Poporul Israel, Biserica lui Christos și Planul lui Dumnezeu

 

Poporul Israel, Biserica lui Christos și Planul lui Dumnezeu

A fi sau a nu fi?

În lumea creștină există o mare controversă legată de ideea de popor ales al lui Dumnezeu. Nimeni nu contestă faptul că în timpurile Vechiului Testament acest privilegiu a aparținut poporului Israel. Scriptura ne aduce multe dovezi în sensul acesta, începând cu făgăduințele date de Dumnezeu lui Avraam (vezi Geneza 12,1‑3), și terminând cu scrierile ultimilor profeți ai Vechiului Testament.

Controversa apare atunci când ne referim la timpurile Noului Testament, după moartea, învierea și înălțarea Domnului Christos la cer și după apariția Bisericii creștine. În mare, putem spune că s-au dezvoltat două teologii legate de întrebarea: Mai este poporul Israel poporul ales al lui Dumnezeu după apariția Bisericii creștine sau acest privilegiu a fost transferat de la poporul Israel la Biserica creștină?

Prima dintre ele, numită și „teologia înlocuirii”, susține că poporul Israel și-a pierdut calitatea și privilegiile de popor ales odată cu lepădarea lui Mesia și începutul persecuției îndreptată împotriva creștinilor. Acest fapt s-a întâmplat în anul 34 d.Ch., odată cu uciderea diaconului Ștefan, când evreii au pornit o mare persecuție împotriva creștinilor (vezi Fapte 8,1; 9,1.13.14.21).

Argumentele aduse în favoarea acestei „teologii a înlocuirii” sunt numeroase și pot fi grupate în mai multe categorii:

1) Avertismente repetate date de Însuși Dumnezeu poporului evreu prin profeții Vechiului Testament, cauzate de apostazia repetată și îndelungată a acestui popor (vezi Deuteronomul 28, 15‑68; Maleahi 2,2, etc.).

2) Avertismente date poporului evreu de Iisus Christos în predicile Sale (vezi Matei 10,16.17; 11,20‑24; 12,34‑32; 13,10‑15; 23,13‑36 etc.).

3) Avertismente date de Iisus Christos prin unele parabole rostite la sfârșitul lucrării Sale (vezi Pilda celor doi fii – Matei 21,28‑32; Pilda vierilor – Matei 21,33‑46).

Cea de-a doua teologie legată de conceptul de popor ales, și opusă „teologiei înlocuirii”, este cea dispensaționalistă, îmbrățișată de unii creștini evanghelici. În mare, aceștia își argumentează poziția prin faptul că Dumnezeu, fiind neschimbător (vezi Maleahi 3,6; Iacov 1,17; Evrei 13,8), nu poate renunța la făgăduințele făcute patriarhilor și mai târziu poporului Israel, chiar dacă acesta a avut căderi spirituale mari și repetate, culminând cu lepădarea lui Mesia.

Chiar dacă Israel și-a întors de multe ori fața de la Dumnezeu, El nu Și-a întors Fața de la acest popor, afirmă susținătorii acestei doctrine. Iar texte ca cel din Romani 11,1: „A lepădat Dumnezeu pe poporul său? Nicidecum!” sunt aduse ca argument în acest sens.

Dispensaționaliștii consideră apariția Bisericii creștine ca fiind o paranteză în istoria mântuirii, „până va intra numărul deplin al neamurilor” (vezi Romani 11,25), această apariție nefiind profetizată în Vechiul Testament, căci ea nu a făcut parte din planul lui Dumnezeu.

De asemenea, se susține că această „paranteză” va fi închisă odată cu răpirea Bisericii la cer, după care Mesia va coborî din nou în Țara Sfântă, va relua istoria poporului Israel și va instaura împărăția de o mie de ani. „Și atunci”, potrivit afirmațiilor aceluiași apostol Pavel, „tot Israelul va fi mântuit” (Romani 11,26).

Este evident că viziunile celor două concepții sunt total diferite. În timp ce unii creștini văd în Biserica lui Christos adevăratul popor al lui Dumnezeu de astăzi, care a preluat privilegiile, făgăduințele, dar și misiunea Israelului din vechime, alții văd în Biserica creștină doar un „intermezzo” în cadrul istoriei mântuirii, pionul principal rămânând de la începutul și până la finalul ei poporul Israel.

De partea cui este dreptatea? Dar poate că nu acest lucru ar trebui să ne intereseze, ci care este adevărul din perspectiva cerului. Căci, în final, nu opiniile oamenilor, ci viziunea lui Dumnezeu contează.

„Să-L cunosc pe El!”

Cele mai multe controverse din sânul creștinismului pornesc de la un lucru fundamental, care este atât de important încât Mântuitorul a legat de el însăși viața veșnică: cunoașterea lui Dumnezeu: „Și viața veșnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Christos, pe care L-ai trimis Tu” (Ioan 17,3).

Multe dintre aceste controverse și-ar pierde esența dacă toți creștinii L-ar cunoaște la fel pe Dumnezeu, caracterul, planurile și intențiile Sale, așa cum S-a revelat pe Sine pe paginile Scripturii. Legat de marele adevăr că Dumnezeu este neschimbător, într-adevăr Scriptura ne aduce suficiente argumente în acest sens.

Prin profetul Maleahi, ultimul profet al Vechiului Testament, Însuși Dumnezeu afirmă despre Sine: „Eu sunt Domnul, Eu nu Mă schimb; de aceea, voi, copii ai lui Israel, n-ați fost nimiciți” (Maleahi 3,6). Apostolul Iacov întărește aceeași idee, afirmând despre „Tatăl luminilor” că „în El nu este nici schimbare, nici umbră de mutare” (Iacov 1,17). Iar autorul Epistolei către evrei conchide: „Iisus Christos este Același: ieri, azi și în veci” (Evrei 13,8).

Bazându-se pe acest adevăr fundamental, legat de caracterul statornic al lui Dumnezeu, dispensaționaliștii consideră că legământul încheiat de Dumnezeu cu poporul Său nu poate fi anulat, chiar dacă poporul a călcat acest legământ de repetate ori. Și în acest sens poate fi adusă ca argument afirmația lui Pavel din 2 Timotei: „Dacă suntem necredincioși, totuși El rămâne credincios, căci nu Se poate tăgădui singur” (2 Timotei 2,13).

Însă subiectul legat de neschimbabilitatea lui Dumnezeu nu trebuie privit la suprafață, căci există riscul de a trage concluzii greșite. Când Biblia afirmă că Dumnezeu este neschimbător, la ce se referă ea? La ce se referă credincioșia lui Dumnezeu de care amintește apostolul Pavel în 2 Timotei 2,13? Putem de aici să tragem concluzia că indiferent ce face un om, o comunitate de oameni sau o națiune, după ce a intrat în legământ cu Dumnezeu, ei vor avea parte de aceleași privilegii și făgăduințe, chiar dacă au călcat în mod repetat și voit prevederile legământului?

Dacă astfel ar sta lucrurile, se ridică în mod natural întrebarea: De ce legămintele lui Dumnezeu încheiate cu omul au prevederi? De ce există condiții? De ce întâlnim atât de des acel „dacă” în cadrul făgăduințelor divine?

Un exemplu: Dumnezeu le vorbește israeliților despre binecuvântările și blestemele de care vor avea parte în cazul în care vor asculta sau nu vor asculta de voia Sa: „Dacă vei asculta de glasul Domnului, Dumnezeului tău, păzind și împlinind toate poruncile Lui, pe care ți le dau astăzi, Domnul, Dumnezeul tău îți va da întâietate asupra tuturor neamurilor de pe pământ… Dar dacă nu vei asculta de glasul Domnului, Dumnezeului tău, dacă nu vei păzi și nu vei împlini toate poruncile Lui și toate legile Lui, pe care ți le dau astăzi, iată toate blestemele care vor veni peste tine și de care vei avea parte” (Deuteronomul 28,1.15).

În toată Scriptura, atât în Vechiul, cât și în Noul Testament, întâlnim această condiționare a binecuvântărilor și făgăduințelor lui Dumnezeu. Dar în ce privință este Dumnezeu neschimbător, din moment ce El condiționează unele dintre promisiunile Sale?

În orice legământ încheiat între Dumnezeu și om există întotdeauna o parte neschimbătoare, care este Dumnezeu, și o parte variabilă, care este omul. Ce face Dumnezeul neschimbător atunci când un om, o grupare de oameni sau un popor aleg să calce prevederile legământului? Două lucruri trebuie accentuate aici:

1) Dumnezeu nu-Și schimbă niciodată caracterul. El rămâne același Dumnezeu drept, neprihănit și sfânt, și același Dumnezeu iubitor, îndurător și plin de bunătate. Descoperindu-Se lui Moise pe muntele Sinai, El afirmă despre Sine:

„Domnul, Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare și milostiv, încet la mânie, plin de bunătate și credincioșie, care Își ține dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea și păcatul, dar nu socotește pe cel vinovat drept nevinovat, și pedepsește fărădelegea părinților în copii și în copiii copiilor lor până la al treilea și al patrulea neam” (Exodul 34,6.7).

De aceea, nimeni și nimic din acest Univers nu-L poate determina pe Creator să-Și schimbe caracterul și principiile după care guvernează.

2) Dumnezeu nu-Și schimbă planurile. El rămâne fidel idealurilor Sale cu omul, cu Biserica, cu omenirea și cu întreaga Creație.

Psalmistul David ne asigură în acest sens: „Dar sfaturile Domnului dăinuiesc pe vecie și planurile inimii Lui din neam în neam” (Psalmul 33,11). Profetul Isaia întărește acest adevăr: „Eu am vestit de la început ce are să se întâmple, și cu mult înainte ce nu este încă împlinit. Eu zic: „Hotărârile Mele vor rămâne în picioare, și Îmi voi aduce la îndeplinire toată voia Mea” (Isaia 46,10).

Dacă este ceva ce se schimbă la Dumnezeu, acest „ceva” nu este nici caracterul Său, nici planurile Sale, care sunt la fel de veșnice ca și caracterul Său, ci metodele prin care el urmărește să ajungă la împlinirea acestor planuri, precum și instrumentele de care se folosește. Or, schimbarea metodelor și instrumentelor Sale nu-și are cauza în El, ci în instabilitatea și necredincioșia elementului uman.

Același plan, alte metode

Scriptura ne oferă numeroase exemple de situații în care Dumnezeu a rămas Același, nerenunțând la principiile și planurile Sale, dar schimbând metodele și instrumentele Sale de lucru. Și aceasta nu pentru că El ar fi dorit în mod arbitrar acest lucru, ci din cauza necredincioșiei omului.

Un exemplu în acest sens îl reprezintă istoria lui Iona, profet trimis de Dumnezeu la cetatea Ninive cu un avertisment cât se poate de sever: „Scoală-te, du-te la Ninive și strigă împotriva ei, căci răutatea ei s-a suit până la Mine” (Iona 1,2).

Profetul lui Dumnezeu însă își dezminte calitatea de „portavoce” a lui Dumnezeu și fuge în direcție opusă, refuzând să împlinească misiunea încredințată. Ce face Dumnezeu în această situație? Renunță la planul Său? Nicidecum! Își schimbă caracterul? Categoric, nu! El rămâne același Dumnezeu drept, dar și iubitor și plin de îndurare.

Însă din cauza omului, El este nevoit să-Și schimbe metoda de lucru, astfel încât de la varianta A a planului Său se ajunge la varianta B a aceluiași plan, chiar dacă aceasta din urmă este puțin mai lungă și mai complicată, dar urmărind în final același scop: salvarea locuitorilor din Ninive de la o nimicire iminentă.

În toată această istorie dramatică, redată în cartea lui Iona, aparent Dumnezeu Își schimbă planurile. Însă lucrurile nu stau așa. El a rămas la fel de bun, drept, sfânt și iubitor, atât față de profetul Sau neascultător, cât și față de locuitorii păgâni din Ninive.

Oare care ar fi fost scenariul acestei întâmplări dacă Iona ar fi refuzat și a doua oară, și a cincea oară, și a suta oară să împlinească planul lui Dumnezeu? Își poate imagina cineva că Dumnezeu ar fi insistat la infinit ca Iona cel răzvrătit să revină la sentimente mai bune și să dea ascultare poruncii divine? Greu de crezut lucrul acesta. Un Dumnezeu care respectă libertatea de alegere a ființelor create nu va insista la infinit ca ele să împlinească planurile Sale, dacă ele nu vor acest lucru. Dacă Iona ar fi refuzat să-și ducă misiunea la îndeplinire, Dumnezeu ar fi găsit alte metode și poate alte instrumente (un alt profet) pentru a-Și împlini planurile.

Dar în privința sentinței rostite asupra cetății Ninive, ce putem spune? Nu S-a schimbat Dumnezeu? Nicidecum! În însăși formularea avertizării date locuitorilor cetății se află ideea pocăinței poporului și a evitării nenorocirii. Cele 40 de zile erau de fapt zile de har, de pocăință și îndreptare, iar istoria dovedește că Dumnezeu a rămas același Dumnezeu îndurător ca întotdeauna.

Însă atunci când locuitorii cetății Ninive, după pocăința lor colectivă, relatată în Cartea lui Iona, au revenit la vechile lor păcate, pentru care au fost avertizați de Dumnezeu, El a împlinit literal avertismentul: Ninive a fost nimicită, iar astăzi ruinele sale stau mărturie că ceea ce spune Creatorul se împlinește cu siguranță.

Cazul împăratului Saul este un alt exemplu din care putem învăța că Dumnezeu Își poate schimba metodele de lucru și instrumentele omenești de care Se folosește, dar El nu-Și schimbă planurile.

Saul fusese ales chiar de Dumnezeu pentru poziția de împărat al lui Israel (vezi 1 Samuel 10,24). Însă în urmă abaterilor sale repetate de la împlinirea voii lui Dumnezeu, Saul a fost în cele din urmă lepădat de la Fața Domnului (vezi 1 Samuel 16,1). Și în acest caz observăm că, deși elementul omenesc este schimbător (Saul și-a schimbat comportamentul în cursul domniei sale), Dumnezeu a rămas neschimbat în caracter și în planurile Sale de a conduce poporul Său printr-un „om după inima Lui” (1 Samuel 13,14). El Și-a schimbat doar metodele de lucru, precum și instrumentele prin care a lucrat, nu și caracterul și planurile Sale.

În cartea Apocalipsei, în solia adresată de „Martorul credincios și adevărat” Bisericii din Efes (vezi Apocalipsa 3,14), găsim o ilustrare a celor afirmate mai sus. După ce rostește cuvinte de apreciere pentru sacrificiile făcute de credincioșii acestei biserici în confruntarea cu forțele răului, Iisus rostește un avertisment solemn Bisericii Sale: „Dar ce am împotriva ta este că ți-ai pierdut dragostea dintâi. Adu-ți aminte dar de unde ai căzut; pocăiește-te și întoarce-te la faptele tale dintâi. Altfel, voi veni la tine și-ți voi lua sfeșnicul din locul lui, dacă nu te pocăiești” (Apocalipsa 2,4.5).

Cine este cel ce se schimbă în acest caz? Răspunsul este evident: Biserica, cea care și-a pierdut dragostea dintâi. Cine este cel neschimbător în această relație? Evident Dumnezeu, Cel care cere pocăință Bisericii sale și revenirea acesteia la faptele sale dintâi. Ce se întâmplă dacă elementul uman refuza să colaboreze cu Dumnezeu în împlinirea planurilor Sale veșnice? „Sfeșnicul” este luat și dat altuia care va coopera la împlinirea planurilor lui Dumnezeu.

Dumnezeu nu renunță nici la principiile Sale, nici la planurile Sale, însă schimbă metodele de lucru și, în acest caz, El schimbă instrumentul omenesc prin care aceste planuri vor fi împlinite. Sunt toate acestea argumente în favoarea „teologiei înlocuirii” poporului ales?

Poate că sintagma „teologia înlocuirii” nu este cea mai potrivită pentru a zugrăvi realitatea. O altă formulare pare să fie mai aproape de adevăr: „teologia continuității”. Dar să lăsăm acest aspect pe seama teologilor.

Poporul Israel, Biserica și Planul lui Dumnezeu

Distincția exagerată pe care o fac creștinii dispensaționaliști între poporul ales al Vechiului Testament (Israel) și Biserica lui Christos din Noul Testament, în cadrul planului veșnic al lui Dumnezeu de „a-Și uni într-unul, în Christos, toate lucrurile: cele din ceruri și cele de pe pământ” (Efeseni 1,10), este nerealistă și nebiblică.

Să nu pierdem din vedere o realitate de necontestat: la începuturile ei, Biserica lui Christos era formată în majoritate din evrei convertiți la creștinism și mai puțin din convertiți dintre neamuri. De asemenea, în călătoriile sale misionare, apostolul Pavel începea predicarea Evangheliei în sinagogile marilor orașe vizitate, pentru ca din aceste nuclee lucrarea să ajungă la neamuri. Acesta a fost de fapt planul dintotdeauna al Lui Dumnezeu cu privire la misiune: de la poporul Său la neamuri.

Deși mai greu în cazul unor apostoli (ex. Petru și convertirea lui Corneliu – Fapte cap.10), ideea că Dumnezeu are un plan veșnic cu toate națiunile pământului, care are ca final mântuirea tuturor celor ce cred: fie iudei, fie dintre neamuri, începe să capete contur în sânul Bisericii apostolice.

În viziunea apostolilor, Israelul lui Dumnezeu este acum un Israel mai larg, un Israel spiritual, în care au loc deopotrivă și iudeii și neamurile, cu condiția cq cei care doresc să facă parte din el să-L primească pe Iisus Christos cq Domn și Mântuitor personal.

Însă această viziune noutestamentară, pe care unii au acceptat-o cu greu sau nu au acceptat-o niciodată, nu este o noutate în istoria biblică. Acesta a fost planul lui Dumnezeu dintotdeauna.

Încă de pe primele pagini ale Scripturii facem cunoștință cu planul veșnic al lui Dumnezeu cu privire la om: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră” (Geneza 1,26). În ce consta acest plan divin? Voința lui Dumnezeu era ca omul să reflecte slava Creatorului său. A renunțat El la acest plan după căderea primilor noștri părinți? Nicidecum!

Creatorul nu a renunțat la planul Său cu omenirea în ciuda neascultării primilor oameni, dar a fost nevoit să schimbe metodele de lucru în funcție de noua situație apărută. Continuarea planului Său cu întreaga omenire reiese evident din făgăduința cu rol de profeție din Geneza 3,15: „Vrăjmășie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei. Aceasta îți va zdrobi capul, și tu îi vei împunge călcâiul.”

Dacă Dumnezeu ar fi renunțat la planurile Sale privind omenirea, Potopul ar fi fost un dezastru care nu ar fi lăsat niciun supraviețuitor. Salvarea lui Noe și a familiei sale dovedește însă continuitatea planului lui Dumnezeu, continuitate care se vede și în chemarea lui Avraam, dar mai ales în făgăduințele făcute lui și urmașilor săi:

„Voi face din tine un neam mare și te voi binecuvânta; îți voi face un nume mare și vei fi o binecuvântare. Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta și voi blestema pe cei ce te vor blestema; și toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine” (Geneza 12,2.3).

Din aceste cuvinte ale lui Dumnezeu rostite către patriarh reiese că Avraam și poporul ce urma să se nască din el aveau să fie un instrument prin care nu doar poporul evreu avea să ajungă la binecuvântările mântuirii, ci toate popoarele lumii.

Psalmii și profeții Vechiului Testament vorbesc și ei despre acest plan divin, prin care chipul Creatorului trebuia să fie refăcut în om, fie evrei, fie dintre neamuri. Astfel, profetul Isaia, cu șapte secole înainte de nașterea lui Mesia, le spune clar evreilor că Acesta va veni nu doar pentru ei, ci pentru toate națiunile pământului: „Nu se va face niciun rău și nicio pagubă pe tot muntele Meu cel sfânt, căci pământul va fi plin de cunoștința Domnului, ca fundul mării de apele care-l acopăr. În ziua aceea, Vlăstarul lui Isai va fi un steag pentru popoare; neamurile se vor întoarce la El și slava va fi locuința Lui…” (Isaia 11,9.10).

Referindu-se la „Robul Domnului”, la „Alesul” lui Dumnezeu în care-Și găsește plăcere sufletul Său, același Isaia scrie în cartea sa: „El nu va slăbi, nici nu se va lăsa, până va așeza dreptatea pe pământ și ostroavele mării vor nădăjdui în Legea Lui… Eu, Domnul, Te-am chemat ca să dai mântuire, și Te voi lua de mână, Te voi păzi și te voi pune ca legământ al poporului, ca să fii Lumina neamurilor” (Isaia 42,4.6).

Aceeași idee este reluată de Isaia și în capitolul 49: „Este prea puțin lucru să fii Robul Meu, ca să ridici semințiile lui Iacov și să aduci înapoi rămășițele lui Israel. De aceea, Te pun să fii Lumina neamurilor, ca să duci mântuirea până la marginile pământului” (Isaia 49,6).

Este uimitor să constatăm că, în ciuda luminii pe care au avut-o în această privință, evreii au ajuns să-i considere pe neevrei ca ființe de rang inferior, ființe spurcate și chiar „câini”, în loc să vadă în cei dintre neamuri câmpul lor misionar.

Unul dintre motivele pentru care ei L-au respins pe Mesia a fost faptul că El îndemna poporul să-și iubească vrăjmașii, lucru inacceptabil pentru ei. Chiar și ucenicii Domnului au acceptat cu greu ideea că și neamurile au parte de binecuvântarea lui Dumnezeu, după planul Său cel veșnic. Să nu uităm cu câtă convingere s-a împotrivit Petru ideii de a intra în casa unui sutaș roman (vezi Fapte 10,9‑28) și atitudinea critică a confraților săi când au auzit că el a făcut totuși acest gest (vezi Fapte 11,1.2).

După arestarea lui Pavel, acesta a ținut un discurs în apărarea sa. Toți iudeii l-au ascultat în liniște, însă atunci când Pavel le-a vorbit despre porunca primită de la Domnul: „Du-te, căci te voi trimite departe, la neamuri!” (Fapte 22,21), ei au reacționat violent: „Ei l-au ascultat până la cuvântul acesta. Dar atunci și-au ridicat glasul și au zis: „Ia de pe pământ pe un astfel de om! Nu este vrednic să trăiască!” (Fapte 22,22).

Aceasta a fost atitudinea de secole a majorității evreilor față de planul lui Dumnezeu de a aduce la izvoarele mântuirii toate popoarele: evrei și neamuri. Iar după lepădarea lui Mesia, opoziția lor față de acest plan a fost atât de evident, încât apostolul Pavel le scria tesalonicenilor: „Iudeii aceștia L-au omorât pe Domnul Iisus și pe proroci, pe noi ne-au prigonit, nu plac lui Dumnezeu și sunt vrăjmași tuturor oamenilor, căci ne opresc să vorbim neamurilor ca să fie mântuite. Astfel, ei totdeauna pun vârf păcatelor lor. Dar la urmă, i-a ajuns mânia lui Dumnezeu” (1 Tesaloniceni 2,15.16).

A schimbat însă această atitudine ostilă a poporului evreu planul lui Dumnezeu de a-i uni în Christos pe toți cei care doresc mântuirea? Categoric, nu! Planul lui Dumnezeu a rămas în picioare, deși El a fost nevoit să schimbe metodele și instrumentele Sale.

Această schimbare fusese deja profetizată de Iisus în unele dintre parabolele Sale rostite la sfârșitul lucrării Sale publice: Pilda celor doi fii și Pilda vierilor (vezi Matei cap.21). Avertismentul adresat propriului Său popor cu puțin timp înainte de răstignire a grăbit arestarea și moartea Sa: „Împărăția lui Dumnezeu va fi luată de la voi și va fi dată unui popor care va aduce roadele cuvenite” (Matei 21,43).

„Din doi a făcut unul”

Planul lui Dumnezeu de a-Și oglindi slava caracterului Său în oameni și-a găsit împlinirea în Biserica lui Christos, formată deopotrivă din evrei și neamuri. Mântuitorul profetizase: „Și după ce voi fi înălțat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toți oamenii” (Ioan 12,32).

Crucea, căci la ea făcea referire Domnul în acel context (vezi v.33), este „instrumentul” de care S-a folosit Dumnezeu (de care Se va folosi până la sfârșitul istoriei lumii) pentru a-i atrage pe oameni la Sine, pentru a-Și reface chipul în ei, pregătindu-i în felul acesta pentru viața veșnică.

Planul lui Dumnezeu nu-i avea în vedere doar pe evrei, ci cuprindea întreaga omenire. Dumnezeu nu a ales în mod arbitrar un popor pentru a-Și revărsa doar asupra lui binecuvântările Sale, asemenea zeilor locali păgâni. Iar acest adevăr este evident din făgăduințele care au însoțit chemarea lui Avraam: „toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine” (Geneza 12,3).

Israel a fost doar un instrument prin care aceste binecuvântări trebuiau să ajungă la întreaga omenire. Dar pentru că instrumentul nu s-a lăsat condus de mâna Marelui Arhitect al mântuirii, Dumnezeu a schimbat metoda de lucru, fără să renunțe la planurile Sale: va face același lucru prin Biserica Sa, care cuprinde deopotrivă evrei și neamuri.

Prin Biserica Sa, Dumnezeu intenționează să descopere Universului „taina voii Sale, după planul pe care-l alcătuise în Sine Însuși, ca să-l aducă la îndeplinire la împlinirea vremilor, spre a-Și uni iarăși într-unul, în Christos, toate lucrurile: cele din ceruri și cele de pe pământ” (Efeseni 1,9.10).

Epistola către efeseni este poate cea mai bună ilustrare a intențiilor lui Dumnezeu cu privire la relația dintre poporul evreu și neamuri. Pavel ne arată cum Iisus Christos, prin jertfa Sa, a dărâmat zidul de despărțire care există între evrei și neamuri:

„Din doi a făcut unul și a surpat zidul de la mijloc care-i despărțea… și a împăcat pe cei doi cu Dumnezeu într-un singur trup, prin cruce, prin care a nimicit vrăjmășia. El a venit astfel să aducă vestea bună a păcii vouă, celor ce erați departe, și pace celor ce erați aproape. Căci prin El, și unii și alții avem intrare la Tatăl, într-un Duh. Așadar, voi nu mai sunteți nici străini, nici oaspeți ai casei, ci sunteți împreună cetățeni cu sfinții, oameni din casa lui Dumnezeu” (Efeseni 2,16‑19).

Pavel numește lucrarea lui Dumnezeu de unire a tuturor credincioșilor într-un singur trup, fie iudei, fie neamuri, „taina lui Christos”: „Căci prin descoperire dumnezeiască am luat cunoștință de taina aceasta, despre care v-am scris în puține cuvinte. Citindu-le, vă puteți închipui priceperea pe care o am eu despre taina lui Christos, care n-a fost făcută cunoscut fiilor oamenilor în celelalte veacuri în felul cum a fost descoperită acum sfinților apostoli și proroci ai lui Christos, prin Duhul. Că adică neamurile sunt împreună moștenitoare cu noi, alcătuiesc un singur trup cu noi și iau parte cu noi la aceeași făgăduință în Christos Iisus, prin Evanghelia aceea al cărui slujitor am fost făcut eu, după harul lui Dumnezeu dat mie prin lucrarea puterii Lui” (Efeseni 3,3‑7).

Scriindu-le credincioșilor din Galatia, același apostol afirmă: „Toți care ați fost botezați pentru Christos, v-ați îmbrăcat în Christos. Nu mai este nici iudeu, nici grec; nu mai este nici rob, nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toți sunteți una în Christos Iisus. Și dacă sunteți ai lui Christos, sunteți sămânța lui Avraam, moștenitori prin făgăduință” (Galateni 3,27‑29).

Înțelegem din aceste afirmații tranșante ale unui fost fariseu, devenit , că toți cei care L-au primit pe Christos, fie iudei, fie dintre neamuri, sunt acum un singur trup, alcătuiesc acum noul popor al lui Dumnezeu, noul Israel. Ei sunt „sămânța lui Avraam”, Israelul spiritual despre care același apostol ne asigură: „Tot Israelul va fi mântuit” (Romani 11,26).

Astăzi, după ce avem atâta lumină cu privire la relația dintre poporul Israel, Biserica lui Christos și planul cel veșnic al lui Dumnezeu, a face distincție între evrei și neamuri în privința privilegiilor și a misiunii în lume înseamnă a nega lucrarea lui Christos de a-Și uni toate lucrurile prin jertfa Sa. Este un fel de sfâșiere în două a trupului lui Christos, care este Biserica Sa (vezi Efeseni 1,22.23; Coloseni 1,18).

Însă „trupul lui Christos” nu va fi sfâșiat de teoriile unora sau altora. Planul cel veșnic al lui Dumnezeu de a-Și reface chipul Său în om va fi dus la îndeplinire. Iar Apocalipsa garantează acest lucru, zugrăvindu-ne gloria cerească în care mântuiții din toate timpurile și toate neamurile vor cânta imnurile mântuirii:

„Vrednic ești Tu să iei cartea și să-i rupi pecețile, căci ai fost junghiat și ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminție, de orice limbă, din orice norod și de orice neam. Ai făcut din ei o împărăție și preoți pentru Dumnezeul nostru și ei vor împărăți pe pământ” (Apocalipsa 5,9.10).

Așadar, planul veșnic al lui Dumnezeu se va realiza în Christos, iar distincția artificială pe care unii creștini încă o fac între evrei și neamuri nu este actuală. Prin Christos și cu Christos, Dumnezeu Și-a unit copiii din toate popoarele, fie evrei, fie neamuri, într-o singură mare familie. Iar aceasta nu este o viziune omenească asupra realității, ci este viziunea lui Dumnezeu, descoperită lui Avraam, realizată în Christos și continuată până la finalul istoriei mântuirii.

Lori Balogh