Cine este „piatra” pe care a zidit Iisus Biserica Sa ?

Cine este „piatra” pe care a zidit Iisus Biserica Sa?

„Iisus a venit în părțile Cezareei lui Filip și a întrebat pe ucenicii Săi: „Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul omului?” Ei au răspuns: „Unii zic că ești Ioan Botezătorul, alții Ilie, alții Ieremia sau unul dintre proroci”. „Dar voi”, le-a zis El, „cine ziceți că sunt?” Simon Petru, drept răspuns, I-a zis: „Tu ești Christosul, Fiul Dumnezeului celui viu!”

Iisus a luat din nou cuvântul și i-a zis: „Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona, fiindcă nu carnea și sângele ți-a descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu care este în ceruri. Și Eu îți spun: Tu ești Petru, și pe această piatră voi zidi Biserica Mea și porțile Locuinței morților nu o vor birui” (Matei 16,13‑18).

Pasajul citat mai sus este folosit de Biserica Romano-Catolică, începând cu papa Leo (secolul al V-lea), pentru a demonstra faptul că la temelia Bisericii creștine se află autoritatea transmisă de Iisus Christos lui Petru, apoi transmisă mai departe pontifilor romano-catolici.

De fapt, cine este „piatra” pe care Mântuitorul urma să-Și clădească Biserica? Există trei variante de răspuns posibile: 1) Piatra este persoana lui Petru; 2) Piatra este mărturisirea de credință a lui Petru și 3) Piatra este Însuși Isus Christos. Să analizăm pe rând toate cele trei variante în lumina Scripturilor.

1) Piatra pe care a zidit Iisus Christos Biserica Sa este persoana lui Petru.

Desigur, nimeni nu poate nega rolul imens pe care l-a avut apostolul Petru în nașterea și dezvoltarea Bisericii creștine. Cu zelul său, însoțit de un curaj sfânt și o inimă curată, Petru a avut un rol major în primii ani ai creștinismului. El a fost purtătorul de cuvânt al ucenicilor, apoi al apostolilor Domnului, răspunzând cu curaj atât în fața poporului în ziua Cincizecimii, dar și înaintea Sinedriului (vezi Fapte 2,22‑36; 3,12‑26; 4,8‑12.19.20; 5,29‑32).

Cu toate acestea, scrierile Noului Testament ne arată că nu Petru a fost cel mai de seamă apostol. Iată câteva argumente în acest sens:

a) La puțin timp după frumoasa mărturisire de credință făcută de Petru în prezența Mântuitorului, el este aspru mustrat de Iisus pentru că s-a lăsat inspirat în vorbirea sa de Satana. Când Iisus a încercat să le vorbească ucenicilor despre patimile și moartea Sa, Petru L-a luat deoparte și a început să-L mustre, zicând: „Să Te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu Ți se întâmple așa ceva!” Dar Iisus S-a întors și a zis lui Petru: „Înapoia Mea, Satano! Tu ești o piatră de poticnire pentru Mine! Căci gândurile tale nu sunt gândurile lui Dumnezeu, ci gânduri ale oamenilor” (Matei 16,22.23).

Așadar, Petru este numit de Mântuitorul nu o piatră de temelie a Bisericii, ci o „piatră de poticnire pentru Mine”. Putea același Petru să fie o piatră pe care Iisus urma să-Și zidească Biserica și în același timp să fie și o piatră de poticnire pentru Mântuitorul lumii?

b) În mijlocul evenimentelor legate de arestarea lui Iisus, Petru L-a tăgăduit de trei ori pe Mântuitorul său, folosindu-se chiar de un limbaj degradant (jurăminte și blesteme – vezi Matei 26,69‑75). În felul acesta, Petru a dovedit că „porțile Locuinței morților” l-au biruit. Biserica însă avea să fie zidită pe Unul pe care „porțile Locuinței morților” nu puteau să-l învingă.

De asemenea, pentru a putea reintra în lucrarea lui Dumnezeu, Petru a avut nevoie de o reabilitare publică (vezi Ioan 21,15‑19). În aceste condiții, putea Petru să fie „piatra” pe care urma să fie zidită Biserica?

c) În timpul activității misionare, Petru cade în păcatul fățărniciei, fiind nevoie de mustrarea dură și publică a apostolului Pavel, care îi spune: „Dacă tu, care ești iudeu, trăiești ca neamurile și nu ca iudeii, cum silești pe neamuri să trăiască în felul iudeilor?” (Galateni 2,11‑15).

Este greu de crezut că un om căzut în păcatul fățărniciei, despre care un coleg al său afirmă că trăiește ca neamurile, nu ca iudeii, putea deveni piatra de temelie a Bisericii lui Christos.

d) Noul Testament îl prezintă pe Iacov, fratele Domnului, în postura de conducător al Bisericii creștine, nu pe Petru. Conciliul de la Ierusalim, despre care se raportează în Faptele apostolilor capitolul 15, se pare că a fost prezidat de Iacov, nu de Petru (vezi Fapte 12,17; Galateni 2,12). Dacă Mântuitorul S-ar fi referit la Patru ca fiind piatra de temelie a Bisericii Sale, nu ar fi fost firesc ca el să fie primul conducător al Bisericii?

2) Piatra pe care Iisus urma să zidească Biserica era mărturisirea lui Petru: „Tu ești Christosul, Fiul Dumnezeului celui viu!”

Mărturisirea lui Petru, în condițiile în care în poporul evreu existau atâtea prejudecăți cu privire la Persoana lui Iisus Christos și atâta opoziție față de lucrarea Sa, este un crez care, într-adevăr, stă la temelia Bisericii. Credința că Iisus este Mesia, Fiul lui Dumnezeu, este o doctrină de bază a Bisericii.

Însă există și alte doctrine de bază ale Bisericii: adevărul despre Trinitate, despre Dumnezeu Tatăl, despre Duhul Sfânt, despre revenirea lui Christos, despre îndreptățirea prin credință, etc. Prin urmare, este puțin probabil că Mântuitorul S-a referit la mărturisirea lui Petru ca fiind piatra de temelie a Bisericii. „Piatra” pe care urma să fie zidită Biserica trebuia să fie ceva mult mai cuprinzător decât o simplă mărturisire de credință.

3) Piatra de temelie a Bisericii creștine este Însuși Iisus Christos.

În favoarea acestei interpretări există mai multe argumente demne de luat în seamă. Astfel, în versetul 18, Domnul Christos Se folosește de un joc de cuvinte. Deși în limba română apare un singur cuvânt: „piatră”, în limba greacă apar două cuvinte cu sensuri diferite: „petros” și „petra”.

„Petros” este semnificația numelui lui Petru și se referă la piatra instabilă, care se rostogolește. „Petra” este piatra stabilă, stânca ce nu se poate clinti. Jocul de cuvinte din versetul 18 este următorul: „Tu ești Petru („petros”) și pe această piatră („petra”) voi zidi Biserica Mea.”

Rezultă din cuvintele Mântuitorului că Biserica nu urma să fie zidită pe „petros” (Petru), ci pe „petra”. Cine este această „petra” care urma să fie la temelia Bisericii?

În Vechiul Testament există o mulțime de texte care folosesc cuvântul „stâncă” în dreptul lui Dumnezeu:

„Și (Israel n.n.) a părăsit pe Dumnezeu, Ziditorul lui; a nesocotit Stânca mântuirii lui” (Deuteronomul 32,15).

„Ai părăsit Stânca, cea care te-a născut, și ai uitat pe Dumnezeul care te-a întocmit” (Deuteronomul 32,18).

„El a zis: Domnul este Stânca mea, cetățuia mea, Izbăvitorul meu” (2 Samuel 22,2).

„Trăiască Domnul și binecuvântată să fie Stânca mea! Înălțat să fie Dumnezeu, Stânca mântuirii mele” (2 Samuel 22,47).

„Căci Tu ești Stânca mea, cetățuia mea” (Psalmul 31,3; vezi și Psalmul 42,9; 18,2, etc.).

În concluzie, „piatra” pe care Iisus Și-a zidit Biserica nu este nici persoana lui Petru, nici mărturisirea lui de credință, ci este Însuși Iisus Christos, „Stânca veacurilor”.

Poate că cel mai important argument împotriva ideii că Petru ar fi piatra de temelie a Bisericii lui Christos se află în epistolele sale. Iată ce credea Petru despre adevărata piatră de temelie a Bisericii:

„Și voi, ca niște pietre vii, sunteți zidiți ca să fiți o casă duhovnicească, o preoție sfântă, și să aduceți jertfe duhovnicești, plăcute lui Dumnezeu, prin Iisus Christos. Căci este scris în Scriptură: „Iată că pun în Sion o piatră din capul unghiului, aleasă, scumpă; și cine se încrede în El, nu va fi dat de rușine” (1 Petru 2,5.6).

Petru a înțeles prea bine că piatra pe care Și-a zidit Iisus Biserica nu era persoana sa, atât de vulnerabilă în anumite momente ale vieții, ci era Însuși Iisus Christos, Fiul lui Dumnezeu. Dacă Petru a înțeles corect sensul cuvintelor Mântuitorului, noi de ce le-am răstălmăci?

Lori Balogh