Poporul Israel, Biserica lui Christos si Planul lui Dumnezeu

Poporul Israel, Biserica lui Christos si Planul lui Dumnezeu

 

     A fi sau a nu fi

     In lumea crestina exista o mare controversa legata de ideea de popor ales al lui Dumnezeu. Nimeni nu contesta faptul ca in timpurile Vechiului Testament acest privilegiu a apartinut poporului Israel. Scriptura ne aduce multe dovezi in sensul acesta, incepand cu fagaduintele date de Dumnezeu lui Avraam ( vezi Geneza 12, 1-3 ) si terminand cu scrierile ultimilor profeti ai Vechiului Testament.

Controversa apare atunci cand ne referim la timpurile Noului Testament, dupa moartea, invierea si inaltarea Domnului Christos la cer si dupa aparitia Bisericii crestine. In mare, putem spune ca s-au dezvoltat doua teologii legate de intrebarea: Mai este poporul Israel poporul ales al lui Dumnezeu dupa aparitia Bisericii crestine, sau acest privilegiu a fost transferat de la poporul Israel la Biserica crestina ?

Prima dintre ele, numita si “teologia inlocuirii”, sustine ca poporul Israel si-a pierdut calitatea si privilegiile de popor ales odata cu lepadarea lui Mesia si inceputul persecutiei indreptata impotriva crestinilor. Acest fapt s-a intamplat in anul 34 d.Chr., odata cu uciderea diaconului Stefan, cand evreii au pornit o mare persecutie impotriva crestinilor ( vezi Fapte 8,1; 9,1.13.14.21 ).

Argumentele aduse in favoarea acestei “teologii a inlocuirii” sunt numeroase si pot fi grupate in mai multe categorii:

1) Avertismente repetate date de Insusi Dumnezeu poporului evreu prin profetii Vechiului Testament, cauzate de apostazia repetata si indelungata a acestui popor ( Deuteronomul 28, 15-68; Maleahi 2,2, etc. ).

2) Avertismente date poporului evreu de Iisus Christos in predicile Sale ( Matei 10,16.17; 11,20-24; 12,34-32; 13,10-15; 23,13-36 etc. ).

3) Avertismente date de Iisus Christos prin unele parabole rostite la sfarsitul lucrarii Sale ( Pilda celor doi fii – Matei 21, 28-32; Pilda vierilor – Matei 21,33-46 ).

Cea de-a doua teologie legata de conceptul de popor ales, si opusa “teologiei inlocuirii”, este cea dispensationalista, imbratisata de unii crestini evanghelici. In mare, acestia isi argumenteaza pozitia prin faptul ca Dumnezeu, fiind neschimbator ( vezi Maleahi 3,6; Iacov 1,17; Evrei 13,8 ), nu poate renunta la fagaduintele facute patriarhilor, si mai tarziu poporului Israel, chiar daca acesta a avut caderi spirituale mari si repetate, culminand cu lepadarea lui Mesia.

Chiar daca Israel si-a intors de multe ori fatza de la Dumnezeu, El nu Si-a intors Fatza de la eiacest popor, afirma sustinatorii acestei doctrine. Iar texte ca cel din Romani 11,1: “A lepadat Dumnezeu pe poporul sau ? Nicidecum !...” sunt aduse ca argument in acest sens.

Dispensationalistii considera aparitia Bisericii crestine ca o paranteza in istoria mantuirii, “pana va intra numarul deplin al neamurilor” ( Romani 11,25 ), aceasta aparitie nefiind profetizata in Vechiul Testament, caci ea nu a facut parte din planul lui Dumnezeu.

De asemenea, se sustine ca aceasta “paranteza” va fi inchisa odata cu rapirea Bisericii la cer, dupa care Mesia va cobora din nou in Tara Sfanta, va relua istoria poporului Israel si va instaura imparatia de o mie de ani. “Si atunci”, potrivit afirmatiilor aceluiasi apostol Pavel, “tot Israelul va fi mantuit” ( Romani 11,26 ).

Este evident ca viziunile celor doua conceptii sunt total diferite. In timp ce unii crestini vad in Biserica lui Christos adevaratul popor al lui Dumnezeu de astazi, care a preluat privilegiile, fagaduintele, dar si misiunea Israelului din vechime, altii vad in Biserica crestina doar un “intermezzo” in cadrul istoriei mantuirii, pionul principal ramanand de la inceputul si pana la finalul ei poporul Israel.

De partea cui este dreptatea ? Dar poate ca nu acest lucru ar trebui sa ne intereseze, ci care este adevarul din perspectiva cerului. Caci, in final, nu opiniile oamenilor, ci viziunea lui Dumnezeu conteaza.

 

     “Sa-L cunosc pe El !”

     Cele mai multe controverse din sanul crestinismului pornesc de la un lucru fundamental, care este atat de important incat Mantuitorul a legat de el insasi viata vesnica: cunoasterea lui Dumnezeu: “Si viata vesnica este aceasta: sa Te cunoasca pe Tine, singurul Dumnezeu adevarat, si pe Iisus Christos, pe care L-ai trimis Tu” ( Ioan 17,3 ).

Multe din aceste controverse si-ar pierde esenta daca toti crestinii L-ar cunoaste la fel pe Dumnezeu, caracterul, planurile si intentiile Sale, asa cum S-a revelat pe Sine pe paginile Scripturii. Legat de marele adevar ca Dumnezeu este neschimbator, intr-adevar Scriptura ne aduce suficiente argumente in acest sens.

Prin profetul Maleahi, ultimul profet al Vechiului Testament, Insusi Dumnezeu afirma despre Sine: “Eu sunt Domnul, Eu nu Ma schimb; de aceea, voi, copii ai lui Israel, n-ati fost nimiciti” ( Maleahi 3,6 ). Apostolul Iacov intareste aceeasi idee, afirmand despre “Tatal luminilor” ca “in El nu este nici schimbare, nici umbra de mutare” ( Iacov 1,17 ). Iar autorul Epistolei catre evrei conchide: “Iisus Christos este Acelasi: ieri, azi si in veci” ( Evrei 13,8 ).

Bazandu-se pe acest adevar fundamental, legat de caracterul statornic al lui Dumnezeu, dispensationalistii considera ca legamantul incheiat de Dumnezeu cu poporul Sau nu poate fi anulat, chiar daca poporul a calcat acest legamant de repetate ori. Si in acest sens poate fi adusa ca argument afirmatia lui Pavel din 2 Timotei: “Daca suntem necredinciosi, totusi El ramane credincios, caci nu se poate tagadui singur” ( cap. 2,13 ).

Insa subiectul legat de neschimbabilitatea lui Dumnezeu nu trebuie privit la suprafata, caci exista riscul de a trage concluzii gresite. Cand Biblia afirma ca Dumnezeu este neschimbator, la ce se refera ea ? La ce se refera credinciosia lui Dumnezeu de care aminteste apostolul Pavel in 2 Timotei 2,13 ? Putem de aici sa tragem concluzia ca indiferent ce face un om, o comunitate de oameni sau o natiune, dupa ce a intrat in legamant cu Dumnezeu, ei vor avea parte de aceleasi privilegii si fagaduinte chiar daca au calcat in mod repetat si voit prevederile legamantului ?

Daca astfel ar sta lucrurile, se ridica in mod natural intrebarea: De ce legamintele lui Dumnezeu incheiate cu omul au prevederi ? De ce exista conditii ? De ce intalnim atat de des acel “daca” in cadrul fagaduintelor divine ?

Un exemplu: Dumnezeu le vorbeste israelitilor despre binecuvantarile si blestemele de care vor avea parte in cazul in care vor asculta sau nu vor asculta de voia Sa: “Daca vei asculta de glasul Domnului, Dumnezeului tau, pazind si implinind toate poruncile Lui, pe care ti le dau astazi, Domnul, Dumnezeul tau iti va da intaietate asupra tuturor neamurilor de pe pamant… Dar daca nu vei asculta de glasul Domnului, Dumnezeului tau, daca nu vei pazi si nu vei implini toate poruncile Lui si toate legile Lui, pe care ti le dau astazi, iata toate blestemele care vor veni peste tine si de care vei avea parte” ( Deuteronomul 28, 1.15 ).

In toata Scriptura, atat in Vechiul, cat si in Noul Testament, intalnim aceasta conditionare a binecuvantarilor si fagaduintelor lui Dumnezeu. Dar in ce privinta este Dumnezeu neschimbator, din moment ce El conditioneaza unele din promisiunile Sale ?

In orice legamant incheiat intre Dumnezeu si om exista intotdeauna o parte neschimbatoare, care este Dumnezeu, si o parte variabila, care este omul. Ce face Dumnezeul neschimbator atunci cand un om, o grupare de oameni sau un popor aleg sa calce prevederile legamantului ? Doua lucruri trebuie accentuate aici:

1) Dumnezeu nu-Si schimba niciodata caracterul. El ramnane acelasi Dumnezeu drept, neprihanit si sfant, si acelasi Dumnezeu iubitor, indurator si plin de bunatate. Descoperindu-Se lui Moise pe muntele Sinai, El afirma despre Sine:

     “Domnul, Dumnezeu este un Dumnezeu plin de indurare si milostiv, incet la manie, plin de bunatate si credinciosie, care Isi tine dragostea pana in mii de neamuri de oameni, iarta faradelegea, razvratirea si pacatul, dar nu socoteste pe cel vinovat drept nevinovat, si pedepseste faradelegea parintilor in copii si in copiii copiilor lor pana la al treilea si al patrulea neam” ( Exodul 34, 6.7 ).

De aceea, nimeni si nimic din acest Univers nu-L poate determina pe Creator sa-Si schimbe caracterul si principiile dupa care guverneaza.

2) Dumnezeu nu-Si schimba planurile Sale. El ramane fidel idealurilor Sale cu omul, cu Biserica, cu omenirea si cu intreaga Creatie.

Psalmistul David ne asigura in acest sens: “Dar sfaturile Domnului dainuiesc pe vecie, si planurile inimii Lui din neam in neam” ( Psalmul 33,11 ). Iar profetul Isaia intareste acest adevar: “Eu am vestit de la inceput ce are sa se intample, si cu mult inainte ce nu este inca implinit. Eu zic: “Hotararile Mele vor ramane in picioare, si Imi voi aduce la indeplinire toata voia Mea” ( Isaia 46,10 ).

Daca este ceva ce se schimba la Dumnezeu, acest “ceva” nu este nici caracterul Sau, nici planurile Sale, care sunt la fel de vesnice ca si caracterul Sau, ci metodele prin care el urmareste sa ajunga la implinirea acestor planuri, precum si instrumentele de care se foloseste. Or, schimbarea metodelor si instrumentelor Sale nu-si are cauza in El, ci in instabilitatea si necredinciosia elementului uman.

 

     Acelasi plan, alte metode

     Scriptura ne ofera numeroase exemple de situatii in care Dumnezeu a ramas acelasi, nerenuntand la principiile si planurile Sale, dar schimband metodele si instrumenetele Sale de lucru. Si aceasta nu pentru ca El ar fi dorit in mod arbitrar acest lucru, ci din cauza necredinciosiei omului.

Un exemplu in acest sens il reprezinta istoria lui Iona, profet trimis de Dumnezeu la cetatea Ninive cu un avertisment cat se poate de sever: “Scoala-te, du-te la Ninive si striga impotriva ei, caci rautatea ei s-a suit pana la Mine” ( Iona 1,2 ).

Profetul lui Dumnezeu insa isi dezminte calitatea de “portavoce” a lui Dumnezeu si fuge in directie opusa, refuzand sa implineasca misiunea incredintata. Ce face Dumnezeu in aceasta situatie ? Renunta la planul Sau ? Nicidecum ! Isi schimba caracterul ? Categoric nu ! El ramane acelasi Dumnezeu drept, dar si iubitor si plin de indurare.

Insa din cauza omului, El este nevoit sa-Si schimbe metoda de lucru, astfel incat de la varianta A a planului Sau se ajunge la varianta B a aceluiasi plan, chiar daca aceasta din urma este putin mai lunga si mai complicata, dar urmarind in final acelasi scop: salvarea locuitorilor din Ninive de la o nimicire iminenta.

In toata aceasta istorie dramatica, redata in cartea lui Iona, aparent Dumnezeu Isi schimba planurile. Insa lucrurile nu stau asa. El a ramas la fel de bun, drept, sfant si iubitor, atat fatza de profetul Sau neascultator, cat si fatza de locuitorii pagani din Ninive.

Oare care ar fi fost scenariul acestei intamplari daca Iona ar fi refuzat si a doua oara, si a cincea oara, si a suta oara sa implineasca planul lui Dumnezeu ? Isi poate imagina cineva ca Dumnezeu ar fi insistat la infinit ca Iona cel razvratit sa revina la sentimente mai bune si sa dea ascultare poruncii divine ? Greu de crezut lucrul acesta. Un Dumnezeu care respecta libertatea de alegere a fiintelor create nu va insista la infinit ca ele sa implineasca planurile Sale, daca ele nu vor acest lucru. Daca Iona ar fi refuzat sa-si duca misiunea la indeplinire, Dumnezeu ar fi gasit alte metode si poate alte instrumente ( un alt profet ) pentru a-Si implini planurile.

Dar in privinta sentintei rostite asupra cetatii Ninive, ce putem spune ? Nu S-a schimbat Dumnezeu ? Nicidecum ! In insasi formularea avertizarii date locuitorilor cetatii se afla ideea pocaintei poporului si a evitarii nenorocirii. Cele 40 de zile erau de fapt zile de har, de pocainta si indreptare, iar istoria dovedeste ca Dumnezeu a ramas acelasi Dumnezeu indurator ca intotdeauna. Insa atunci cand locuitorii cetatii Ninive, dupa pocainta lor colectiva, relatata in Cartea lui Iona, au revenit la vechile lor pacate pentru care au fost avertizati de Dumnezeu, El a implinit literal avertismentul: Ninive a fost nimicita, iar astazi ruinele sale stau marturie ca ceea ce spune Creatorul se implineste cu siguranta.

Cazul imparatului Saul este un alt exemplu din care putem invata ca Dumnezeu Isi poate schimba metodele de lucru si instrumentele omenesti de care Se foloseste, dar El nu-Si schimba planurile.

Saul fusese ales chiar de Dumnezeu pentru pozitia de imparat al lui Israel ( 1 Samuel 10,24 ). Insa in urma abaterilor sale repetate de la implinirea voiei lui Dumnezeu, Saul a fost in cele din urma lepadat de la Fatza Domnului ( 1 Samuel 16,1 ). Si in acest caz observam ca, desi elementul omenesc este schimbator ( Saul si-a schimbat comportamentul in cursul domniei sale ), Dumnezeu a ramas neschimbat in caracter si in planurile Sale de a conduce poporul Sau printr-un “om dupa inima Lui” ( 1 Samuel 13,14 ). El Si-a schimbat doar metodele de lucru, precum si instrumentele prin care a lucrat, nu si caracterul si planurile Sale.

In cartea Apocalipsei, in solia adresata de “Martorul credincios si adevarat” bisericii din Efes ( Apocalipsa 3,14 ), gasim o ilustrare a celor afirmate mai sus. Dupa ce rosteste cuvinte de apreciere pentru sacrificiile facute de credinciosii acestei biserici in confruntarea cu fortele raului, Iisus rosteste un avertisment solemn Bisericii Sale: “Dar ce am impotriva ta este ca ti-ai pierdut dragostea dintai. Adu-ti aminte dar de unde ai cazut; pocaieste-te si intoarce-te la faptele tale dintai. Altfel, voi veni la tine si-ti voi lua sfesnicul din locul lui, daca nu te pocaiesti” ( Apocalipsa 2,4.5 ).

Cine este cel ce se schimba in acest caz ? Raspunsul este evident: Biserica, cea care si-a pierdut dragostea dintai. Cine este cel neschimbator in aceasta relatie ? Evident Dumnezeu, Cel care cere pocainta Bisericii sale si revenirea acesteia la faptele sale dintai. Ce se intampla daca elementul uman refuza sa colaboreze cu Dumnezeu in implinirea planurilor Sale vesnice ? “Sfesnicul” este luat si dat altuia care va coopera la implinirea planurilor lui Dumnezeu.

Dumnezeu nu renunta nici la principiile Sale, nici la planurile Sale, insa schimba metodele de lucru si, in acest caz, El schimba instrumentul omenesc prin care aceste planuri vor fi implinite. Sunt toate acestea argumente in favoarea “teologiei inlocuirii” poporului ales ?

Poate ca sintagma “teologia inlocuirii” nu este cea mai potrivita pentru a zugravi realitatea. O alta formulare pare sa fie mai aproape de adevar: “teologia continuitatii”. Dar sa lasam acest aspect pe seama teologilor.

 

     Poporul Israel, Biserica si Planul lui Dumnezeu

     Distinctia exagerata pe care o fac crestinii dispensationalisti intre poporul ales al Vechiului Testament ( Israel ) si Biserica lui Christos din Noul Testament, in cadrul planului vesnic al lui Dumnezeu de “a-Si uni intr-unul, in Christos, toate lucrurile: cele din ceruri si cele de pe pamant” ( Efeseni 1,10 ), este nerealista si nebiblica.

Sa nu pierdem din vedere o realitate de necontestat: la inceputurile ei, Biserica lui Christos era formata in majoritate din evrei convertiti la crestinism, si mai putin din convertiti dintre neamuri. De asemenea, in calatoriile sale misionare, apostolul Pavel incepea predicarea Evangheliei in sinagogile marilor orase vizitate, pentru ca din aceste nuclee lucrarea sa ajunga la neamuri. Acesta a fost de fapt planul dintotdeauna al Lui Dumnezeu cu privire la misiune: de la poporul Sau la neamuri.

Desi mai greu in cazul unor apostoli ( ex. Petru si convertirea lui Corneliu – Fapte cap. 10 ), ideea ca Dumnezeu are un plan vesnic cu toate natiunile pamantului, care are ca final mantuirea tuturor celor ce cred: fie iudei, fie dintre neamuri, incepe sa capete contur in sanul Bisericii apostolice.

In viziunea apostolilor, Israelul lui Dumnezeu este acum un Israel mai larg, un Israel spiritual, in care au loc deopotriva si iudeii si neamurile, cu conditia ca cei care doresc sa faca parte din el sa-L primeasca pe Iisus Christos ca Domn si Mantuitor personal.

Insa aceasta viziune noutestamentara, pe care unii au acceptat-o cu greu sau nu au acceptat-o niciodata, nu este o noutate in istoria biblica. Acesta a fost planul lui Dumnezeu dintotdeauna.

Inca de pe primele pagini ale Scripturii facem cunostinta cu planul vesnic al lui Dumnezeu cu privire la om: “Sa facem om dupa chipul Nostru, dupa asemenarea Noastra” ( Geneza 1,26 ). In ce consta acest plan divin ? Vointa lui Dumnezeu era ca omul sa reflecte slava Creatorului sau. A renuntat El la acest plan dupa caderea primilor nostri parinti ? Nicidecum !

Creatorul nu a renuntat la planul Sau cu omenirea in ciuda neascultarii primilor oameni, dar a fost nevoit sa schimbe metodele de lucru in functie de noua situatie aparuta. Continuarea planului Sau cu intreaga omenire reiese evident din fagaduinta cu rol de profetie din Geneza 3,15: “Vrajmasie voi pune intre tine si femeie, intre samanta ta si samanta ei. Aceasta iti va zdrobi capul, si tu ii vei impunge calcaiul.”

Daca Dumnezeu ar fi renuntat la planurile Sale privind omenirea, Potopul ar fi fost un dezastru care nu ar fi lasat niciun supravietuitor. Salvarea lui Noe si a familiei sale dovedeste insa continuitatea planului lui Dumnezeu, continuitate care se vede si in chemarea lui Avraam, si mai ales in fagaduintele facute lui si urmasilor sai:

“Voi face din tine un neam mare si te voi binecuvanta; iti voi face un nume mare si vei fi o binecuvantare. Voi binecuvanta pe cei ce te vor binecuvanta si voi blestema pe cei ce te vor blestema; si toate familiile pamantului vor fi binecuvantate in tine” ( Geneza 12, 2.3 ).

Din aceste cuvinte ale lui Dumnezeu rostite catre patriarh reiese ca Avraam si poporul ce urma sa se nasca din el aveau sa fie un instrument prin care nu doar poporul evreu avea sa ajunga la binecuvantarile mantuirii, ci toate popoarele lumii.

Psalmii si profetii Vechiului Testament vorbesc si ei despre acest plan divin, prin care chipul Creatorului trebuia sa fie refacut in om, fie evrei, fie dintre neamuri. Astfel, profetul Isaia, cu sapte secole inainte de nasterea lui Mesia, le spune clar evreilor ca Acesta va veni nu doar pentru ei, ci pentru toate natiunile pamantului: “Nu se va face niciun rau si nicio paguba pe tot muntele Meu cel sfant, caci pamantul va fi plin de cunostinta Domnului, ca fundul marii de apele care-l acopar. In ziua aceea, Vlastarul lui Isai va fi un steag pentru popoare; neamurile se vor intoarce la El si slava va fi locuinta Lui…” ( Isaia 11, 9.10 ).

Referindu-se la “Robul Domnului”, la “Alesul” lui Dumnezeu in care-Si gaseste placere sufletul Sau, acelasi Isaia scrie in cartea sa: “El nu va slabi, nici nu se va lasa, pana va aseza dreptatea pe pamant si ostroavele marii vor nadajdui in Legea Lui…Eu, Domnul, Te-am chemat ca sa dai mantuire, si Te voi lua de mana, Te voi pazi si te voi pune ca legamant al poporului, ca sa fii Lumina neamurilor” ( Isaia 42,4.6 ).

Aceeasi idee este reluata de Isaia si in capitolul 49: “Este prea putin lucru sa fii Robul Meu, ca sa ridici semintiile lui Iacov si sa aduci inapoi ramasitele lui Israel. De aceea, Te pun sa fii Lumina neamurilor, ca sa duci mantuirea pana la marginile pamantului” ( Isaia 49, 6 ).

Este uimitor sa constatam ca, in ciuda luminii pe care au avut-o in aceasta privinta, evreii au ajuns sa-i considere pe neevrei ca fiinte de rang inferior, fiinte spurcate si chiar “caini”, in loc sa vada in cei dintre neamuri campul lor misionar.

Unul din motivele pentru care ei L-au respins pe Mesia a fost faptul ca El indemna poporul sa-si iubeasca vrajmasii, lucru inacceptabil pentru ei. Chiar si ucenicii Domnului au acceptat cu greu ideea ca si neamurile au parte de binecuvantarea lui Dumnezeu, dupa planul Sau cel vesnic. Sa nu uitam cu cata convingere s-a impotrivit Petru ideii de a intra in casa unui sutas roman ( Fapte 10, 9-28 ) si atitudinea critica a confratilor sai cand au auzit ca el a facut totusi acest gest ( Fapte 11,1.2 ).

Dupa arestarea lui Pavel, acesta a tinut un discurs in apararea sa. Toti iudeii l-au ascultat in liniste, insa atunci cand Pavel le-a vorbit despre porunca primita de la Domnul: “Du-te, caci te voi trimite departe, la neamuri !” ( Fapte 22,21 ), ei au reactionat violent: “Ei l-au ascultat pana la cuvantul acesta. Dar atunci si-au ridicat glasul si au zis: “Ia de pe pamant pe un astfel de om ! Nu este vrednic sa traiasca !” ( fapte 22, 22 ).

Aceasta a fost atitudinea de secole a majoritatii evreilor fatza de planul lui Dumnezeu de a aduce la izvoarele mantuirii toate popoarele: evrei si neamuri. Iar dupa lepadarea lui Mesia, opozitia lor fatza de acest plan a fost atat de evident incat apostolul Pavel le scria tesalonicenilor: “Iudeii acestia L-au omorat pe Domnul Iisus si pe proroci, pe noi ne-au prigonit, nu plac lui Dumnezeu si sunt vrajmasi tuturor oamenilor, caci ne opresc sa vorbim neamurilor ca sa fie mantuite. Astfel, ei totdeauna pun varf pacatelor lor. Dar la urma, i-a ajuns mania lui Dumnezeu” ( 1 Tesaloniceni 2,15.16 ).

A schimbat insa aceasta atitudine ostila a poporului evreu planul lui Dumnezeu de a-i uni in Christos pe toti cei care doresc mantuirea ? Categoric nu ! Planul lui Dumnezeu a ramas in picioare, desi El a fost nevoit sa schimbe metodele si instrumentele Sale.

Aceasta schimbare fusese deja profetizata de Iisus in unele din parabolele Sale rostite la sfarsitul lucrarii Sale publice: Pilda celor doi fii si Pilda vierilor ( Matei cap. 21 ). Avertismentul adresat propriului Sau popor cu putin timp inainte de rastignire a grabit arestarea si moartea Sa: “Imparatia lui Dumnezeu va fi luata de la voi si va fi data unui popor care va aduce roadele cuvenite” ( Matei 21,43 ).

 

     “Din doi a facut unul”

     Planul lui Dumnezeu de a-Si oglindi slava caracterului Sau in oameni si-a gasit implinirea in Biserica lui Christos, formata deopotriva din evrei si neamuri. Mantuitorul profetizase: “Si dupa ce voi fi inaltat de pe pamant, voi atrage la Mine pe toti oamenii” ( Ioan 12,32 ).

Crucea, caci la ea facea referire Domnul in acel context ( vezi v.33 ), este “instrumentul” de care S-a folosit Dumnezeu si Se va folosi pana la sfarsitul istoriei lumii pentru a-i atrage pe oameni la Sine, pentru a-Si reface chipul in ei, pregatindu-i in felul acesta pentru viata vesnica.

Planul lui Dumnezeu nu-i avea in vedere doar pe evrei, ci cuprindea intreaga omenire. Dumnezeu nu ales in mod arbitrar un popor pentru a-Si revarsa doar asupra lui binecuvantarile Sale, asemenea zeilor locali pagani. Iar acest adevar este evident din fagaduintele care au insotit chemarea lui Avraam: “toate familiile pamantului vor fi binecuvantate in tine” ( Geneza 12,3 ).

Israel a fost doar un instrument prin care aceste binecuvantari trebuiau sa ajunga la intreaga omenire. Dar pentru ca instrumentul nu s-a lasat condus de mana Marelui Arhitect al mantuirii, Dumnezeu a schimbat metoda de lucru, fara sa renunte la planurile Sale: va face acelasi lucru prin Biserica Sa, care cuprinde deopotriva evrei si neamuri.

Prin Biserica Sa, Dumnezeu intentioneaza sa descopere Universului “taina voiei Sale, dupa planul pe care-l alcatuise in Sine Insusi, ca sa-l aduca la indeplinire la implinirea vremilor, spre a-Si uni iarasi intr-unul, in Christos, toate lucrurile: cele din ceruri si cele de pe pamant” ( Efeseni 1,9.10 ).

Epistola catre efeseni este poate cea mai buna ilustrare a intentiilor lui Dumnezeu cu privire la relatia dintre poporul evreu si neamuri. Pavel ne arata cum Iisus Christos, prin jertfa Sa, a daramat zidul de despartire care exista intre evrei si neamuri:

“Din doi a facut unul si a surpat zidul de la mijloc care-i despartea…si a impacat pe cei doi cu Dumnezeu intr-un singur trup, prin cruce, prin care a nimict vrajmasia. El a venit astfel sa aduca vestea buna a pacii voua, celor ce erati departe, si pace celor ce erati aproape. Caci prin El, si unii si altii avem intrare la Tatal, intr-un Duh. Asadar, voi nu mai sunteti nici straini, nici oaspeti ai casei, ci sunteti impreuna cetateni cu sfintii, oameni din casa lui Dumnezeu” ( Efeseni 2, 16-19 ).

Pavel numeste aceasta lucrare a lui Dumnezeu de unire a tuturor credinciosilor intr-un singur trup, fie iudei, fie neamuri, “taina lui Christos”: “Caci prin descoperire dumnezeiasca am luat cunostinta de taina aceasta, despre care v-am scris in putine cuvinte. Citindu-le, va puteti inchipui priceperea pe care o am eu despre taina lui Christos, care n-a fost facuta cunoscut fiilor oamenilor in celelalte veacuri in felul cum a fost descoperita acum sfintilor apostoli si proroci ai lui Christos, prin Duhul. Ca adica neamurile sunt impreuna mostenitoare cu noi, alcatuiesc un singur trup cu noi si iau parte cu noi la aceeasi fagaduinta in Christos Iisus, prin Evanghelia aceea al carui slujitor am fost facut eu, dupa harul lui Dumnzeeu dat mie prin lucrarea puterii Lui” ( Efeseni 3,3-7 ).

Scriindu-le credinciosilor din Galatia, acelasi apostol afirma: “Toti care ati fost botezati pentru Christos, v-ati imbracat in Christos. Nu mai este nici iudeu, nici grec; nu mai este nici rob, nici slobod; nu mai este nici parte barbateasca, nici parte femeiasca, fiindca toti sunteti una in Christos Iisus. Si daca sunteti ai lui Christos, sunteti samanta lui Avraam, mostenitori prin fagaduinta” ( Galateni 3, 27-29 ).

Intelegem din aceste afirmatii transante ale unui fost fariseu devenit crestin ca toti cei care L-au primit pe Christos, fie iudei, fie dintre neamuri, sunt acum un singur trup, alcatuiesc acum noul popor al lui Dumnezeu, noul Israel. Ei sunt “samanta lui Avraam”, Israelul spiritual despre care acelasi apostol ne asigura: “Tot Israelul va fi mantuit” ( Romani 11, 26 ).

Astazi, dupa ce avem atata lumina cu privire la relatia dintre poporul Israel, Biserica lui Christos si planul cel vesnic al lui Dumnezeu, a face distinctie intre evrei si neamuri in privinta privilegiilor si a misiunii in lume inseamna a nega lucrarea lui Christos de a-Si uni toate lucrurile prin jertfa Sa. Este un fel de sfasiere in doua a trupului lui Christos, care este Biserica Sa ( Efeseni 1,22.23; Coloseni 1,18 ).

Insa “trupul lui Christos” nu va fi sfasiat de teoriile unora sau altora. Planul cel vesnic al lui Dumnezeu de a-Si reface chipul Sau in om va fi dus la indeplinire. Iar Apocalipsa ne garanteaza acest lucru, zugravindu-ne gloria cereasca in care mantuitii din toate timpurile si toate neamurile vor canta imnurile mantuirii:

“Vrednic esti Tu sa iei cartea si sa-i rupi pecetile, caci ai fost junghiat si ai rascumparat pentru Dumnezeu, cu sangele Tau, oameni din orice semintie, de orice limba, din orice norod si de orice neam. Ai facut din ei o imparatie si preoti pentru Dumnezeul nostru si ei vor imparati pe pamant” ( Apocalipsa 5,9.10 ).

Asadar, planul vesnic al lui Dumnezeu se va realiza in Christos, iar distinctia artificiala pe care unii crestini inca o fac intre evrei si neamuri nu este actuala. Prin Christos si cu Christos, Dumnezeu Si-a unit copiii din toate popoarele, fie evrei, fie neamuri, intr-o singura mare familie. Iar aceasta nu este o viziune omeneasca asupra realitatii, ci este viziunea lui Dumnezeu, descoperita lui Avraam, realizata in Christos si continuata pana la finalul istoriei mantuirii.

Lori Balogh