Isprăvnicia creștină

Isprăvnicia creștină

Prin „isprăvnicie creștină” se înțelege modul în care un creștin își administrează bunurile, precum și datoriile pe care le are față de Dumnezeu. Pentru unii oameni acest subiect este piatra de poticnire a credinței lor, neînțelegând că au o responsabilitate față de Dăruitorul tuturor binecuvântărilor de care se bucură în viață.

Cine este proprietarul de drept al pământului?

Vezi Leviticul 25:23; Psalmul 24:1; Deuteronomul 10:14; 1 Corinteni 10:26

Dumnezeu, în calitate de Creator, este Stăpânul de drept și absolut al cerului, al pământului și al tuturor bunurilor materiale și spirituale care se află în ele. În ceea ce privește pământul, sunt două motive majore pentru care Dumnezeu este Stăpânul absolut al lui:

1. El este Creatorul, aceasta implicând următoarele:

– El a avut ideea originală;

– El a investit putere, inteligență și dragoste în lucrarea Creației;

– El a realizat-o;

– El o susține.

2. El este Răscumpărătorul omenirii și al întregii Creații din blestemul păcatului și al morții (vezi 1 Petru 1:18‑19).

Consecințe: 1 Corinteni 6:19‑20: „Voi nu sunteți ai voștri”. Deși suntem ființe libere, noi nu suntem proprii noștri stăpâni. Aparținem lui Dumnezeu și, prin urmare, suntem responsabili de felul în care administrăm binecuvântările primite.

Pământul dat omului (vezi Psalmul 115:16)

Dumnezeu a dat pământul și bunurile de pe el tuturor oamenilor, nu doar unor clase favorizate, de aceea voința Lui este ca toți oamenii să se bucure în mod egal de darurile primite (vezi Matei 5:45). Din acest motiv, biserica este de partea oricăror legi care sprijină egalitatea între oameni, dându-le posibilitatea de a se bucura în mod echitabil de binecuvântările lui Dumnezeu.

Omul – un administrator (vezi Geneza 1:28; 1 Petru 4:10; 1 Corinteni 4:1‑2)

Încredințând pământul în mâinile omului, Dumnezeu nu a renunțat la calitatea Sa de Stăpân, de Proprietar al pământului. El nu i-a permis omului să facă tot ceea ce dorește cu Creația lui Dumnezeu, ci a dat niște legi în care omul trebuie să se integreze.

Ce este un administrator („ispravnic”)? Un om în care stăpânul (patronul) are încredere deplină, care se identifică cu interesele și planurile stăpânului și care folosește averea stăpânului la fel cum ar folosi-o acesta dacă ar fi prezent. Un om care trebuie să fie gata să dea socoteală în fiecare clipă de felul în care a administrat averea stăpânului.

Dumnezeu – un Stăpân generos (vezi Ioan 3:16; Coloseni 2:10)

După căderea în păcat, Dumnezeu, în loc să ne nimicească pentru neascultarea față de Legea Sa, ne-a dăruit harul Său, ocrotirea îngerilor Săi cei sfinți, nădejdea mântuirii, Duhul Sfânt, Cuvântul scris și, mai presus de orice, pe Fiul Său ca jertfă pentru salvarea noastră.

Dacă Dumnezeu este Stăpânul absolut, dacă noi suntem doar niște administratori ai pământului și dacă El ne-a dat tot ce a avut mai scump pentru salvarea noastră, oare omul nu are nicio datorie față de El? Dincolo de datorie, nu ar trebui să existe și recunoștință din partea omului pentru tot ceea ce a primit? Și această recunoștință nu ar trebui să se manifeste în toate aspectele, inclusiv cel material (vezi Geneza 28:20‑22)?

Dăruirea sistematică în Biblie

Biblia vorbește despre dăruire sistematică, constantă și, în același timp, benevolă. Dăruirea sistematică nu trebuie să devină constrângere sistematică, deoarece Dumnezeu nu primește decât daruri de bunăvoie. Dăruirea sistematică izvorăște din principiul dragostei recunoscătoare.

Dăruirea în Biserica creștină are două componente: 1. zecimea și 2. darurile benevole (având diferite destinații: săraci, construcții de biserici, evanghelizare, ajutor în cazuri de calamități etc.). Principiul zecimii a fost instituit în timpurile Vechiului Testament și practicat de toți oamenii credinței (vezi Geneza 14:19‑20; 28:22).

În poporul Israel, principiul zecimii era reglementat prin lege (vezi Leviticul 27:30- 34). În timpurile Noului Testament Mântuitorul a reafirmat principiul zecimii (vezi Matei 23:23).

Dăruirea – o piatră de încercare a credincioșiei (vezi Maleahi 3:8‑10)

Necredincioșia în ce privește zecimea, dar și zgârcenia indiferent de motivația invocată, este considerată de către Dumnezeu drept furt, înșelăciune. De aceea, fie blestemul, fie binecuvântarea sunt consecințele pe care fiecare om și le atrage singur asupra sa, în funcție de felul în care a înțeles datoria sa față de Dumnezeu și semeni.

După cum Dumnezeu Și-a rezervat în Eden un pom din care omul nu avea voie să mănânce, după cum tot El Și-a rezervat a șaptea parte din timp – Sabatul – la fel El și-a rezervat a zecea parte din bunurile noastre materiale (care, în final, tot Lui îi aparțin!). Biblia ne prezintă în timpurile Bisericii apostolice și un avertisment sever pentru cei care, în mod voit, premeditat, caută să-L înșele pe Dumnezeu (vezi Fapte 5:3‑4)..

Zecimea în istoria bisericii

• În Biserica primară era respectat principiul zecimii.

• În secolul al 3‑lea, Ciprian scria că a scăzut zelul creștinilor și credincioșia în privința zecimii.

• Părinți ai bisericii ca: Ioan Gură de Aur, Ambrozie și Ieronim au atras atenția că zecimea este o datorie sfântă.

• Augustin credea că invazia popoarelor germanice era o pedeapsă divină pentru neplata zecimii.

• Biserica catolică a recunoscut principiul zecimii, în timp ce protestanții nu l-au discutat prea mult. Luther s-a pronunțat public pentru zecime.

• Revoluția franceză a desființat practica zecimii în Biserica Catolică.

• Astăzi se observă o revenire la practica zecimii.

Marele evanghelist Billy Graham a afirmat: „Biblia ne învață să dăm zecimea. Adică a zecea parte din câștigul nostru net Îi aparține lui Dumnezeu.”

Lori Balogh