Doctrina predestinării – un măr al discordiei în creștinism
„În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinți și fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui, ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiați prin Iisus Christos, după buna plăcere a voii Sale, spre lauda slavei harului Său, pe care ni l-a dat în Prea Iubitul Lui.”
Efeseni 1,4‑6
Cale ferată sau volan?
Ce este viața omului: o cale ferată, pe care ești obligat să mergi doar înainte, fără posibilitatea de a te abate nici la dreapta, nici la stânga, sau un drum cu multe răscruci, în care poți alege dacă mergi și în ce direcție vrei să te îndrepți?
Unii sunt adepții primei variante. Pentru ei, viața înseamnă un destin prestabilit de divinitate, de la care nu se pot abate oricâte eforturi ar face. În limbajul uzual al acestor oameni, atunci când nu li se împlinesc visele, apar frecvent sintagme ca: „așa i-a fost scris”, „asta i-a fost soarta”, „a fost lovit de soartă” și altele.
Alții sunt adepții celei de-a doua variante. Pentru aceștia, viața înseamnă o suită continuă de alegeri personale, o viață trăită cu „volanul” în mână, cu nenumărate ocazii de a alege să continui sau să renunți la drum, de a alege între stânga și dreapta.
Sunt două filosofii de viață complet diferite, bazate pe două principii ce par ireconciliabile: predestinația și liberul arbitru (voința liberă, libertatea de alegere). Controversa este veche de când lumea și nu pare să înceteze până la sfârșitul ei, împărțind omenirea în două clase distincte, având două moduri de gândire diferite, două moduri de a privi viața, lumea și pe Dumnezeu complet diferite.
Unii sfârșesc prin a se resemna, renunțând la orice efort de a schimba ce este greșit în viața lor sau în societate. Astfel de oameni devin apatici și indiferenți. Alții, dimpotrivă, sunt mereu dinamici, mereu în căutarea unor oportunități care să le permită să schimbe propriul destin, precum și cel al societății în care trăiesc. Cine are dreptate? Poate fi doctrina predestinării armonizată în vreun fel cu doctrina liberului arbitru?
Ecuația nu este atât de simplu de rezolvat. Apărătorii doctrinei predestinării nu pot răspunde unor întrebări de genul: Unde este dreptatea lui Dumnezeu în cazul în care El hotărăște dinainte ca unii să fie salvați, iar alții nu? Ce rost mai are judecata finală, dacă oamenii nu sunt responsabili pentru viața lor? Ce rost are lupta credinței, dacă deja există o hotărâre divină cu privire la destinul oamenilor?
Pe de altă parte, apărătorii doctrinei liberului arbitru nu pot nega niște realități evidente: Ne naștem fără ca cineva să ne întrebe dacă dorim sau nu să intrăm pe scena vieții; ne naștem în familii pe care nu noi le-am ales, în zone geografice și perioade ale istoriei pe care, de asemenea, nu le-am ales noi; învățăm și vorbim o limbă maternă, pe care nu noi am ales-o și începem să fim educați într-un sistem de valori moral-religioase pe care, de asemenea, nu le-am ales noi; nu depinde de alegerea noastră zestrea genetică cu care ne naștem, nici trăsăturile fizice, nici temperamentul și nici trăsăturile personalității noastre. Așadar, există un determinism care nu poate fi negat.
Dacă astfel stau lucrurile cu privire la cele două doctrine aparent ireconciliabile, unde este adevărul? Care este concepția biblică cu privire la predestinație și liberul arbitru? Există vreo șansă ca cele două să se armonizeze?
Între vechi și nou
Prin definiție, doctrina predestinării este acea doctrină religioasă conform căreia destinul omului a fost fixat mai dinainte de către divinitate, omul neavând posibilitatea de a-l modifica. Doctrina aceasta poate fi întâlnită la majoritatea religiilor lumii, fie antice, fie contemporane, cunoscând diferite variante: unele moderate, altele extreme.
Astfel, vechii babilonieni, care îl aveau ca zeu principal pe Marduk, creatorul luminii, al vieții și al lumii, credeau că acesta stabilea cursul implacabil al fiecărei vieți, fie spre bine, fie spre rău. Vechii greci credeau și ei într-o zeitate care predestina viața ființelor umane și chiar a zeilor Olimpului. Moisa și Moira – o zeitate tainică și binară, controla chiar și destinul marelui Zeus.
De la greci, ideea de predestinare a ajuns la romani, care au botezat-o pe Moira (ursitoarea cea rea) Fatum (de la care derivă termenul „fatalitate”). Sub o formă sau alta, teoria predestinării a intrat în preocupările multor filozofi (Aristotel, Seneca, stoicii, Jean Paul Sartre, etc.), dar și teologi (Augustin, Pelagius, Toma d’Aquino, Zwingli, Calvin, Luther, etc.), ajungând până în zilele noastre.
Totuși, în mitologiile popoarelor au existat și excepții umane care au reușit să înfrunte destinul prin propriile alegeri și eforturi, ajutați uneori tacit chiar de zei (de ex. Hercules, eroul mitologiei grecești). Chiar și împărații romani încercau să-și schimbe destinul mituindu-i pe auguri (preoții romani) astfel încât aceștia să spună doar ceea ce doreau ei cu privire la destinul lor. În religiile orientale au apărut curente care susțin că omul se poate rupe de lanțul nesfârșit al reîncarnărilor prin asceză și îndeplinirea unor obligații.
Venind mai aproape de noi, în mitologia noastră există așa-zisul „mit al ursitoarelor”, preluat din mitologia greacă, în care acestea erau numite „moire”. Potrivit acestei credințe, în cea de-a treia noapte de viață a pruncului, nașa trebuie să pregătească o masă bogată, împodobită cu flori, care trebuie să cuprindă bucate despre care se crede că le plac ursitoarelor (prăjituri, vin, etc.). Această masă este oferită ca ofrandă.
În popor se crede că, în acea noapte, ursitoarele apar la poarta casei respective și prezic destinul copilului într-un vis de noapte al mamei. Dimineața, nașa o întreabă pe mamă cu privire la ceea ce i s-a descoperit în vis de către ursitoare cu privire la destinul copilului.
Dacă ideea de predestinare se regăsește, într-o formă sau alta, în majoritatea religiilor lumii, fie antice, fie contemporane, care este situația în creștinism?
Creștinismul și teoria predestinării
Primul care a enunțat o doctrină sistematică cu privire la predestinare a fost Augustin, episcop de Hippo (354-430). În esență, învățătura lui consta în două idei principale:
– Mai întâi Dumnezeu face planul, iar apoi alege în urma planului.
– Dumnezeu alege pentru cer tot atâția oameni câți îngeri au căzut.
După aproximativ o mie de ani, Martin Luther (1483-1546) a adoptat și dezvoltat teoria lui Augustin. În lucrarea sa „Sclavia voinței”, Luther scria: „Și în cazul în care credem că Dumnezeu știe și stabilește mai dinainte toate lucrurile și că nimic nu se poate întâmpla decât prin voia Sa, atunci însăși rațiunea omului mărturisește că nu există voință liberă nici în oameni, îngeri sau vreo altă creatură” (p.317, paragraf 19).
Un alt reformator care a elaborat poate cea mai severă formă a doctrinei predestinării a fost elvețianul Jean Calvin (1509-1564), a cărui învățătură, discutată și elaborată la Sinodul din Dort (1618-1619), a devenit o doctrină oficială a Bisericii Reformate din Olanda.
Argumentul lui Calvin era acela că Dumnezeu nu este arbitrar atunci când hotărăște ca unii oameni să primească viața veșnică, iar alții să fie pierduți pentru totdeauna, deoarece El este drept și, de fapt, toți oamenii merită moartea.
Spre deosebire de alți adepți ai doctrinei predestinării care susțineau o predestinare simplă (Dumnezeu i-a predestinat pe unii oameni pentru viața veșnică), Calvin este adeptul unei predestinări duble (Dumnezeu i-a predestinat pe unii pentru viață veșnică, iar pe alții pentru moarte veșnică). Iată cum definea el predestinarea:
„Numim predestinație acel decret etern al lui Dumnezeu, prin care a hotărât ce trebuie să facă orice om, căci nu spre destinație au fost creați toți, ci unora li s-a hotărât viața veșnică, altora osânda veșnică. Deci după cum a fost creat cineva spre un sfârșit sau altul, îl numim predestinat spre viață sau spre moarte” („Institutio”, 3, Opera selecta, 4,1931, p. 370).
„Prin predestinare înțelegem decizia din veșnicie a lui Dumnezeu, prin care a hotărât în El Însuși care este voia Sa cu privire la soarta fiecărui om. Nu toți sunt creați în mod egal, ci unii sunt predestinați să aibă parte de viață veșnică, iar alții de condamnare veșnică („Institutio Christianae Religionis” 3. 21. 5).
Argumentele biblice cel mai des invocate de susținătorii doctrinei predestinării sunt câteva texte din epistolele lui Pavel, în mod deosebit: Efeseni 1,4‑6; Romani 8,29.30; 9,15‑21. În secolul al XVII-lea, teologul protestant olandez Iacob Arminius l-a criticat pe Calvin, aducând ca argument liberul arbitru al omului. El se baza pe numeroase pasaje biblice care reprezintă o invitație făcută oamenilor de a alege între bine și rău, între viață și moarte.
În esență, Iacob Arminius susținea că:
– Omul poate decide dacă va fi salvat sau pierdut, după ce Dumnezeu i-a acordat har.
– Alegerea și condamnarea de către Dumnezeu a oamenilor se bazează pe preștiința Sa, iar alegerea este condiționată, nu necondiționată.
– Oamenii se pot opune harului lui Dumnezeu, iar Biblia arată că omul poate cădea din mântuire.
Mai târziu, în secolul al XX-lea, teologul Karl Barth a afirmat că Dumnezeu, prin Iisus Christos, a ales întreaga omenire pentru a fi mântuită, deci toți oamenii sunt predestinați pentru mântuire.
Într-adevăr, doctrina predestinării este un adevărat măr al discordiei în creștinism. În timp ce protestanții susțin această doctrină, ortodocșii și neoprotestanții o resping. Totuși, unde este adevărul? Este nevoie să trecem într-o tabără sau alta, sau mai bine este să ne păstrăm neutralitatea, stând la distanță?
Poate că povestea măgarului lui Buridan ne va ajuta să ieșim din zona neutralității și indiferenței, luând o atitudine corectă și biblică față de cele două doctrine: a predestinării și a liberului arbitru. De fapt, măgarul lui Buridan a murit de foame, deși avea mâncare din belșug. De ce? Pentru că, stând între două căpițe de fân, nu se putea decide pe care să o aleagă. Morala: Atitudinea de indiferență și neimplicare în înțelegerea adevărului este mortală.
Lacunele doctrinei predestinării
Doctrina predestinării, așa cum a fost susținută de reformatori, mai ales de Calvin, are lacune serioase din punct de vedere logic și teologic. Iată doar câteva probleme pe care le ridică această învățătură:
1) Dacă toți oamenii sunt păcătoși și merită aceeași soartă: moartea (vezi Romani 3,23; 6,23), de ce Dumnezeu îi alege doar pe unii pentru mântuire și viață veșnică? Dacă în această ecuație nu ar interveni și liberul arbitru al omului, care decide ce va face cu harul lui Dumnezeu care i s-a oferit, Dumnezeu ar apărea ca un judecător nedrept și arbitrar. Totuși, Biblia vorbește despre dreptate ca fiind unul dintre principiile de bază ale guvernării lui Dumnezeu.
În caracterul Său „bunătatea și credincioșia se întâlnesc, dreptatea și pacea se sărută” (Psalmul 85,10). Iar atunci când istoria păcatului se va fi sfârșit, cei mântuiți, adunați pe „marea de cristal” aflată înaintea tronului lui Dumnezeu, împreună cu ființele din întregul Univers, vor recunoaște plini de admirație: „Drepte și adevărate sunt căile Tale, Împărate al neamurilor” (Apocalipsa 15,3).
2) Dacă Dumnezeu le-ar acorda har doar unor oameni, în timp ce altora le-ar aplica doar dreptatea, înseamnă că harul și dreptatea sunt separate, iar Dumnezeu ar deveni în acest caz un judecător părtinitor și nedrept. Iar dacă El ar fi nedrept, cine poate garanta că în veșnicie, după ce se va încheia istoria păcatului și a lumii noastre, nu se vor ridica alți „Luciferi” revoltați din cauza nedreptăților existente?
3) Dacă Dumnezeu a hotărât mai dinainte cine va fi mântuit, înseamnă că acești oameni nu pot pierde mântuirea orice s-ar întâmpla. Înseamnă că nu există pentru ei posibilitatea apostaziei. Însă acest lucru este contrazis de Biblie, care ne prezintă un mare număr de cazuri de apostazie (Balaam, Saul, Iuda, Dima, etc.), dar și avertismente cu privire la pericolul de a cădea de la credință.
„Căci cei ce au fost luminați odată și au gustat darul ceresc, și s-au făcut părtași Duhului Sfânt, și au gustat Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu și puterile veacului viitor, și care totuși au căzut, este cu neputință să fie înnoiți iarăși și aduși la pocăință, fiindcă ei răstignesc din nou pentru ei pe Fiul lui Dumnezeu și-L dau să fie batjocorit” (Evrei 6,4‑6).
4) Dacă Dumnezeu a hotărât mai dinainte cine va fi pierdut, înseamnă că eforturile acestor oameni de a schimba în bine viața lor, faptele lor bune și planurile lor sunt inutile. În acest caz, ce rost mai au toate îndemnurile Scripturii de a duce lupta cea bună a credinței, de a face fapte bune și de a duce mântuirea noastră până la capăt?
„Îndeamnă-i (pe „bogații veacului acestuia”, n.n.) să facă bine, să fie bogați în fapte bune, să fie darnici, gata să simtă împreună cu alții, așa că să-și strângă pentru vremea viitoare drept comoară o bună temelie, pentru ca să apuce adevărata viață” (1 Timotei 6,18.19).
„Luptă-te lupta cea bună a credinței, apucă viața veșnică la care ai fost chemat și pentru care ai făcut acea frumoasă mărturisire înaintea multor martori” (1 Timotei 6,12).
Astfel de îndemnuri nu ar mai avea nicio rațiune în cazul în care Dumnezeu ar fi hotărât mai dinainte soarta oamenilor, fie spre mântuire, fie spre pierzare.
5) Dacă „ce ți-e scris, în frunte ți-e pus”, înseamnă că omul nu se poate pocăi când vrea el, ci numai dacă Dumnezeu dorește ca el să se pocăiască. În acest caz, ce rost au îndemnurile Bibliei: „Astăzi, dacă auziți glasul Lui, nu vă împietriți inimile, ca în ziua răzvrătirii…” (Evrei 3,7.8; Psalmul 95,7.8)?
6) Dacă Dumnezeu a hotărât mai dinainte destinul fiecărui om, fie spre bine, fie spre rău, acest lucru ar anula valoarea ființei umane ca persoană. Or, personalitatea este dată și de capacitatea fiecărui individ de a acționa conform propriei rațiuni, conform propriilor motivații și scopuri.
O ființă umană care nu poate decide în dreptul său nu s-ar deosebi de un robot programat sau de o păpușă în mâna unui păpușar. Dacă un criminal ar fi predestinat să ucidă, de ce trebuie să suporte arestul și închisoarea? Dacă un pedofil ar fi predestinat la pedofilie, de ce mai trebuie să fie acuzat de societate? Care este vina unor ființe umane programate să facă raul și care nu au libertatea de a lua decizii cu privire la ele însele?
7) Însă cea mai gravă consecință a doctrinei predestinării constă în distorsionarea imaginii lui Dumnezeu, a caracterului Său, a planurilor și intențiilor Sale. Predestinarea înseamnă că Dumnezeu îi pedepsește pe cei pe care, de fapt, nu vrea să-i mântuiască. Și dacă nu vrea să-i mântuiască, unde mai este responsabilitatea omului? Ce vină are el?
Dacă Dumnezeu ar hotărî dinainte și în mod arbitrar cine va fi salvat și cine nu, El ar deveni sursa răului, fapt ce ar dărâma întreaga concepție biblică despre un Dumnezeu sfânt, neprihănit, drept și iubitor.
„Cine nu iubește, n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este dragoste” (1 Ioan 4,8). Oare Dumnezeu este dragoste doar pentru unii oameni?
„Dar eu cu cine votez?”
Cunoscuta replică a cetățeanului turmentat din piesa lui Caragiale poate fi aplicată și în acest domeniu. Dacă ni s-ar cere să răspundem la întrebarea: „În ce credem: în doctrina predestinării sau în cea a liberului arbitru”, ce am răspunde?
Dacă am răspunde: „Cred în doctrina predestinării” sau „Cred în doctrina liberului arbitru”, de fapt am crede un adevăr biblic doar pe jumătate. Deși cele două învățături par ireconciliabile din punct de vedere omenesc, totuși ele se armonizează perfect în viziunea Scripturii.
În lumina Bibliei, destinul omului este rezultatul prevederilor divine potrivit cărora toți oamenii sunt rânduiți și chemați la mântuire, la care se adaugă alegerea pe care fiecare om o face în dreptul său: fie spre bine și mântuire, fie spre rau și moarte.
Cu alte cuvinte, există o predestinare generală, o hotărâre divină de a chema la mântuire toți oamenii:
„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (Ioan 3,16).
„Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toți oamenii, a fost arătat și ne învață s-o rupem cu păgânătatea și cu poftele lumești, și să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate și evlavie, așteptând fericita noastră nădejde și arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu și Mântuitor Iisus Christos” (Tit 2,11‑13).
Însă față de această chemare la mântuire, hotărâtă de Dumnezeu înainte de întemeierea lumii în marele Său Plan de Mântuire, omul este liber să aleagă: fie să accepte planul lui Dumnezeu, fie să-l respingă.
„Iau azi cerul și pământul martori împotriva voastră că ți-am pus înainte viața și moartea, binecuvântarea și blestemul. Alege viața, ca să trăiești tu și sămânța ta” (Deuteronomul 30,19).
Chiar de pe primele pagini ale Bibliei aflăm despre libertatea pe care Creatorul le-a dat-o primilor noștri părinți în grădina Edenului. Însăși existența pomului cunoștinței binelui și raului este o dovadă a libertății omului de a alege. Această libertate de alegere este manifestarea iubirii divine, căci dragostea care nu oferă libertate de alegere nu mai este dragoste, ci tiranie.
În finalul istoriei păcatului, întreaga Creație va recunoaște dreptatea și dragostea lui Dumnezeu în toate căile, planurile și procedeele Sale cu omul:
„Ei cântau cântarea lui Moise, robul lui Dumnezeu, și cântarea Mielului și ziceau: „Mari și minunate sunt lucrările Tale, Doamne, Dumnezeule Atotputernice! Drepte și adevărate sunt căile Tale, Împărate al neamurilor!
Cine nu se va teme, Doamne, și cine nu va slăvi Numele Tău? Căci numai Tu ești sfânt și toate neamurile vor veni și se vor închina înaintea Ta, pentru că judecățile Tale au fost arătate” (Apocalipsa 15,3.4).
„Dumnezeu a oferit un loc în marele Său plan fiecărei națiuni și fiecărui om. Corectitudinea oamenilor și a națiunilor este măsurată după firul cu plumb aflat în mâna Celui care nu greșește niciodată. Toți își hotărăsc destinul prin propria alegere, iar Dumnezeu domnește peste toți pentru împlinirea scopurilor Sale” (E. G. White, „Educație”, p.141,142, ed. 2001).
Așadar, ce este viața omului: o cale ferată sau un drum cu multe răscruci? Cu siguranță, ea este un drum pregătit de înțelepciunea unui Tată ceresc iubitor, dar la răscrucile căruia Satana ne pândește cu ofertele sale ademenitoare. Cei care alegem suntem noi. Depinde doar de noi dacă Planul de Mântuire, pentru care a fost predestinată întreaga lume, se va împlini sau nu în dreptul nostru.
Lori Balogh
