarecare. Contrar legilor fizicii, cu cât se turna mai mult în pahar, talerul respectiv se ridica mai mult. Așa era în reclamă. Din nefericire, așa este în viața multor oameni din jurul nostru. Cu cât trec ani mai mulți, timpul curgând în paharul vieții, cu atât paharul devine mai ușor, mai gol, mai lipsit de conținut.

Oare ce se găsește pe celălalt taler al balanței? Acolo se află etalonul după care va fi cântărită viața fiecăruia dintre noi: Legea lui Dumnezeu, cea „sfântă, dreapta și bună”. (Romani 7,12)

„Găsit prea ușor” înseamnă găsit cu lipsă. Și, deoarece Dumnezeu nu poate admite rebuturi în Împărăția Sa, urmează sentința:

3. 3. „Împărțit” (Daniel 5,28): „Împărțit înseamnă că împărăția ta va fi împărțită și dată mezilor și perșilor.”

Împărțit înseamnă de fapt dispariție, distrugere, nimicire. Înseamnă retragerea harului ocrotitor al lui Dumnezeu și suportarea de către om a tuturor consecințelor alegerilor lui. În final, Dumnezeu nu va da oamenilor decât ceea ce ei înșiși au ales să primească. Așa este drept și așa este bine.

Concluzii

Dumnezeul Bibliei este un Dumnezeu îndelung răbdător. Nu este o răbdare a neputinței și resemnării, ci una izvorâtă din dragostea Sa profundă față de om. Profețiile Bibliei ne arată că ne găsim în ultimele ore ale răbdării îndelungi a Tatălui nostru ceresc. Timp de șase milenii, El a răbdat scenele violenței, ale desfrâului, ale idolatriei, ale războaielor și ale morții de pe pământul nostru.

Ce va fi după ce răbdarea Sa va ajunge la limită? Un singur răspuns există: judecata, în care zilele fiecăruia dintre noi vor fi numărate și cântărite în balanța cerului, în raport cu marele etalon moral – Legea lui Dumnezeu.

Oare cum va fi găsită viața mea și a ta? Va fi paharul greu, plin de neprihănirea lui Christos, plin de fapte de bunătate, de slujire, de sacrificiu? Sau va fi găsit ușor, asemenea paharului din reclama TV, plin numai de forme goale ale religiei, de mândrie și încredere în sine?

Fie ca la judecata fiecăruia dintre noi să se rostească cuvintele: „Numărat, numărat, cântărit și găsit vrednic pentru cer!”

Lori Balogh