Pilda celor două case
Matei 7,24-27
O lecție de „arhitectură”… spirituală
Dacă dorește cineva să vadă ce fel de case mai construiesc oamenii în zilele noastre, o simplă navigare pe internet pe această tema îi va fi de mare ajutor. Pot fi admirate tot felul de case, unele mai ciudate decât altele: case mobile, construite pe roti uriașe, case construite în copaci sau pe insulițe de doar câțiva zeci de metri pătrați, case răsturnate cu susul în jos, case săpate în pământ, case care plutesc pe apă, case strâmbe, părând să se prăbușească din clipa în clipă…
Când am văzut astfel de ciudățenii, m-am întrebat: Cum vor rezista toate acestea în cazul unor situații limită? Ce se va întâmpla cu casa care, în loc de temelie, se sprijină pe patru roti uriașe, în cazul unei pene de cauciuc? Ce se va întâmpla cu casa construită în copac, când acesta va putrezi sau va fi doborât de vreo furtuna puternică? Dar cu acele case construite pe insulițele care de-abia se ridică deasupra valurilor mării, în cazul unei furtuni? Cât vor rezista acele case săpate în pământ, dacă vor fi alunecări de teren? Dar acele case zidite pe câte un bolovan mai mare, care se poate urni din loc la primul cutremur de pământ?
Când este timp frumos, este distractiv să vezi sau chiar să locuiești într-o asemenea casă. Dar dacă vine furtuna? În acest caz, un singur lucru contează: cât de solidă este temelia și cum s-a zidit deasupra ei. Dar pentru că nu suntem la un curs de arhitectură, vă invit să privim tema casei din punct de vedere spiritual.
În Noul Testament, imaginea casei este des folosită ca simbol al clădirii spirituale a Bisericii lui Christos. Apostolul Petru, scriindu-le credincioșilor din primul secol, le spune: „Și voi, ca niște pietre vii, sunteți zidiți ca să fiți o casă duhovnicească…” (1 Petru 2,5). Apostolul Pavel folosește aceeași imagine a casei atunci când scrie despre credincioșii din Efes că sunt „zidiți pe temelia apostolilor și prorocilor, piatra din capul unghiului fiind Iisus Christos” (Efeseni 2,20.21).
Însă Mântuitorul aduce subiectul mai aproape de noi, folosind simbolul casei nu doar în dreptul Bisericii, în general, ci în dreptul fiecărui credincios în parte. El face acest lucru în finalul Predicii de pe Munte, rostind Pilda casei zidită pe stâncă și a casei zidită pe nisip:
„De aceea, pe orișicine aude aceste cuvinte ale Mele și le face, îl voi asemăna cu un om cu judecată care și-a zidit casa pe stâncă. A dat ploaia, au venit șuvoaiele, au suflat vânturile și au bătut în casa aceea, dar ea nu s-a prăbușit, pentru că avea temelia zidită pe stâncă.
Însă orișicine aude aceste cuvinte ale Mele și nu le face, va fi asemănat cu un om nechibzuit care și-a zidit casa pe nisip. A dat ploaia, au venit șuvoaiele, au suflat vânturile și au izbit în casa aceea; ea s-a prăbușit și prăbușirea i-a fost mare” (Matei 7,24‑27).
Aceasta este Pilda celor două case – una dintre cele mai valoroase lecții de „arhitectură” spirituală pe care le putem găsi pe paginile Bibliei.
Text și context
Pilda celor două case nu a fost rostită întâmplător la sfârșitul Predicii de pe Munte. În ziua aceea, Mântuitorul i-a învățat pe ucenicii Săi o mulțime de lucruri, atât de multe încât Matei a trebuit să rezerve trei capitole întregi din Evanghelia sa pentru a rezuma temele principale ale predicii (capitolele 5‑7).
În acea ocazie, Domnul Christos a vorbit despre caracterul pe care Dumnezeu îl apreciază la un om („Fericirile”) și despre misiunea creștinilor de a fi o „lumină a lumii” și o „sare a pământului”. Apoi El a vorbit despre Legea de neschimbat a lui Dumnezeu, accentuând nu litera, ci spiritul ei. Iisus a mai vorbit apoi despre ce fel de relații trebuie să avem cu semenii noștri, cu vrăjmașii noștri și cu Tatăl ceresc. Ne-a arătat cum trebuie să ne rugăm, să facem bine și să postim, dar ne-a și avertizat cu privire la primejdia de a ne pune încrederea în comorile pământești.
Mântuitorul ne-a încurajat apoi să nu ne îngrijorăm cu privire la mâncare și îmbrăcăminte, asigurându-ne că Tatăl nostru ceresc știe de ce avem nevoie. El ne-a mai avertizat că nu există decât două căi: una îngustă, care duce la viață, și alta largă, care duce la moarte. Apoi, Iisus ne-a avertizat că în lume vor fi mereu profeți mincinoși printre cei adevărați, oferindu-ne câteva criterii de recunoaștere a adevăraților profeți.
Iată o mulțime de învățături concentrate, asemenea unei esențe, doar în câteva versete. Însă Domnul știa că oricât de numeroase și valoroase ar fi învățăturile oferite oamenilor, mai era nevoie de ceva pentru ca ele să fie cu adevărat utile și ziditoare: ele trebuiau nu doar auzite, ci și aplicate în viață. Altfel, totul ar fi rămas o simplă teorie frumoasă și vrednică de admirat, dar care nu ar fi schimbat cu nimic viața oamenilor.
Mântuitorul ar fi dorit să aibă înaintea Lui un singur fel de ascultători: oameni care au înțeles mesajul și care îl vor trăi în viață din clipa imediat următoare. Însă de la dorința la realitatea crudă este o mare distanță. Iisus le cunoștea gândurile și inimile celor care Îl ascultau și știa că nu toți erau dispuși să aplice în viață învățăturile Sale. Acestei categorii de oameni le adresează Iisus pilda celor două case.
Ascultători neascultători
Biblia vorbește despre mai multe categorii de oameni care aud Cuvântul lui Dumnezeu, dar nu-l împlinesc:
1) Ascultătorii sentimentali. Aceștia sunt impresionați pe moment de ceea ce aud, dar impresiile se șterg repede, iar în inima lor Cuvântul lui Dumnezeu nu aduce rod. Despre astfel de ascultători vorbește Domnul în cartea profetului Ezechiel: „Și vin cu grămada la tine, stau înaintea ta ca popor al Meu, ascultă cuvintele tale, dar nu le împlinesc, căci cu gura vorbesc dulce de tot, dar cu inima umblă tot după poftele lor” (Ezechiel 33,31).
2) Ascultători care nu înțeleg ceea ce aud. Un exemplu în acest sens îl reprezintă oamenii simbolizați prin sămânța căzută lângă drum din Pilda semănătorului. Despre aceștia Domnul spune că „aud Cuvântul privitor la Împărăție, dar nu îl înțeleg” (Matei 13,19).
3) Ascultători curioși. Aceștia caută mereu ceva nou care să le gâdile urechile, asemenea atenienilor din vremea lui Pavel. Despre ei stă scris că „nu-și petreceau vremea cu nimic altceva decât să spună sau să asculte ceva nou” (Fapte 17,21).
4) Ascultători uituci. Aceștia, deși înțeleg voia lui Dumnezeu, uită că ea trebuie și trăită. La astfel de ascultători face aluzie apostolul Iacov în epistola sa: „Dar cine își va adânci privirile în Legea desăvârșită, care este legea slobozeniei, și va stărui în ea, nu ca un ascultător uituc, ci ca un împlinitor cu fapta, va fi fericit în lucrarea lui” (Iacov 1,25).
5) Ascultători care nu cred. Despre această categorie se vorbește în finalul Pildei bogatului nemilostiv: „Și Avraam a răspuns: „Dacă nu ascultă pe Moise și pe proroci, nu vor crede nici chiar dacă ar învia cineva din morți” (Luca 16,31).
6) Ascultători rău-voitori. Aceștia aud Cuvântul lui Dumnezeu, îl înțeleg, nu-l uită, dar… nu-l împlinesc. Și nu-l împlinesc pentru că nu vor, fie pentru că le este rușine, fie pentru că se tem de dezaprobarea societății, fie pentru că nu le place voia lui Dumnezeu.
Un lucru este cert: Indiferent de motivele pentru care unii oameni împlinesc sau nu voia lui Dumnezeu, în ochii Lui nu există decât două categorii de oameni: unii care doar ascultă și alții care, după ce iau cunoștință de voia lui Dumnezeu, o împlinesc cu bucurie. Despre cele două categorii de oameni vorbește Mântuitorul în Plida celor două case, în introducerea căreia El rostește unele dintre cele mai teribile cuvinte care au fost sau care vor fi auzite vreodată de urechea omenească:
„Nu orișicine-Mi zice: „Doamne, Doamne!” vă intra în Împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri. Mulți Îmi vor zice în ziua aceea: „Doamne, Doamne! N-am prorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Și n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău? „Atunci le voi spune curat: Niciodată nu v-am cunoscut; depărtați-vă de la Mine, voi toți care lucrați fărădelege” (Matei 7,21‑23).
Două clădiri, două temelii, două destine
Pilda celor două case ne vorbește despre două atitudini generale cu privire la religie și două moduri complet diferite de a ne raporta la Dumnezeu: seriozitate și superficialitate. Dar oare numai în lume? Nu cumva aceste două atitudini se regăsesc, din nefericire, și în Biserică?
Există oameni care tratează relația lor cu Dumnezeu cu cea mai mare seriozitate, considerând-o partea cea mai importantă a existenței lor. Tot ceea ce gândesc acești oameni, tot ceea ce fac, tot ceea ce plănuiesc și doresc, este legat de relația lor cu Dumnezeu, purtând amprenta acesteia.
În același timp, există mulți oameni care tratează religia și relația lor cu Divinitatea cu superficialitate. Tot ceea ce gândesc, tot ceea ce fac, tot ceea ce plănuiesc și doresc acești oameni este legat mai mult de propria lor persoană și mai puțin de Dumnezeu și de voința Lui.
După cum în astronomie există două teorii: geocentrică și heliocentrică, la fel și în viața spirituală se pot observa două filozofii de viață: egocentrică și cristocentrică.
În condiții normale de viață, cele două categorii de oameni se disting cu dificultate. Când în viață apar bucurii, și unii și alții zâmbesc. Când apar necazuri obișnuite ale vieții, și unii și alții se întristează. Aparent, nu există nicio deosebire între ei. Dar când se dezlănțuie furtuna? Ce se întâmplă cu acești oameni când apar crize majore în viața lor? Atunci, numai atunci, iese în evidență deosebirea între cele două categorii. Doar atunci se vede pe ce fel de temelie și-a clădit fiecare casa sufletului său.
Dar de ce să așteptăm să vină o criză majoră în viață pentru a ști pe ce fel de temelie ne construim casa caracterului și sufletului nostru? De ce să așteptam ploaia de sus, șuvoaiele de jos și vânturile puternice ale vieții, pentru a ști dacă temelia rezistă sau nu?
Unul dintre motivele pentru care Mântuitorul ne-a lăsat Pilda celor două case este tocmai acela de a ne verifica temeliile înainte de a fi prea târziu. Acum se mai poate face ceva, dacă temelia casei noastre spirituale nu este bună. Când furtunile vor lovi cu toată puterea lor, va fi însă prea târziu…
De aceea, pilda este o invitație permanentă pe care Mântuitorul o face tuturor oamenilor în general, dar mai ales creștinilor, în special: aceea de a ne întoarce mereu la fundație, pentru a fi siguri că aceasta este bună. Dacă noi nu ne verificăm temelia casei noastre spirituale, cu siguranță o va face altcineva în locul nostru. Și când o va face el, nu va fi bine…
„Simone, Simone”, l-a avertizat Domnul pe Petru înainte de marea criză de la Golgota, „Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul” (Luca 22,31). Dacă noi nu ne cercetăm pe noi înșine cu ajutorul Duhului Sfânt, dacă noi nu ne verificăm temeliile credinței noastre, cu siguranță că o va face Satana într-o bună zi. Și când o va face el, va fi nu spre mântuirea, ci spre prăbușirea noastră definitivă.
De fapt, unde se observă diferența dintre creștinii serioși și cei superficiali? Așa cum am afirmat deja, diferența nu se află la suprafață, ci în adânc. La suprafață, casele zidite pe stâncă arată la fel cu cele zidite pe nisip. Ba uneori, cele zidite pe nisip sunt mai mari și mai impunătoare decât cele zidite pe stâncă.
La munte, de exemplu, pensiunile și hotelurile din vale sunt impunătoare. Dar pe măsură ce urcăm și intrăm în lumea stâncilor, cabanele sunt tot mai mici, dar construite în așa fel încât să reziste condițiilor vitrege de la marile înălțimi.
Și creștinii serioși și cei superficiali muncesc din greu, zi de zi, la ridicarea casei lor. Nici casa zidită pe stâncă, nici cea zidită pe nisip nu se ridică în câteva clipe, ci ele sunt rezultatul unei munci susținute și îndelungate, o muncă de o viață. Seriozitatea unora și superficialitatea celorlalți nu se observa privind casele așa cum arată ele la suprafață. Diferența o face temelia – acel element al construcției care nu se vede, dar care este esențial.
În varianta evanghelistului Luca a acestei pilde, apare o expresie care clarifică diferența dintre cele două categorii de oameni: Omul care și-a zidit casa pe stâncă „a săpat adânc înainte” (Luca 6,48). Aceasta înseamnă seriozitate: să sapi adânc, să nu te oprești la suprafața lucrurilor, la aparențe, la lucrurile care izbesc privirile.
Seriozitate înseamnă să nu te mulțumești cu o citire ocazională, grăbită și mecanică a Cuvântului lui Dumnezeu, ci înseamnă să sapi în adâncul lui, până ce Duhul Sfânt îți va descoperi sensurile lui ascunse. Seriozitate înseamnă să nu te mulțumești cu o rugăciune grăbită, rostită mecanic și cu mâna pe mânerul ușii, ci înseamnă cultivarea unei relații profunde, continue și personale cu Mântuitorul. Seriozitate înseamnă să nu te mulțumești cu ceea ce ai învățat întâmplător, din mers, despre caracterul, voia și planurile lui Dumnezeu, ci să-L cunoști personal, din propria ta experiență de viață. Seriozitate nu înseamnă doar să știi ce e bine, ci înseamnă să faci acel bine cu toată dragostea ta și punând la lucru toate talentele pe care ți le-a dat Creatorul.
Casele zidite pe nisip pot fi mari, impunătoare; ele pot fi construite cu multă muncă și cu materiale de calitate; ele pot respecta toate regulile arhitecturale moderne și pot impresiona. O singură lipsă au acestea: nu au temelie corespunzătoare.
Și pentru că aici nu vorbim despre case din cărămidă, lemn sau beton, ci de „case” sufletești, care trebuie să fie temelia unei astfel de case, astfel încât ea să reziste oricărei furtuni? Răspunsul la această întrebare îl dă apostolul Pavel:
„Căci nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă și care este Iisus Christos. Iar dacă clădește cineva pe această temelie aur, argint, pietre scumpe, lemn, fân, trestie, lucrarea fiecăruia va fi dată pe față; ziua Domnului o va face cunoscut, căci se va descoperi în foc. Și focul va dovedi cum este lucrarea fiecăruia. Dacă lucrarea zidită de cineva pe temelia aceea rămâne în picioare, el va primi o răsplată. Dacă lucrarea lui va fi arsă, își va pierde răsplata” (1 Corinteni 3,11‑15).
Așadar, mântuirea unora și nemântuirea altora nu va fi o problemă doar de zidire, ci mai ales o problemă de temelie. Aici se vede dacă cineva dovedește seriozitate sau superficialitate în înălțarea casei sufletului său.
Ploi, șuvoaie, vijelii
Diferența dintre casa zidită pe stâncă și cea zidită pe nisip nu se observă pe vreme bună, când toate merg bine. Diferența nu se face observată nici măcar atunci când asupra omului se abat necazuri obișnuite ale vieții. Nu ni se spune în parabolă că acea casa zidită pe nisip s-ar fi prăbușit la prima ploaie sau la prima rafală de vânt.
Situația pe care o descrie Domnul este una extremă, o criză majoră a vieții, în care toate forțele ostile se unesc pentru a lovi și distruge tot ce se poate distruge. Să observăm că ambele case sunt lovite din trei direcții diferite: 1) ploaia, care vine întotdeauna de sus, 2) șuvoaiele, care vin întotdeauna de jos, de pe pământ și 3) vântul, care bate întotdeauna din lateral.
1) Ploaia este simbolul încercărilor îngăduite de Dumnezeu, având scopul disciplinării și desăvârșirii caracterelor noastre. Despre astfel de încercări ale credinței, îngăduite de Dumnezeu (deci venite de sus), apostolul Petru spune că sunt „cu mult mai scumpe decât aurul care piere și care totuși este cercat prin foc”, având ca urmare „lauda, slava și cinstea la arătarea lui Iisus Christos” (1 Petru 1,7).
Multe dintre aceste încercări nici nu ar trebui să existe în viața noastră, căci Dumnezeu „nu necăjește cu plăcere, nici nu mâhnește bucuros pe copiii oamenilor” (Plângerile lui Ieremia 3,33). Dumnezeu e nevoit să le îngăduie în viața oamenilor fie pentru disciplinarea lor, fie ca să închidă gura lui Satana, ca în cazul lui Iov (vezi Iov cap. 1 și 2).
Uneori, aceste încercări sunt asemenea unor ploi mărunte de toamnă, care nu fac pagube prea mari. Ele doar curăță praful care se depune peste casa sufletului nostru. Poate un cuvânt jignitor adresat nouă de cineva, poate pierderea unui portofel cu ceva mărunțiș în el, poate o banală inundație de apartament de la vecinul de deasupra… Alteori însă, încercările pot semăna cu adevărate ploi torențiale, cu tunete și fulgere: o boală gravă, un divorț, un faliment, un accident grav sau un deces în familie.
Ce conferă rezistență casei noastre spirituale ca în astfel de momente să nu ne prăbușim? Ce îl face pe tânărul fără experiență să reziste unor ispite teribile? Ce o ajută pe o soție prigonită de soțul ei pentru credință să reziste și să nu se prăbușească în depresie? Ce îi ajută pe cei care au pierdut un loc de muncă sau au condus pe cineva drag la mormânt să nu se prăbușească, ci să meargă mai departe? Ce a dat și va da tărie Bisericii, astfel încât „porțile locuinței morților” să nu o biruie?
Categoric, nici cultura, nici puterea omenească, nici educația dată de școală nu ajută în astfel de momente. Dacă cineva rezistă unor crize majore ale vieții, aceasta se datorează doar temeliei solide pe care a construit întregul edificiu al sufletului său: Iisus Christos și ascultarea de voia Lui.
2) Șuvoaiele, valurile uriașe și curenții puternici de apă reprezintă valurile lumii care izbesc cu putere casa sufletului nostru. Ele sunt acele ispite care vin din direcția lumii în care trăim. „Căci tot ce este în lume”, spune apostolul Ioan, „pofta firii pământești, pofta ochilor și lăudăroșia vieții, nu este de la Tatăl, ci din lume. Și lumea și pofta ei trece, dar cine face voia lui Dumnezeu rămâne în veac” (1 Ioan 2,16.17).
Acestea sunt valurile lumii care în ultimii ani de libertate și prosperitate au dărâmat mai multe „case” spirituale decât au făcut-o vremurile de strâmtorare și prigoană.
3) Vânturile, vijeliile, furtunile și uraganele, acestea de unde vin ca să lovească în casa sufletelor noastre?
Istoria neprihănitului Iov ne dă un răspuns la această întrebare: În spatele tuturor „vânturilor” care au lovit în acest om al lui Dumnezeu se află Diavolul. Și atunci când i s-au răpit averile, și când i-au murit toți cei zece copii, și atunci când soția îl îndemna să-L blesteme pe Dumnezeu ca să piară, și când prietenii îl acuzau pe nedrept, în spatele tuturor acestor nenorociri se simțea răsuflarea marelui arhivrăjmaș, artizanul întregului rău ce se întâmplă pe planeta noastră.
Apostolul Pavel, cel care a simțit și el din plin „vânturile” iscate împotriva lui de Diavol, le scrie credincioșilor din Efes: „Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii și sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății care sunt în locurile cerești” (Efeseni 6,12).
Aici, în sânul puterilor întunericului se află epicentrul celor mai violente furtuni și uragane din viața unui om: „vântul” îndoielii și necredinței, „vântul” descurajării, „vântul” învățăturilor false, „vântul” persecuției. Dacă temelia nu este zidită pe Christos și împlinirea voii Sale, nicio casa zidită, oricât ar fi de mare și impunătoare, nu va rezista acestor vânturi puternice ale puterilor întunericului.
Dacă ploaia pune la încercare rezistența acoperișului unei case, dacă vânturile pun la încercare rezistența zidurilor ei, șuvoaiele de jos, valurile și curenții puternici de apă pun la încercare rezistența temeliei. Un acoperiș rupt se mai poate repara. Un zid prăbușit se mai poate rezidi. Dar dacă temelia se află pe nisip, cine mai poate evita prăbușirea întregului edificiu?
Lecții de viață
Mi-a plăcut nespus de mult un comentariu pe marginea acestei pilde, scris de o fiică a lui Avraam care L-a primit pe Iisus ca Mântuitor personal. Pentru profunzimea și frumusețea lui, îl voi reda integral, având permisiunea autoarei.
„Tot timpul am avut impresia că aceste cuvinte ale lui Yeshua înseamnă că dacă nu mi-am zidit casa pe nisip, atunci totul e roz și minunat, dar mi-au luat mai bine de 10 ani să înțeleg că furtunile, vânturile și șuvoaiele vin atât peste casa zidită pe nisip, cât și peste cea zidită pe stâncă. Fenomenele astea, ce au puterea să distrugă, sunt o consecință a faptului că trăim în această lume.
Yeshua (Iisus) nu a venit să ne izoleze de probleme, ci El a spus: „În lume veți avea necazuri, dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea” (Ioan 16:33). Scopul nu e să ne ferească de necazuri și greutăți, ci să ne învețe cum să rămânem în picioare în fața lor.
Nu cred că ești zidit pe stâncă instantaneu, la fel cum nu cred că ești zidit pe nisip instantaneu. Zidirea asta, oriunde ar fi ea, ia timp. Nu-ți apare casa peste noapte zidită pe stâncă doar pentru că ai luat o decizie în inima ta sau pentru că ai meditat mult și ai avut o atitudine pozitivă, ci casa se zidește pe măsură ce auzi cuvintele Lui și le împlinești.
Rezistența casei de pe stâncă nu se datorează unei calități superioare a materialului din care este făcută, la fel cum prăbușirea casei de pe nisip nu este cauzată de materiale de proastă calitate. Este scris despre casa zidită pe nisip că prăbușirea i-a fost mare, acest lucru însemnând că era o clădire impunătoare, deci nu are legătură cu materialul din care e făcută casa, ci are legătură doar cu locația acesteia. Dacă eu stau în picioare este doar datorită faptului că sunt în El, nu datorită caracterului meu puternic și nici abilităților mele.
El m-a iubit atât de mult încât S-a făcut stâncă pentru mine și, ca și cum n-ar fi fost destul, Și-a ridicat mânecile și S-a încins de lucru. M-a luat cărămidă cu cărămidă și m-a urcat până la o înălțime unde aerul e rarefiat și condițiile de lucru sunt grele. M-a zidit centimetru cu centimetru, pe vânt și ploaie, și nu S-a oprit oricât de greu I-a fost. Apoi a pus Ruach HaKodesh (Duhul Sfânt) să locuiască în mine și S-a pus pe Sine de jur împrejurul meu.
Când au venit adevăratele dezastre ale naturii peste mine, nu mai îmi era nimic nou, pentru că pe vreme dezastroasă am fost zidită de la prima cărămidă. Asta nu înseamnă că rămân intactă după dezastru, ci de multe ori rămân în urma lor cu geamuri sparte și bucăți din acoperiș rupte, poate chiar stricăciuni pe care nici eu nu le sesizez. Dar El, Credincios fiind, vine și mă inspectează milimetru cu milimetru și fiecare gaură o umple; orice e rupt, leagă; orice e spart lipește și dacă e nevoie înlocuiește, dar casa îmi rămâne în picioare. El m-a făcut și nu are cum să nu vegheze asupra mea după atâta lucru depus. Nu m-a zidit pe stâncă să vină să mă viziteze în vacanțe, ci m-a pus acolo că să locuiască în mine mereu.
Așa cum este adevărat că dacă nu zidește Adonai (Domnul) o casă, degeaba lucrează cei ce o zidesc, este adevărat și că dacă El zidește o casă, degeaba se luptă cei care vor să o dărâme. Trebuie mai întâi să dea afară Locatarul din mine, apoi să încerce să facă ceva.
Dacă rămân în picioare pe stâncă, nu are legătură cu superioritatea mea, ci cu faptul că El a îndurat tot ca să mă pună acolo și îndură în continuare tot ca să mă tină acolo.”
Bat Melech בת מלך
Cristina כריסטינה Sursa: http://notzria.blogspot.ro/2011/11/casa-zidita-pe-stanca.html
Ce am învățat din această tulburătoare parabolă a Mântuitorului? Am învățat să nu-mi clădesc niciodată casa sufletului meu pe nisipul mișcător și nesigur al înțelepciunii omenești, nici pe cel al filozofiilor lumii, nici pe prejudecățile oamenilor, nici pe iscusința mea sau a altora.
Am învățat, de asemenea, să nu-mi clădesc casa credinței mele pe temelia altuia, nici pe minuni sau sentimentalisme. Am învățat că singura temelie sigură este Stânca – Iisus și împlinirea Cuvântului Său. Dacă aceasta este temelia casei sufletului meu, nu am de ce să mă tem nici de ploaia încercărilor, nici de șuvoaiele ispitelor și nici de vijeliile pornite de puterile întunericului. Sunt zidit pe „Stânca veacurilor” și voi spune plin de încredere, asemenea psalmistului:
„Da, suflete, încrede-te în Dumnezeu, căci de la El îmi vine nădejdea. Da, El este Stânca și Ajutorul meu, Turnul meu de scăpare; nicidecum nu mă voi clătina. Pe Dumnezeu se întemeiază ajutorul și slava mea; în Dumnezeu este stânca puterii mele, locul meu de adăpost” (Psalmul 62,5‑7).
Lori Balogh
