Cele trei solii îngerești
Cele trei solii îngerești sunt trei solii semnificative, rostite într-un timp profetic bine definit (vezi Apocalipsa 14:6-12)..
Considerații generale
1. Purtătorii celor trei solii sunt trei „îngeri”. Sensul cuvântului „înger” este mult mai larg decât acela de ființă supranaturală. Înger („malachia” în ebraică și „angelos” în greacă) înseamnă „sol”, ‘trimis”. Luând sensul larg al cuvântului, prin „înger” înțelegem un sol trimis de Dumnezeu cu un mesaj special. Acest sol poate fi un înger din cer, un om cu o solie specială, o mișcare religioasă sau o biserică chemată de Dumnezeu cu o misiune specială (vezi 2 Corinteni 5:20; Matei 28:18‑19 – Textele arată că Dumnezeu a încredințat predicarea Evangheliei oamenilor).
2. Zborul îngerului simbolizează repeziciunea cu care trebuie vestită solia lui Dumnezeu.
3. Glasul tare al îngerului arată spre puterea soliei.
4. „Prin mijlocul cerului” (la zenit) – Predicarea soliei trebuia să ajungă la o culme.
5. Obiectul predicării este Evanghelia veșnică. Nu este vorba de o Evanghelie nouă, ci aceeași solie a mântuirii prin jertfa lui Christos, care a fost propovăduită de la Adam până în generația sfârșitului.
6. Întinderea lucrării – o solie mondială, care trebuie vestită oricărui neam, limbă și popor.
7. Timpul vestirii acestor solii este timpul sfârșitului. Acest aspect reiese din contextul în care sunt plasate cele trei solii îngerești. Apocalipsa cap. 13 prezintă ultimele faze ale luptei dintre bine și rău, iar Apocalipsa 14:14‑20 vorbește despre revenirea în glorie a Domnului Christos. De asemenea, faptul reiese chiar din conținutul soliilor. De exemplu. prima solie este vestită într-un timp în care judecata lui Dumnezeu a început în cer (vezi Apocalipsa 14:7).
8. Scopul celor trei solii îngerești este acela de a pregăti un popor credincios, gata să-L întâmpine pe Domnul Christos la a doua Sa venire (vezi 1 Petru 2:9; Tit 2:14).
Prima solie îngerească (vezi Apocalipsa 14:7)
Ea profetizează o mare redeșteptare religioasă legată de solia începutului judecății lui Dumnezeu și a revenirii lui Christos. De asemenea, ea proclamă trei adevăruri:
1. Cheamă pe oameni la adevărata temere față de Dumnezeu. Nu groază, ci respect, venerație, loialitate și supunere deplină față de Creator!
2. Anunță începutul judecății de cercetare în cer, în timp ce pe pământ oamenii își urmează cursul obișnuit al vieții – „a sosit ceasul judecății Lui”. Această judecată, despre care scrie profetul Daniel în cap. 7:9‑13, are loc înainte de revenirea lui Christos și are drept scop stabilirea celor care vor fi găsiți vrednici pentru a moșteni viața veșnică.
În simbolistica vechiului sanctuar, acest eveniment era prefigurat de marea Zi a Ispășirii, de la sfârșitul anului religios iudaic, în care avea loc judecata poporului (vezi studiul 11, Sanctuarul și judecata de cercetare). Conform profețiilor din Daniel 8:14 și 9:24‑27, această judecată a început deja în anul 1844.
3. Îi îndeamnă pe oameni să se închine adevăratului Dumnezeu, Creator al cerului și al pământului. De subliniat este faptul că această porțiune din solia primului înger se regăsește în mijlocul Poruncii a patra, legată de adevărata zi de odihnă (vezi Exodul 20:8‑11). În mod implicit, solia primului înger cheamă oamenii să revină la adevărata închinare față de adevăratul Dumnezeu, în adevărata zi de odihnă.
A doua solie îngerească (vezi Apocalipsa 14:8)
Ea proclamă căderea „Babilonului”. La data în care Ioan primea viziunile Apocalipsei, Babilonul antic era în ruine. Apocalipsa fiind o carte simbolică, iar soliile îngerești referindu-se la timpul sfârșitului, sensul termenului „Babilon” trebuie căutat în confuzia existentă în sânul creștinismului de la sfârșitul timpului („Babel” înseamnă „confuzie”), din cauza numeroaselor învățături și practici false care au pătruns în creștinism. De timpuriu, primii creștini au văzut în Roma persecutoare o reîncarnare a Babilonului de altădată (Tertulian, Irineu etc. – vezi 1 Petru 5:13).
Această a doua solie avertizează lumea că Dumnezeu va lepăda orice biserică ce s-a depărtat de adevărul simplu și curat al Scripturii, preferând minciuna. Suma învățăturilor false care au pătruns în creștinism (credința în nemurirea sufletului, schimbarea zilei de odihnă a Poruncii a patra, așezarea tradiției pe aceeași treaptă cu Biblia, închinarea la icoane, moaște, sfinți etc.) sunt numite „vinul Babilonului” prin care au fost îmbătate toate neamurile.
Căderea Babilonului spiritual este un proces, nu un eveniment brusc, lucru care este sugerat de repetarea verbului „a căzut, a căzut”, dar și de faptul că al doilea înger, spre deosebire de ceilalți doi, „spune” solia sa pe un ton normal. În Apocalipsa 18:4, îngerul reia solia căderii Babilonului, însă de data aceasta el o strigă cu glas tare, invitându-i pe cei sinceri să iasă din bisericile apostaziate.
A doua solie îngerească a început să fie vestită după anul 1844, când bisericile creștine din America i-au îndepărtat din sânul lor pe cei care așteptau revenirea lui Christos. Ea continuă și va cunoaște apogeul în momentul în care bisericile creștine se vor uni împotriva celor care vor asculta de tot adevărul descoperit de Dumnezeu în Scripturi. Declanșarea persecuției finale împotriva poporului lui Dumnezeu din partea bisericilor care alcătuiesc Babilonul spiritual al zilelor noastre va însemna căderea lor definitivă.
A treia solie îngerească (vezi Apocalipsa 14:9‑12)
Ea este proclamată de „înger” cu „glas tare”, fiind cea mai grozavă amenințare dată vreodată muritorilor de către un Dumnezeu al iubirii, dar și al dreptății. Solia este dată în ceasul al 11‑lea unei lumi decăzute, aflată în pragul închiderii harului. Doar o avertizare solemnă mai poate trezi o lume adormită din somnul adus de nelegiuirile ei.
Cui îi este adresată această solie? Celor care au disprețuit primele două solii, adică:
– Celor ce nu se tem de Dumnezeu (lipsă de respect, de venerație și loialitate față de El);
– Celor ce nu I se închină ca și Creator;
– Celor ce nu respectă Legea Sa, inclusiv Porunca a patra cu privire la Sabat;
– Celor ce vor primi semnul fiarei. Semnul fiarei este opusul semnului lui Dumnezeu. În Biblie, semnul lui Dumnezeu este adevărata zi de odihnă, Sabatul Domnului, despre care vorbește Porunca a patra din Decalog (vezi Exodul 31:13,17; Ezechiel 20:12,20).
Prin analogie, semnul fiarei, despre care vorbește pe larg Apocalipsa 13 și 14, trebuie să fie o falsă zi de odihnă, cea poruncită de oameni, nu de Dumnezeu, adică sabatul fals. Lupta dintre bine și rău se va încheia, potrivit profețiilor biblice, cu un ultim test la care va fi supusă întreaga lume. Este testul credincioșiei față de Dumnezeu sau față de puterea reprezentată de fiară. După acest ultim test, care va împărți lumea în două clase, harul lui Dumnezeu se va închide și Domnul Christos va reveni în slava Sa.
Semnele de recunoaștere ale poporului lui Dumnezeu (vezi Apocalipsa 14:12):
1. Păzirea poruncilor lui Dumnezeu;
2. Credința lui Iisus;
3. Răbdarea sfinților (caractere sfințite).
Lori Balogh
