Ultima reformă

Ultima reformă

„Orele astrale” ale creștinismului

Istoria creștinismului a fost marcată de patru mari evenimente, cu implicații majore pe plan religios, social și politic: Edictul de la Milano din anul 313, Marea Schismă din 1054, Reforma din secolul al XVI-lea și marile treziri religioase din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea.

Edictul de la Milano din anul 313, semnat de Constantin cel Mare și Licinius, a marcat sfârșitul persecuției crunte pornite de Dioclețian în anul 303 împotriva creștinilor – persecuție prezisă în solia către Biserica din Smirna prin sintagma „un necaz de zece zile” (vezi Apocalipsa 2:10).

În urma acestui edict, lumea nu a mai fost aceeași, imprimând istoriei o direcție pe care o resimțim și astăzi. După două secole de persecuție, creștinilor li s-a garantat libertatea religioasă și înapoierea proprietăților confiscate. Iată un fragment din acest edict, extras de istoricul Eusebiu: „Am luat această decizie cu intenția salutară și foarte dreaptă: nimănui să nu-i fie refuzată libertatea de a urma și de a alege practica religioasă și cultul creștinilor. Dimpotrivă, fiecăruia trebuie acordată libertatea de a-și dărui inima acelei religii pe care el o consideră folositoare pentru sine însuși, pentru ca Divinitatea să-i dăruiască în toate obișnuita grijă și bunăvoință” (1).

Al doilea mare eveniment, ale cărui urmări se resimt și astăzi în lumea creștină, a fost Marea Schismă din anul 1054, care a împărțit creștinismul în două mari ramuri: cea occidentală (catolică), cu sediul la Roma, și cea răsăriteană (ortodoxă), cu sediul la Constantinopole.

Tensiunile între cele două mari ramuri ale creștinismului existau de mai multă vreme, disputele fiind legate de pretenția fiecărui conducător al celor două ramuri – papa de la Roma și patriarhul de Constantinopole -, de a deține controlul și autoritatea asupra întregii creștinătăți.

Ruptura s-a realizat în timpul papei Leon al IX-lea (1049‑1054) și al patriarhului Mihai I Cerularie al Constantinopolului (1043‑1058). De la Marea Schismă a apărut o adevărată competiție între cele două biserici, fiecare încercând să-și mărească aria de influență și numărul credincioșilor aflați sub autoritatea lor.

Cel de-al treilea mare eveniment, care a schimbat lumea pe toate planurile, a fost Reforma din secolul al XVI-lea. După ce Luther a afișat cele 95 de teze pe ușa bisericii din Wittenberg pe data de 31 octombrie 1517, proclamând mântuirea prin credință și numai prin credință, lumea nu a mai fost aceeași.

Dacă privim Reforma prin prisma criteriilor omenești, eforturile lui Luther par să fie un eșec, mai ales acum, când, după cinci secole, protestantismul și catolicismul par să fi îngropat securea războiului, întinzând mâna împăcării peste prăpastia dintre ele. Însă din perspectivă cerească, Reforma a fost mișcarea care a descătușat lumea din întunericul spiritual al Evului Mediu, așezând în mâinile oamenilor Cuvântul lui Dumnezeu. Din acest punct de vedere, Luther a fost – așa cum afirma un scriitor inspirat -, „omul timpului său. Prin el Dumnezeu a îndeplinit o lucrare mare pentru reformarea Bisericii și pentru iluminarea lumii” (2).

Dumnezeu a pornit Reforma spre sfârșitul perioadei Tiatira, despre care vorbește Apocalipsa în scrisorile Martorului credincios către cele șapte Biserici. Tiatira este cea de-a patra biserică dintre cele șapte și, prin poziția ei în mijlocul celor șapte, ea rămâne un simbol al Bisericii Evului Mediu.

Solia către Biserica din Tiatira (vezi Apocalipsa 2:18‑29) este cea mai lungă dintre toate epistolele. Acest lucru nu este deloc întâmplător, căci perioada pe care o simbolizează Tiatira este și ea cea mai lungă din istoria creștinismului, respectiv 1260 de ani (538 – 1798).

În mustrarea adresată acestei biserici este amintită Izabela – „femeia aceea care se zice prorociță” – și care îi amăgește pe oameni să se dedea la idolatrie (vezi Apocalipsa 2:20). Trimiterea la istoria Vechiului Testament este evidentă. Căsătoria lui Ahab, rege Regatului de Nord, cu Izabela, fiica regelui Sidonului și o închinătoare păgână, a condus poporul ales la o apostazie generală.

Această legătură între un reprezentant al poporului lui Dumnezeu și o păgână idolatră reprezintă simbolul perfect pentru ceea ce s-a întâmplat în perioada Tiatira în Biserica Evului Mediu: „căsătoria” între creștinism și păgânism, pe de o parte, și „căsătoria” între biserică și stat, pe de altă parte.

Reforma din secolul al XVI-lea a fost chemarea la pocăință adresată de Dumnezeu Bisericii Evului Mediu. Însă, așa cum era profetizat în solia către Biserica din Tiatira, în care Dumnezeu spunea: „I-am dat vreme să se pocăiască, dar nu vrea să se pocăiască de curvia ei” (Apocalipsa 2:21), la fel s-a întâmplat și în Biserica Evului Mediu. Biserica oficială a respins chemarea de a renunța la practicile și învățăturile păgâne și idolatre, pornind în schimb o Contrareformă.

Al patrulea eveniment care a schimbat lumea este cunoscut sub denumirea de Marile Treziri Religioase din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea. În urma lor, mai ales pe teritoriul Marii Britanii și al Statelor Unite, s-au născut bisericile neoprotestante care există și astăzi. Spiritul misionar al acestor biserici noi apărute în sânul protestantismului, unit cu lucrarea fără precedent a societăților biblice apărute imediat după Revoluția Franceză, a făcut ca Evanghelia să ajungă pe toate meridianele și paralelele globului, aducând lumea mai aproape de Scripturi, de Dumnezeu și de mântuire.

„Miopia” celor trei Ilie

Dacă ne raportăm la întreaga istorie creștină, așa cum s-a derulat până acum și așa cum este descoperită în profeția biblică, se naște o întrebare firească: Unde ne aflăm noi, creștinii secolului al XXI-lea, în derularea dramatică a acestei istorii? Răspunsul îl oferă chiar Scriptura. Dacă aruncăm o privire în scrisorile Apocalipsei și încercăm să ne plasăm în timp, ajungem la concluzia că reprezentăm ultima biserică – Laodicea.

După perioada Bisericii Laodicea, Biblia nu mai vorbește despre o altă istorie pe pământ, ci doar de veșnicia unui cer nou și a unui pământ nou. Și dacă luăm în considerare și faptul că perioada Bisericii Laodicea nu a început de ieri sau alaltăieri, ci acum aproximativ două secole, putem fi siguri că ne aflăm pe pragul sfârșitului de istorie, pe pragul veșniciei.

Întrebarea care se pune este dacă mai avem nevoie de o reformă a vieții spirituale în acest ultim moment de istorie. Suntem oare pregătiți să-L întâmpinăm pe Domnul vieții la a doua Sa venire în slavă sau toate lucrurile sunt în ordine, așa cum le dorește Dumnezeu?

Se pare că una dintre reformele pe care trebuie să le facem ca indivizi și ca biserică așteptătoare a revenirii Mântuitorului este renunțarea la acel gen de miopie spirituală, care ne împiedică să avem o viziune mai largă asupra mântuirii și a dragostei lui Dumnezeu față de om.

Pe vremea marii apostazii a poporului evreu sub conducerea regelui Ahab și a reginei Izabela, Dumnezeu l-a chemat pe Ilie ca să inițieze o reformă spirituală în poporul Său. Profetul Ilie a făcut tot ce a putut în această privință, iar scenele petrecute pe muntele Carmel, în care credința în Dumnezeul cel viu și adevărat s-a confruntat cu credințele idolatre ale vremii, sunt impresionante.

Însă Ilie cade repede în descurajare. Eforturile sale de a reforma poporul păreau să fie fără rod, iar el se simțea singur în confruntarea cu idolatria. În dialogul pe care îl are cu Dumnezeu, pe când fugea de amenințările Izabelei, Ilie se plânge lui Dumnezeu. Și face acest lucru nu o singură dată, ci de două ori: „Am fost plin de râvnă pentru Domnul, Dumnezeul oștirilor; căci copii lui Israel au părăsit legământul Tău, au sfărâmat altarele Tale și au ucis cu sabia pe prorocii Tăi; am rămas numai eu singur, și caută să-mi ia viața” (1 Împărați 19:10,14).

Răspunsul Domnului l-a dezarmat pe profet, arătându-i o altă față a realității, pe care el nu o cunoștea: „Dar voi lăsa în Israel șapte mii de bărbați, și anume pe toți cei ce nu și-au plecat genunchii înaintea lui Baal și a căror gură nu l-au sărutat” (1 Împărați 19:18).

Așadar, Ilie nu era singurul evreu care se lupta cu idolatria. Însă el nu știa acest lucru. Fără să-l învinovățim cu ceva (cine suntem noi să-l învinovățim pe un profet al lui Dumnezeu care acum se afla în cer?), trebuie totuși să recunoaștem că, cel puțin în acele momente de descurajare, Ilie suferea de o anumită miopie spirituală.

Al doilea Ilie, pe care Mântuitorul îl identifică în persoana lui Ioan Botezătorul (vezi Matei 11:13‑15), a suferit și el de un gen de miopie spirituală. Ajuns în temniță din porunca lui Irod, Ioan Botezătorul a început să aibă unele îndoieli cu privire la lucrarea mesianică a lui Iisus. Întrebarea pe care trimișii săi I-au adresat-o Mântuitorului scoate în evidență umbra care apăruse în vederea spirituală a celui mai mare dintre profeți: „Tu ești Acela care are să vină, sau să așteptăm pe altul?” (Matei 11:3).

Și în acest caz răspunsul Domnului a dovedit că ochii spirituali ai profetului Său nu deslușeau corect realitatea: „Duceți-vă de spuneți lui Ioan ce ați văzut și auzit: orbii văd, șchiopii umblă, leproșii sunt curățați, surzii aud, morții înviază și săracilor li se propovăduiește Evanghelia. Ferice de acela pentru care Eu nu voi fi un prilej de poticnire” (Luca 7:22).

Însă profeția din Maleahi 4:5,6 vorbește și despre un al treilea Ilie, cel care va pregăti poporul lui Dumnezeu „înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare și înfricoșată”, – ziua revenirii în glorie a Mântuitorului. De data aceasta, cel de-al treilea Ilie nu mai este o singură persoană, asemenea lui Ilie Tișbitul de pe vremea regelui Ahab, sau asemenea lui Ioan Botezătorul din perioada de început a lucrării publice a lui Iisus.

Primii doi Ilie au avut de îndeplinit o misiune locală și bine definită în timp. Dacă Ilie Tișbitul a luptat pentru o reformă spirituală în poporul evreu apostaziat pe vremea regelui Ahab, cel de-al doilea Ilie, Ioan Botezătorul, a acționat pentru pregătirea poporului ales în vederea primirii lui Mesia.

Cel de-al treilea Ilie însă, are de îndeplinit o misiune globală, pregătind întreaga lume pentru evenimentul glorios al revenirii Mântuitorului. Or această misiune nu poate fi îndeplinită de un singur om, ci de un întreg popor, o biserică născută la final de istorie.

Cine este această biserică cu o misiune atât de importantă și unică în istoria creștinismului?

Este Laodicea, ultima dintre cele șapte biserici ale Apocalipsei, după care nu mai este consemnată istorie pe acest pământ, ci doar veșnicia Împărăției lui Dumnezeu. Dar ce spune „Martorul credincios și adevărat” despre acest al treilea Ilie în solia adresată Laodiceei?

Că și ea suferă, printre altele, de un fel de miopie spirituală: „Pentru că zici: „Sunt bogat, m-am îmbogățit și nu duc lipsă de nimic, și nu știi că ești ticălos, nenorocit, sărac, orb și gol” (Apocalipsa 3:17). Și pentru ca „diagnosticul” să fie și mai evident, urmează sfatul ceresc: „Te sfătuiesc să cumperi de la Mine… doctorie pentru ochi, ca să-ți ungi ochii și să vezi” (Apocalipsa 3:18).

În ce sens Biserica Laodicea suferă de miopie spirituală? Desigur, principala manifestare a miopiei sale constă în faptul că nu este conștientă de starea să deplorabilă înaintea lui Dumnezeu, nu-și cunoaște lipsurile și nevoile, crezând că totul este bine în relația ei cu Dumnezeu.

Însă mai este un domeniu în care această biserică este mioapă din punct de vedere spiritual. Așa cum Ilie Tișbitul avea falsa impresie că este singurul care-I slujea lui Dumnezeu în propriul său popor, la fel și laodiceenii timpului sfârșitului cred despre ei că sunt singurii copii ai lui Dumnezeu într-o lume care se îndreaptă spre pierzare.

Dar, așa cum pe vremea lui Ilie Dumnezeu îi descoperă că lucrurile erau de șapte mii de ori mai fericite decât credea profetul, la fel și astăzi Dumnezeu ne descoperă că El are în lumea aceasta atât de largă și pestriță copii ai Săi sinceri pe toate meridianele și paralelele globului, în toate culturile și civilizațiile, în toate religiile și bisericile, și chiar în afara lor.

Mântuitorul Însuși le spunea ucenicilor, încercând să-i vindece de exclusivismul moștenit de la cărturarii și fariseii timpului: „Mai am și alte oi, care nu sunt din staulul acesta. Și pe acelea trebuie să le aduc. Ele vor asculta de glasul Meu și va fi o turmă și un Pastor” (Ioan 10:16).

Ultima reformă

La cinci sute de ani de la Reforma lui Luther, Biserica Laodicea are nevoie de o nouă reformă, dar și ultima. Or pentru ca să facă această ultimă reformă, ea are nevoie de „aurul” credinței care lucrează din dragoste, de „hainele” albe ale neprihănirii lui Christos, și de „doctoria” pentru ochi a Duhului Sfânt, care să o vindece de miopia spirituală (vezi Apocalipsa 3:18).

Un scriitor inspirat ne aduce vestea cea bună că „nu toți din lume sunt nelegiuiți și corupți; nu toți au trecut de partea vrăjmașului. Dumnezeu are multe mii care nu și-au plecat genunchiul în fața lui Baal, mulți care doresc din toată inima să aibă o înțelegere mai deplină cu privire la Christos și Lege, mulți care nădăjduiesc împotriva oricărei nădejdi că Iisus va veni curând pentru a pune capăt domniei păcatului și a morții. Sunt mulți care se închină lui Baal din neștiință, dar cu care Duhul lui Dumnezeu se luptă încă” (3).

Ne aflăm pe pragul veșniciei. Ultimele fire de nisip din clepsidra timpului sunt gata să cadă ireversibile, lăsând loc veșniciei. Toți acești oameni care îl caută pe Dumnezeu din adâncul ființei lor au nevoie de noi, de experiențele noastre cu Dumnezeu, de cunoștințele noastre cu privire la tainele mântuirii, de dragostea și răbdarea noastră, de prietenia noastră.

O publicație anglo-saxonă a oferit un premiu celui care va da cea mai reușită definiție cuvântului „prieten”. S-au dat mii de definiții, unele mai interesante decât altele: Prietenul este „cel care multiplică bucuria și împarte durerea”, „cel care înțelege tăcerea”, „cel care te sună după ce v-ați despărțit de cinci minute”, „cel care îți întinde mâna și te ridică atunci când ai căzut și nu te mai poți ridica”, și multe altele. Însă definiția care a câștigat premiul a fost: „Prietenul este acela că vine când toată lumea pleacă.”

Când toată lumea pleacă, baricadându-se în buncărele indiferenței, ale egoismului și ale plăcerilor de o clipă ale păcatului, laodiceenii sfârșitului de istorie trebuie să le caute pe aceste mii de „oi” care nu au găsit încă drumul spre unicul și adevăratul „staul” al marelui Păstor.

Însă această căutare nu se poate face acuzând și arătând cu degetul, ci împrietenindu-ne cu „oile” din alte „staule”. Așa cum ne-a căutat și găsit și Iisus pe fiecare dintre noi.

Aceasta este ultima reformă dincolo de care este veșnicia.

Lori Balogh

Referințe:

(1) Traducere de Octavian Frinc, F. P. RIZZO „L’Editto di Milano del 313”, La Civitta Cattolica, 3910, p. 313‑324

(2) E. G. White, „Istoria mântuirii”, p. 340

(3) E. G. White, „Profeți și regi”, p. 171