Psalmul 76 – Un Dumnezeu înfricoșat

Psalmul 76 – Un Dumnezeu înfricoșat

Către mai-marele cântăreților. De cântat cu instrumente cu coarde. Un psalm al lui Asaf. O cântare

1. „Dumnezeu este cunoscut în Iuda, mare este Numele Lui în Israel.
2. Cortul Lui este în Salem și locuința Lui, în Sion;
3. acolo a sfărâmat El săgețile, scutul, sabia și armele de război.
4. Tu ești mai măreț, mai puternic decât munții răpitorilor.
5. Despuiați au fost vitejii aceia plini de inimă, au adormit somnul de apoi; n-au putut să se apere toți acei oameni viteji.
6. La mustrarea Ta, Dumnezeul lui Iacov, au adormit și călăreți și cai.
7. Cât de înfricoșat ești Tu! Cine poate să-Ți stea împotrivă când Îți izbucnește mânia?
8. Ai rostit hotărârea de la înălțimea cerurilor; pământul s-a îngrozit și a tăcut
9. când S-a ridicat Dumnezeu să facă dreptate și să scape pe toți nenorociții de pe pământ.
10. Omul Te laudă chiar și în mânia lui când Te îmbraci cu toată urgia Ta.
11. Faceți juruințe Domnului, Dumnezeului vostru și împliniți-le! Toți cei ce-L înconjoară, să aducă daruri Dumnezeului celui înfricoșat.
12. El frânge mândria domnitorilor, El este înfricoșat pentru împărații pământului.”

O odă de mulțumire

     Unii comentatori văd în Psalmul 76 un imn de laudă la adresa lui Dumnezeu, compus cu puțin timp după cucerirea Sionului de către David și aducerea chivotului la Ierusalim. Alți comentatori susțin că psalmul este o odă de mulțumire închinată lui Dumnezeu cu ocazia izbăvirii Ierusalimului dintr-o mare primejdie ( de exemplu, eliberarea de primejdia asiriană pe vremea regelui Ezechia ).

Psalmul 76 însă poate fi înțeles pe două planuri: un plan imediat, concret și istoric, și un altul îndepărtat, spiritual și escatologic. Dincolo de scenele victoriei concrete și imediate, legate de cucerirea Sionului sau eliberarea Ierusalimului dintr-o primejdie majoră, autorul întrezărește victoria finală a dreptății lui Dumnezeu în marea luptă dintre bine și rău.

De fapt, tema marii lupte este un subiect de esența al Scripturii, străbătând ca un fir roșu toate paginile ei, de la Geneza la Apocalipsa. De la căderea lui Lucifer în cer și căderea omului pe pământ, până la nimicirea definitivă, cu „rădăcină și ramură” ( vezi Maleahi 4,1 ) a răului la sfârșitul mileniului, toate cărțile Bibliei ne vorbesc despre conceptul marii lupte dintre Dumnezeu și Satana, insistând asupra biruinței finale a forțelor binelui.

În acest mare război cosmic, în care sunt implicate într-un fel sau altul toate ființele din Univers, de la îngeri și ființe necăzute în păcat până la demoni și oameni, există o Autoritate supremă care supraveghează mersul lui. Și această Autoritate nu este alta decât Dumnezeu – un Dumnezeu pe care Biblia, în general, și Psalmul 76, în special, Îl prezintă ca fiind „un Dumnezeu înfricoșat”.

În cele patru strofe ale psalmului, fiecare dintre ele având câte trei versete, epitetul „înfricoșat” asociat Numelui lui Dumnezeu apare ca un laitmotiv: „Cât de înfricoșat ești Tu” ( vers. 7 ); „Toți cei ce-L înconjoară să aducă daruri Dumnezeului celui înfricoșat” ( vers. 11 ); „El este înfricoșat pentru împărații pământului” ( vers. 12 ).

Psalmul 76 a fost cântat de armatele engleze după înfrângerea „Invincibilei Armada” spaniolă a regelui Filip al II-lea, în 1588, precum și de scoțienii presbiterieni după înfrângerea lui Claverhouse, în 1679.

Însă după biruința finală a forțelor binelui asupra forțelor răului și încheierea pentru totdeauna a istoriei păcatului, acest psalm va căpăta noi valențe, iar Dumnezeu, Cel care a condus această lupta spre finalul ei glorios, va fi văzut în toată măreția Lui.

Un Dumnezeu cunoscut în poporul Său

     În timpul călătoriilor sale misionare, apostolul Pavel a ajuns în capitala culturii și civilizației din acea vreme: Atena. Acolo, în cetatea filosofiei și a religiei păgâne, apostolul a constatat o realitate ciudată, despre care le-a vorbit atenienilor adunați în Areopag: „Bărbați atenieni, în toate privințele vă găsesc foarte religioși. Căci, pe când străbăteam cetatea voastră și mă uitam de aproape la lucrurile la care vă închinați voi, am descoperit chiar și un altar pe care este scris: „Unui Dumnezeu necunoscut.” Ei bine, ceea ce voi cinstiți fără să cunoașteți, aceea va vestesc eu.” ( Fapte 17, 22.23 )

Un altar închinat unui Dumnezeu necunoscut… O închinare înaintea unei divinități obscure, ascunse, despre care nu se știa nimic… Iată o situație paradoxală în care au ajuns cele mai multe religii ale lumii, iar consecințele ei ar putea avea caracter veșnic. Căci, spunea Mântuitorul: „Viața veșnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Christos pe care L-ai trimis Tu” ( Ioan 17,3 ).

Daca viața veșnică înseamnă să-L cunoști pe Dumnezeul adevărat, să cunoști caracterul Său, planurile Sale și voința Sa, moartea veșnică, prin contrast, înseamnă să nu-L cunoști pe Acest Dumnezeu adevărat, mulțumindu-te cu o închinare oarecare, înaintea unui Dumnezeu oarecare.

În discuția purtată cu femeia samariteancă, Iisus i-a spus acesteia: „Voi vă închinați la ce nu cunoașteți; noi ne închinăm la ce cunoaștem, căci Mântuirea vine de la iudei” ( Ioan 4, 22 ).

Afirmația Mântuitorului ne arată că, în ciuda derapajelor sale, poporul evreu are meritul ( dacă poate fi vorba de merite omenești! ) de a fi fost de-a lungul timpului depozitarul marelui adevăr despre viul și adevăratul Dumnezeu, al Celui ce se numește pe Sine „Eu sunt Cel ce sunt” ( vezi Exodul 3, 14 ).

Rădăcinile creștinismului sunt iudaice, iar psalmistul Asaf confirmă această realitate în debutul Psalmului 76: „Dumnezeu este cunoscut în Iuda, mare este Numele Lui în Israel. Cortul Lui este în Salem, și locuința Lui în Sion” ( vers. 1.2 ).

Revelația Scripturilor a fost una dintre căile alese de Dumnezeu pentru a Se descoperi lumii. Însă această revelație a fost încredințată poporului evreu, nu pentru ca el să monopolizeze adevărul, ci dimpotrivă, pentru a-l face cunoscut tuturor națiunilor lumii.

Acest Dumnezeu al cărui „Nume este mare”, „a sfărâmat săgețile, scutul, sabia și armele de război” ( vers. 3 ), aducând biruința asupra tuturor vrăjmașilor Sionului. La mustrarea Sa, „au adormit și călăreți și cai” ( vers. 6 ).

Biruințele istorice la care face referire psalmistul, fie că e vorba de cucerirea Sionului, fie că e vorba de eliberarea Ierusalimului de pericolul invaziei asiriene, sunt doar o ilustrare sau un preambul al biruinței finale a lui Dumnezeu asupra forțelor râului.

Salem – numele poetic și arhaic al Ierusalimului ( vezi Geneza 14,18 ) – devine astfel un simbol al Ierusalimului ceresc, cetatea păcii și capitala Noului Pământ, acolo unde își vor găsi odihnă cei mântuiți din toate națiunile pământului.

În viziunile Apocalipsei, apostolul Ioan descrie cu lux de amănunte Ierusalimul ceresc, cetatea sfânta ce va coborî pe pământul reînnoit la sfârșitul istoriei păcatului: „Și m-a dus, în Duhul, pe un munte mare și înalt. Și mi-a arătat cetatea sfântă, Ierusalimul, care se pogora din cer de la Dumnezeu, având slava lui Dumnezeu. Lumina ei era ca o piatră prea scumpă, ca o piatră de iaspis, străvezie ca cristalul. Era înconjurată cu un zid mare și înalt. Avea douăsprezece porți și la porți, doisprezece îngeri. Și pe ele erau scrise niște nume: numele celor douăsprezece seminții ale lui Israel…” ( Apocalipsa 21, 10‑26 ).

Însă în sfânta cetate nu va intra oricine. Același apostol Ioan precizează: „Nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăiește în spurcăciune și în minciună, ci numai cei scriși în cartea vieții Mielului” ( Apocalipsa 21,27 ).

Iată o țintă demnă de urmărit în scurta viață ce ne este dat să o trăim pe pământ. Iată un proiect de durata veșnică și cu întindere cât Universul ! Nu merită să facem orice sacrificiu pentru reușita lui?

Înfricoșat sau înfricoșător?

     Cea de-a doua parte a Psalmului 76 ne vorbește despre măreția lui Dumnezeu care Își rostește hotărârile de la înălțimea cerurilor, în timp ce pământul și locuitorii lui tac îngroziți ( vers. 8 ). În fața unei astfel de măreții, întrebarea psalmistului: „Cine poate să-Ți stea împotrivă?” ( vers. 7 ) devine retorică. Răspunsul este implicit: Nimeni din acest Univers nu I se poate împotrivi lui Dumnezeu și planurilor Sale.

Chiar dacă prin voința sa pervertită omul se împotrivește Creatorului său și voinței Sale, acest lucru nu împiedica în niciun fel împlinirea planurilor Sale. În fața acestei măreții divine, psalmistul rămâne copleșit, exclamând: „Cât de înfricoșat ești Tu!” ( vers. 7 ).

Dar ce sens are această afirmație, care se repetă încă de două ori în finalul psalmului? Ce înseamnă că Dumnezeu este „înfricoșat”? Este cuvântul „înfricoșat” sinonim cu „înfricoșător”?

Ținând seama de contextul biblic general, în care Dumnezeu Se revelează pe Sine pe de o parte ca fiind „plin de îndurare și milostiv, încet la mânie, plin de bunătate și credincioșie, care Își ține dragostea până în mii de neamuri de oameni, care iartă fărădelegea, răzvrătirea și păcatul” ( Exodul 34,6.7 ), iar pe de altă parte ca fiind de trei ori sfânt ( vezi Isaia 6, 3 ), ochii Lui fiind atât de curați că nu pot vedea nelegiuirea ( Habacuc 2,13 ), înțelegem că acest Dumnezeu impune respect.

El nu este înfricoșător, nu este un zbir care Își îngrozește supușii. Dacă astfel ar sta lucrurile, Iisus nu ne-ar fi vorbit despre un Tată ceresc iubitor, sensibil și delicat, care „atât de mult a iubit lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața vesnică” ( Ioan 3,16 ).

Cu toate acestea, „El este înfricoșat pentru împărații pământului” ( vers. 12 ), impunând respect prin caracterul Său desăvârșit. Nu este vorba aici de un respect impus cu forța, ci de unul născut în mod natural în inima ființelor create. Din acest respect se nasc ascultarea față de voința Sa, dar și lauda. O laudă naturală, neforțată, izvorâtă din convingere și dintr-o inimă prea plină de recunoștință față de Dumnezeu.

Iar dacă cererile noastre vor avea un sfârșit în viața viitoare, căci nu vor mai avea sens într-o lume desăvârșită, în care totul ne va fi pus la dispoziție, nu la fel stau lucrurile cu laudele noastre. Ele se vor înălța în veșnicie, tot mai convingătoare pe măsură ce Îl vom cunoaște mai deplin pe Dumnezeu.

Fiind elementul permanent al închinării, lauda nu va pieri niciodată. Ca și dragostea de altfel!    ( 1 Corinteni 13,8 ).

Lori Balogh