Religia Babilonului antic
Religia Babilonului antic era, ca în majoritatea cazurilor, politeistă. Un recensământ oficial din secolul al IX-lea î.Ch. a înregistrat un număr de 65 000 de zei. Practic, fiecare cetate și fiecare sat avea zeul său protector. Pe lângă Ființa supremă, existau și zeii locali, de rang inferior, care erau adorați cu multă devoțiune.
Pentru babilonieni, zeii erau foarte aproape de oameni, cei mai mulți dintre ei locuind pe pământ, în temple. Spre deosebire de egipteni care aveau zeități hibride (de ex. Sfinxul – jumătate om, jumătate animal) și chiar zeități animale, panteonul babilonian conținea doar zei antropomorfi, zei umanizați.
Gândirea religioasă a babilonienilor îi concepea pe zei ca fiind asemenea oamenilor: organizați în familii, făcând călătorii, fiind înzestrați cu patimi sau sentimente frumoase, având aventuri și trebuind să se hrănească asemenea oamenilor.
Datorită acestei credințe, principala preocupare a preoților era aceea de a le oferi zilnic, la ore fixe, de două ori pe zi, mâncare copioasă și variată, prescrisă de ritual. Hrana era servită pe o masa sfințită, acoperită cu flori și învăluită în fum de tămâie. Se credea că zeii consumau mâncarea prin simplul fapt de a o privi, menținându-și în felul acesta vitalitatea și puterea de a-i proteja pe credincioși.
Zeii babilonieni cei mai vechi erau astronomici: Anu – zeul cerului și părintele zeilor, Shamash – Soarele, Nannar – Luna, Bel sau Baal – zeul pământului în sânul căruia toți babilonienii se întorceau după moarte. Treptat, numărul zeilor a scăzut, zeii de rang inferior fiind neglijați în favoarea celor principali. Așa s-a ajuns ca Marduk, care la origine era un zeu-soare, să devină zeul suprem, suveran peste toate celelalte divinități babiloniene.
Cele mai înflăcărate rugăciuni ale babilonienilor erau adresate zeului Marduk și zeiței Ishtar (Astarteea la fenicieni și popoarele canaanite). Asemănându-se foarte mult cu zeița Isis a egiptenilor, zeița Afrodita a grecilor și zeița Venus a romanilor, Ishtar era zeița iubirii, a frumuseții și fertilității pământului, dar și zeița războiului. Adoratorii o numeau „Fecioara„, Sfânta Fecioară”, „Domniță a oștilor”, „Regină a cerului” sau „Fecioara Mamă”, titlurile făcând referire la faptul că nu a fost niciodată măritată.
Religia babilonienilor era legată mai mult de viața practică de pe pământ decât de viață de după moarte. Cerul era considerat a fi doar al zeilor. În concepția lor, morții coborau în Aralu, regatul umbrelor, care se afla în măruntaiele pământului, fiind un loc al pedepsei și niciodată al bucuriei. Acolo morții rămâneau pentru totdeauna cu picioarele și mâinile legate, tremurând de frig și suferind de foame și sete, dacă urmașii lor de pe pământ nu le puneau mâncare pe morminte.
Cei care fuseseră foarte răi în timpul vieții erau supuși unor chinuri cumplite pentru a-și ispăși păcatele, sub supravegherea lui Nergal și Allat, stăpânul și stăpâna acelui tărâm al morții. Unele cadavre erau incinerate, cenușa fiind păstrată în urne, în timp ce altele erau pregătite pentru înmormântare cu cea mai mare atenție.
Deși nu erau îmbălsămate, cadavrele erau parfumate și împodobite cu bijuterii, obrajii erau vopsiți, sprâncenele erau făcute, iar rufăria era schimbată. Femeilor li se punea alături de cadavru sticluțe cu parfum, farduri, piepteni și vopsele pentru ochi, pentru a continua să placă și în lumea de dincolo.
În cazul în care nu erau îngropați cum se cuvine, exista credința că sufletele celor morți continuau să dea târcoale pe lângă canale și jgheaburi, în căutarea hranei, putând otrăvi o întreaga cetate.
Pe altarele babiloniene se aduceau sacrificii de animale, cel mai adesea de miei, considerați a fi înlocuitorii omului. Ritualurile erau deosebit de importante pentru babilonieni, zeii lor fiind mai atenți la îndeplinirea acestora, decât la viața de zi cu zi a oamenilor.
Printre datoriile unui babilonian evlavios se număra și participarea la lungile procesiuni solemne în care preoții purtau statuia lui Marduk dintr-un sanctuar în altul. Idolii erau îmbrăcați cu veșminte și bijuterii bogate și unși cu ulei parfumat. De asemenea, se ardea tămâie înaintea lor și se aduceau ofrande. Pe parcursul sărbătorilor în cinstea zeiței Ishtar, se oferea virginitatea fiicelor, iar darurile față de preoți erau bogate.
Babilonienii intonau imnuri de laudă zeilor lor asemenea Psalmilor lui David, fiind pătrunși de smerenie și evlavie. Întreagă literatură religioasă a Babilonului era scrisă în limba sumeriană, nu cea babiloniană, la fel cum astăzi Biserica Catolică folosește limba latină în slujbele ei.
Noțiunea de păcat nu pare să fi însemnat mare lucru în viața de zi cu zi, însă apare în multe imnuri babiloniene. Pentru ei, păcatul nu era o simplă stare sufletească, ci o posedare demonică ce putea oricând să-l nimicească pe om. Rugăciunea era un fel de incantație îndreptată împotriva demonului.
Babilonienii erau obsedați de demoni, pe care îi vedea pretutindeni stând la pândă. Se apărau împotriva acestora cu ajutorul amuletelor, talismanelor, vrăjitoriilor sau statuetelor zeilor pe care le plimbau de-a lungul trupului. Pentru alungarea demonilor ce luaseră în stăpânire un om, se făceau exorcizări prin incantații înfocate și ritualuri magice, constând, între altele, în stropirea corpului cu apă din fluviile sacre Tigru și Eufrat.
În biblioteca lui Assurbanipal s-au găsit numeroase tăblițe de lut care conțin adevărate manuale de astrologie, de interpretare a viselor, de preziceri și ghicire. Preoții babilonieni preferau ca metodă de ghicire hepatoscopia (cercetarea ficatului de animale), metodă transmisă mai departe grecilor și romanilor. Niciun rege, niciun om de afaceri și niciun om de rând nu ar fi luat o decizie importantă fără să consulte una sau alta dintre metodele amintite.
Nicio altă civilizație nu a fost mai superstițioasă ca cea babiloniană. Orice amănunt, de la un vis banal și până la felul cum se mișcă un câine, era interpretat de cei inițiați, dezvăluind viitorul.
Poate cel mai șocant lucru care se petrecea în Babilonul de altă dată și care a scandalizat întreaga Antichitate a fost practicarea prostituției sacre. Însuși Alexandru Macedon a fost surprins de imoralitatea pe care a întâlnit-o în Babilonul de altă dată. Orice femeie era obligată, potrivit celor relatate de Herodot, ca odată în viață să meargă la templul zeiței Ishtar și să se prostitueze cu un necunoscut.
În acele temple era un du-te-vino necontenit, bărbații trecând printre femei și alegându-și femeia preferată. Femeile primeau o monedă mică de argint și, după ce își îndeplineau obligația față de zeiță, culcându-se cu un necunoscut, erau libere. Cele frumoase se achitau rapid de această obligație, însă cele urâte trebuiau să aștepte uneori ani de zile până când un bărbat le-ar fi aruncat în poala mică moneda de argint.
Aceste femei nu erau prostituate, căci după ce își îndeplineau obligația, se întorceau la familiile lor. În temple existau însă și prostituate (hierodule) care își exercitau profesia acolo, adunând uneori averi mari. Acestea locuiau într-un fel de mănăstire din apropierea templului. Ele se puteau căsători, însă nu puteau avea copii. De fapt, prostituția sacră era întâlnită și în Fenicia, Siria, Cipru și Lidia.
Numărul templelor era impresionant. Într-o inscripție se arată că doar în Babilon existau 53 de temple închinate zeilor principali, 55 de temple mai mici închinate lui Marduk, 300 de temple ale divinităților pământului, 600 de temple închinate divinităților cerului, 180 de altare ale zeiței Ishtar, 180 de altare ale zeilor Nergal și Adad, precum și 12 altare închinate altor zei.
Actele rituale constau în sacrificii de animale (de obicei berbeci, oi, miei, iezi, țapi, păsări și pești), aducerea de ofrande (fructe, ouă de struț și de rață etc.), intonarea unor imnuri și psalmi, precum și înălțarea unor rugăciuni. Spre deosebire de egipteni, care își manifestau recunoștința și dragostea lor față de zeitățile lor, babilonienii erau mult mai practici și mai interesați, deoarece la sfârșitul ritualurilor ei cereau zeului o anumită favoare.
Corpul sacerdotal era format din magi (care făceau vrăji și descântece), prezicători, interpreți de vise, sacrificatori, bocitori, cântăreți, dar și oameni cu funcții administrative. Din cauza obsesiei pe care babilonienii o aveau pentru demonii despre care credeau că îi pândeau pe oameni la tot pasul, un loc important în practicile cultice îl aveau exorcismele și diferitele forme de divinație.
Un mijloc de purificare folosit împotriva demonilor era stropirea bolnavului sau a casei cu apă luată dintr-un izvor sacru, sau ungerea cu un ulei purificator (ceva asemănător cu apa sfințită și ungerea cu mir din ritualurile creștine).
Babilonienii credeau că viața oamenilor și împrejurările vieții erau dirijate de zei, a căror voință putea fi ghicită pe diferite căi: prin vise, din zborul păsărilor, din mișcarea apei, din pâlpâirea flăcării, din cercetarea unor organe interne ale animalelor sacrificate (mai ales ficatul) sau din cercetarea poziției astrelor. Dintre toți membri clasei sacerdotale, cei mai respectați de către popor erau ghicitorii și astrologii.
La babilonieni întâlnim, pentru prima dată în istorie, concepția că suferința fizică sau morală este o consecință a păcatului. Până la apariția Bibliei și până la definirea păcatului din perspectivă creștină, babilonienii au fost primii care au vorbit de păcatul prin omisiune (neîndeplinirea unor datorii față de oameni și zei) și care au considerat că lipsa de milă în relațiile cu semenii este un păcat. Totuși, babilonienii nu au vorbit nimic despre iubirea față de aproapele.
De fapt, religia babilonienilor nu le arăta oamenilor ce bine să facă, ci mai degrabă le indica ce rău să nu facă. Morala babiloniană era, prin urmare, o morală negativă și pasivă. Singura îndatorire pozitivă și clar formulată la babilonieni era aceea de a răscumpăra un prizonier.
Între miturile babiloniene cele mai cunoscute se numără cel al Creației. Elementul primordial era apa. Din amestecul apei dulci (Apsu) cu apa sărată (Tiamat) s-au născut zeii și oamenii. Marele zeu Bel-Marduk l-a învins pe Tiamat, care voise să-i nimicească pe ceilalți zei, și, despicându-i trupul, a creat din cele două părți bolta cerului și pământul.
Atunci când oamenii nu i-au mai cinstit pe zei, neglijând să le mai aducă jertfe, zeii i-au pedepsit printr-un potop distrugător, descris în Epopeea lui Atrahasis (rege al orașului sumerian Shuruppak), dar și în cunoscuta Epopee a lui Ghilgameș, descoperită pe tăblița numărul 11. Asemănările izbitoare dintre aceste redări cu cele biblice despre Potop ne arată că ele au o sursă comună.
Lori Balogh
Bibliografie:
* Ovidiu Drâmba, „Istoria culturii și civilizației”, vol. I, Editura Științifică și Enciclopedică, București 1985
* Will și Ariel Durant, „Civilizații istorisite”, vol. I, Editura Prietenii Cărții, București, 2002
* „Religiile lumii”, Editura Aquila, București, 2008
