Epistola către romani – Cap. 8:12-27
Creștinul trăiește în așteptarea mântuirii
12. „Așa dar, fraților, noi nu mai datorăm nimic firii pământești, ca să trăim după îndemnurile ei.
13. Dacă trăiți după îndemnurile ei, veți muri; dar dacă, prin Duhul, faceți să moară faptele trupului, veți trăi.
14. Căci toți cei ce sunt călăuziți de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu.
15. Și voi n-ați primit un duh de robie, ca să mai aveți frică, ci ați primit un duh de înfiere, care ne face să strigăm: „Ava!”, adică „Tată!”
16. Însuși Duhul adeverește împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu.
17. Și, dacă suntem copii, suntem și moștenitori: moștenitori ai lui Dumnezeu și împreună moștenitori cu Christos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, că să fim și proslăviți împreuna cu El.
18. Eu socotesc că suferințele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare care are să fie descoperită față de voi.
19. De asemenea, și firea așteaptă cu o dorință înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu.
20. Căci firea a fost supusă deșertăciunii – nu de voie, ci din pricina celui ce a supus-o – cu nădejdea însă,
21. că și ea va fi izbăvită din robia stricăciunii, ca să aibă parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu.
22. Dar știm că până în ziua de azi toată firea suspină și suferă durerile nașterii.
23. Și nu numai ea, dar și noi, care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi și așteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru.
24. Căci în nădejdea aceasta am fost mântuiți. Dar o nădejde care se vede nu mai este nădejde, pentru că ce se vede se mai poate nădăjdui?
25. Pe când dacă nădăjduim ce nu vedem, așteptăm cu răbdare.
26. Și tot astfel și Duhul ne ajută în slăbiciunea noastră, căci nu știm cum trebuie să ne rugăm. Dar Însuși Duhul mijlocește pentru noi cu suspinuri negrăite.
27. Și Cel ce cercetează inimile știe care este năzuința Duhului, pentru că El mijlocește pentru sfinți după voia lui Dumnezeu.”
Romani 8:12-27
În primele 11 versete ale capitolului opt, apostolul Pavel enumeră o mulțime de lucruri pe care Dumnezeu le-a făcut în viața celui credincios prin Duhul Său, acestea fiind tot atâtea motive de recunoștință ale omului față de Dumnezeu:
– Cel credincios nu se mai află sub condamnare (vers. 1).
– El a fost izbăvit de legea păcatului și a morții (vers. 20).
– El nu mai este sub stăpânirea păcatului (vers. 3).
– Omul cel nou trăiește și umblă după îndemnurile Duhului Sfânt (vers. 4,5).
– El primește viața și pacea prin Duhul Sfânt (vers. 6).
– Duhul Sfânt locuiește în cel credincios (vers. 9).
– Duhul celui credincios este plin de viață chiar dacă trupul este muritor (vers. 10).
– Dumnezeu garantează învierea trupului prin faptul că L-a înviat pe Christos (vers. 11).
Toate aceste lucruri sunt motive de recunoștință la adresa lui Dumnezeu, făcându-l pe om îndatorat față de El. Despre această datorie vorbește Pavel în versetul 12. Ea nu trebuie canalizată spre firea pământească, ci spre Cel care ne-a eliberat din robia păcatului. Cei care au fost izbăviți de moarte sunt acum datori să trăiască o viață nouă, după principiile vieții și prin puterea Duhului Sfânt, acea Putere superioară care a intrat în viața lor și a dat un nou sens acesteia.
Din nefericire, unii creștini interpretează greșit libertatea pe care o aduce Evanghelia. Aceasta ne eliberează de condamnarea Legii și de marea greșeală de a considera că prin propriile noastre eforturi de a asculta de ea vom putea fi îndreptățiți înaintea lui Dumnezeu. Însă Evanghelia nu ne eliberează și de obligația de a asculta în continuare de voia lui Dumnezeu, așa cum este ea exprimată în Lege.
Evanghelia nu este sfârșitul ascultării de Lege, ci, dimpotrivă, este începutul ascultării adevărate, autentice, dacă îngăduim Duhului lui Dumnezeu să ne conducă. Această ascultare va fi voluntară și nu ne va crea niciun simțământ de robie sau subordonare. Mai degrabă ascultarea de voia lui Dumnezeu ne va aduce bucurie și pace.
Creștinul autentic nu va păzi Legea divină pentru a fi mântuit prin ea, ci pentru că a fost deja mântuit prin har. Această ordine corectă a lucrurilor poate fi observată și în modul și contextul în care au fost date Cele Zece Porunci poporului evreu: Întâi a fost eliberarea din robia egipteană, și abia apoi a venit cerința de a ascultă de Lege.
Chiar în enunțul poruncilor poate fi întâlnită această succesiune: Dumnezeu întâi oferă harul Său: „Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, care te-a scos din țara Egiptului, din casa robiei” (Exodul 20:2), și după aceea urmează enunțul efectiv al Legii. Așa procedează Dumnezeu cu omul: Întâi vine mântuirea prin har, apoi vin cerințele ascultării ca dovadă a unei vieți noi, trăită prin puterea Duhului Sfânt.
În versetul 13, apostolul reafirmă un adevăr pe care l-a exprimat deja în capitolele anterioare, și anume că viețuirea după îndemnurile firii pământești duce la moarte sigură, în timp ce viețuirea după îndemnurile Duhului duce la viață. Nu există decât două posibilități: fie mor păcatele noastre („faceți să moară faptele trupului”), fie murim noi, căci nimeni nu poate fi mântuit în timp ce continuă să trăiască în păcat.
Însa această dare la moarte a păcatelor nu este o lucrare pe care omul o poate face singur. Pavel subliniază faptul că această lucrare se poate face doar „prin Duhul”, singurul care le poate da oamenilor dorința, hotărârea și puterea de care are nevoie un om pentru a respinge și învinge păcatul. Cei care se lasă călăuziți de îndemnurile Duhului, nu doar ocazional, ci permanent, redevin fii ai lui Dumnezeu (vers. 14), intrând în marea Sa familie.
În acest punct al epistolei lui Pavel, se naște o întrebare justificată: Nu sunt oare toți oamenii copii ai lui Dumnezeu? La această întrebare unii creștini ar răspunde afirmativ: „Da, toți oamenii sunt, prin Creație, copiii lui Dumnezeu.” Totuși Biblia ne prezintă o altă perspectivă. Calitatea de fiu al lui Dumnezeu nu se dobândește prin nașterea naturală, ci este un dar divin oferit doar celor care L-au primit de Domnul Christos ca Mântuitor personal.
Apostolul Ioan afirmă clar în introducerea Evangheliei sale: „Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu, născuți nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu” (Ioan 1:12,13).
Relația om-Dumnezeu se schimbă radical. Judecătorul divin devine Tată, iar simțământul că ești un sclav dispare, fiind înlocuit cu certitudinea că ești moștenitor. Pavel susține ideea că cei ce L-au primit pe Christos în viața lor, nu în „rate” (întâi ca Mântuitor și mult mai târziu ca Domn), ci în totalitate, au fost înfiați de Dumnezeu în marea Sa familie (vezi Galateni 4:5; Efeseni 1:5).
Consecința imediată, trăită chiar în această viață, a înfierii noastre este aceea că dispare simțământul că suntem robi și că trebuie să ne temem de Persoana lui Dumnezeu, în locul lui născându-se „un duh de înfiere, care ne face să strigăm «Ava!», adică «Tată!» (vers. 15). Folosind expresii ca «duh de teamă» sau «duh de înfiere», este evident că Pavel nu se referă la o entitate spirituală, ci la o stare sufletească pe care o poate trăi un om. Apelativul „Tată!”, folosit în dreptul lui Dumnezeu, demonstrează că între El și om s-a stabilit o relație apropiată și profundă.
Dumnezeu nu mai este perceput ca fiind distant, rece și insensibil la nevoile omului, așa cum apare în concepția deistă, ci ca un Dumnezeu apropiat de om, cald și interesat de tot ce înseamnă viața și fericirea copiilor Săi. Dar de unde știm că am fost înfiați, iar acum suntem copii ai lui Dumnezeu?
Versetul 16 ne oferă răspunsul: „Însuși Duhul adeverește împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu.” Este un semn interior, un glas lăuntric al Duhului Sfânt care ne asigură că am fost înfiați în marea familie a lui Dumnezeu. Însă acest semn interior, perceput la nivelul conștiinței, trebuie să fie însoțit de semne vizibile exterioare. Cel înfiat în familia lui Dumnezeu va rupe complet orice relație cu vechea sa familie a păcatului, în timp ce cultivă o relație profundă cu noua sa familie, relație însoțită de toate privilegiile și responsabilitățile care decurg din ea.
Cea mai evidentă dovadă exterioară a înfierii în familia lui Dumnezeu este prezența „roadei Duhului” în viața celui înfiat (vezi Galateni 5:22,23), prin care știm că am trecut din moarte la viața. Consecința naturală a faptului că un om a devenit fiu al lui Dumnezeu este amintită de Pavel în versetul 17: „Și dacă suntem copii, suntem și moștenitori; moștenitori ai lui Dumnezeu și împreuna moștenitori cu Christos”.
Cu privire la afirmațiile apostolului din acest verset, sunt necesare câteva clarificări. În primul rând, trebuie să înțelegem că uneori cuvintele folosite în Biblie nu au același înțeles pe care îl cunoaștem astăzi în viața de zi cu zi. Noi folosim, de exemplu, termenul „moștenitor” cu referire la o persoană care preia legal averea unei alte persoane decedate. Acesta este înțelesul obișnuit al cuvântului.
Însă în Biblie, cuvântul „moștenitor” are un alt înțeles, căci Dumnezeu nu moare pentru ca „averea Sa” să fie atribuită unor moștenitori. Sensul biblic al termenului se referă la o relație specială pe care copiii lui Dumnezeu o au cu Creatorul lor, relație care implică o mulțime de binecuvântări prezente și viitoare. Și poate cea mai așteptată binecuvântare promisă de Tatăl ceresc este proslăvirea noastră (vers. 17), respectiv transformarea noastră la a două venire a lui Christos.
De ce suntem „moștenitori împreună cu Christos”? În Pilda vierilor , Domnul Christos Se identifică pe Sine ca fiind „moștenitorul” (vezi Matei 21:33-41), iar în Romani 8:28, Pavel Îl numește „Cel dintâi născut dintre mai mulți frați”. Fiind Fratele nostru întâi născut, Christos ne invită să fim părtași la moștenirea pe care El a câștigat-o cu prețul jertfei Sale, nu pentru Sine, ci pentru noi.
Apostolul amintește două condiții pentru ca noi să devenim moștenitori ai lui Dumnezeu. Prima condiție este aceea de a fi copii ai lui Dumnezeu („dacă suntem copii”), iar a doua este să suferim pentru cauza lui Christos („dacă suferim cu adevărat pentru El”).
Astăzi există o mulțime de „rețete” care îi amăgesc pe oameni că pot ajunge în rai, adică vor fi moștenitori ai Tatălui ceresc. Dar dacă în aceste „rețete” inventate de oameni nu se regăsesc cele două „ingrediente” amintite de Pavel, ele sunt „necomestibile” și nu vor duce nicăieri.
Viața creștină nu a fost niciodată și nu va fi niciodată ușoară. Astăzi, într-un veac în care omenirea se crede luminată și civilizată, creștinismul este cea mai persecutată religie. Însă nu orice suferință a creștinilor se încadrează în condiția amintită de apostol. Când Pavel folosește cuvântul „dacă”, sensul lui este „din cauză că”. Doar acele suferințe care vin ca urmare a alegerii noastre de a-L urma pe Christos formează „crucea” de care amintește Mântuitorul în dialogul cu ucenicii Săi: „Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să Mă urmeze” (Matei 16:24; vezi și Marcu 8:34; Luca 9:23).
Cauza suferințelor creștinului este faptul că el a ales un Domn care Se opune „stăpânitorului lumii acesteia” (vezi Ioan 12:31) și niște principii care sunt opuse principiilor împăratului întunericului care guvernează lumea noastră. Suferințele sunt însă trecătoare, căci nu norii sunt veșnici, ci soarele. Promisiunea pentru cei care trec prin astfel de suferințe pentru cauza lui Christos este că ei vor fi proslăviți împreuna cu El. Și ce poate fi mai minunat și încurajator decât perspectiva de a locui o veșnicie lângă Domnul și Mântuitorul nostru?
În versetul 18, Pavel scrie din propria sa experiență. La data scrierii Epistolei către romani, el trecuse deja printr-o mulțime de suferințe variate (vezi 2 Corinteni 11:24-28). Dar înainte de a-și da viața pe altarul credinței, pe apostol îl așteptau alte și alte noi suferințe. Pavel însă anticipează un mare adevăr pe care îl vor trăi toți cei mântuiți: Când istoria păcatului se va fi încheiat, iar cei răscumpărați de pe pământ vor începe veșnicia în Împărăția lui Dumnezeu, toate suferințele îndurate de ei în această viață vor păli în comparație cu răsplata primită.
„Căci” – scrie Pavel credincioșilor din Corint -, „întristările noastre ușoare de o clipă lucrează pentru noi tot mai mult o greutate veșnică de slavă” (2 Corinteni 4:17). Comparând suferințele îndurate pe pământ cu răsplata veșnică a celor mântuiți, apostolul trage câteva concluzii încurajatoare:
1) Chiar dacă ni se par mari suferințele, de fapt ele sunt „ușoare”, infime în comparație cu „greutatea veșnică de slavă” pregătită de Dumnezeu copiilor Săi (2 Corinteni 4:17).
2) În comparație cu slava veșnică promisă, suferințele durează doar o clipă.
3) Suferințele vor trece în curând, însă slava promisă nu va trece niciodată și nici nu va scădea. De la suferința umană, Pavel extinde subiectul și trece la suferința întregii Creații, aflată sub blestemul păcatului. Versetele 19-23 arată că nu doar umanitatea, ci și întreaga „fire” (Creație) suportă efectele căderii primilor noștri părinți. Ce vrea să spună apostolul prin termenul „fire”?
Este clar că, dacă ținem cont de întregul context al versetului 19, acest termen nu se referă la întreaga Creație, ci doar la o parte a ei. Iată câteva argumente în sprijinul acestei idei:
– Îngerii buni și ființele necăzute în păcat din Univers nu pot fi incluse în termenul „fire”, deoarece nu au fost supuși „deșertăciunii” de care amintește Pavel în versetul 20.
– Nici chiar copiii lui Dumnezeu nu sunt incluși în termenul „fire”, deoarece Pavel face distincție între ei și „fire” în versetele 19, 21 și 23.
– Nici necredincioșii nu fac parte din „firea” amintită de apostol, căci nici ei nu așteaptă cu nerăbdare „înfierea” (vers. 23). Așadar, „firea” la care se referă apostolul nu reprezintă întreaga Creație, ci doar acea parte a ei care este inferioară omului. După căderea lui Adam, Creatorul i-a spus acestuia: „Blestemat este acum pământul din pricina ta” (Geneza 3:17), arătând că nu doar omenirea, ci și întreaga Creație urma să suporte consecințele păcatului.
Versetele 20-23 readuc în discuție acest blestem căzut asupra Creației, Pavel subliniind degradarea ei ca urmare a căderii omului. Folosind două expresii sugestive: „supusă deșertăciunii” (vers. 20) și „robia stricăciunii” (vers. 21), apostolul pare să se refere la ceea ce știința contemporană numește „legea entropiei” – cea de-a doua lege a termodinamicii.
Această lege afirmă că în lumea naturală totul tinde spre degradare și haos. Dacă nu ar există o forța supranaturală care să învingă această lege, totul s-ar prăbuși în neant, inexistență și moarte. Folosind personificarea ca mijloc de stil, Pavel afirmă că întreaga Creație umană și subumană „așteaptă cu o dorința înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu” (vers. 19), adică acel moment în care Dumnezeu va descoperi public în fața întregului Univers cine sunt cei răscumpărați prin harul Sau.
Această „descoperire a fiilor lui Dumnezeu” va avea loc la a doua venire a lui Christos, când drepții decedați vor fi înviați și se vor uni cu drepții găsiți în viață în acel moment, pentru a-L întâmpina pe Domnul lor în văzduh (vezi 1 Corinteni 15:51-53; 1 Tesaloniceni 4:16,17). Pavel vorbește în acest pasaj despre o nouă ordine a lumii și a Creației, opusă celei existente acum. În noua ordine a lumii, nu va mai fi „nici tânguire, nici țipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut” (Apocalipsa 21:4).
De la suspinurile creației nonumane, apostolul trece la suspinurile omenirii și mai ales la cele ale creștinilor: „Și nu numai ea («firea», n.n.), dar și noi, care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi și așteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului” (vers. 23). Copiii lui Dumnezeu, alături de restul Creației, tânjesc după momentul în care înfierea lor va fi realizată pe deplin, iar trupurile lor muritoare se vor îmbrăca în nemurire (vezi 1 Corinteni 15:51-56).
Suspinul copiilor lui Dumnezeu pentru starea actuală de lucruri din lumea noastră decăzută îi pregătește pe aceștia pentru unul dintre ultimele acte ale harului divin înainte de finalul istoriei păcatului: sigilarea celor găsiți vrednici pentru cer. Cartea profetului Ezechiel confirmă acest lucru: „Domnul i-a zis: «Treci prin mijlocul Ierusalimului și fă un semn (sigiliu, n.n.) pe fruntea oamenilor care suspină și gem din pricina tuturor urâciunilor care se săvârșesc acolo» (Ezechiel 9:4).
Înfierea și eliberarea din „robia stricăciunii” este nădejdea noastră de mântuire (vers. 24). Când Pavel folosește termenul „nădejde” în epistolele sale, el nu se referă la niște evenimente viitoare care s-ar putea să se întâmple. Cuvântul „nădejde” indică o certitudine, nu doar o simplă speranță. Însă această nădejde a creștinului nu e ceva abstract, ci ceva foarte concret, manifestat în viața sa ca o așteptare „cu răbdare” (vers. 25) a împlinirii făgăduinței revenirii Mântuitorului cu tot ce e legat de ea:
– așteptarea ca „robia stricăciunii” să se încheie (vers. 21)
– așteptarea ivirii lumii celei noi promise (vers. 22)
– așteptarea sfârșitului suferinței și a proslăvirii ființei umane (vers. 23)
– așteptarea împlinirii nădejdii care acum nu se vede (vers. 25)
Este aceeași așteptare cu răbdare de care amintește îngerul celei de-a treia solii din Apocalipsa 14:12: „Aici este răbdarea sfinților care păzesc poruncile lui Dumnezeu și credința lui Iisus.” În timp ce așteaptă cu răbdare împlinirea tuturor acestor promisiuni și idealuri, copiii lui Dumnezeu au conștiența că merită să-L urmeze pe Dumnezeu oricât de mare ar fi sacrificiul și oricât de grea ar fi crucea suferinței. De fapt, această așteptare cu răbdare înseamnă perseverență, iar perseverența este o calitate a credinței autentice.
Știind din propria sa experiență că suferințele nu sunt ușor de acceptat, mai ales atunci când ele sunt nedrepte și vin tocmai în viața celor drepți și nevinovați, Pavel mângâie inima cititorilor săi introducând două versete (26 și 27) care vorbesc despre grija provindențială a lui Dumnezeu pentru copiii Săi. Copiii lui Dumnezeu vor fi mângâiați în viața viitoare pentru toate suferințele prezente, însă chiar în această viață Tatăl ceresc Se îngrijește ca cei credincioși Lui să aibă parte de mângâiere.
Și cine ne poate mângâia mai bine decât Mângâietorul, Persoana divină promisă, despre a cărei lucrare le-a vorbit Iisus ucenicilor Săi cu puțin timp înainte de patimile și moartea Sa (vezi Ioan 14:16,17,26; 16:7-13)? Prezența Duhului Sfânt este un alt motiv de încurajare pentru creștinii care suferă în această viață din cauza credinței lor.
După cum nădejdea ne ajută să trecem peste suferințe și nedreptăți, la fel Duhul Sfânt vine în viața noastră pentru a ne aduce mângâiere, fiind o sursă vie de încurajare divină. După cum cei care cred suspină și gem în așteptarea înfierii depline, la fel Duhul Sfânt suspină în mijlocirea Sa pentru noi, arătând că este alături de noi pe parcursul întregului proces al mântuirii noastre.
În versetul 26, apostolul vorbește despre slăbiciunea umană. Desigur, el nu are în vedere în primul rând slăbiciunea fizică, ci pe cea spirituală. Dovadă în acest sens este faptul că Pavel amintește că nu știm cum trebuie să ne rugăm. Această slăbiciune spirituală poate fi întâlnită nu doar la credincioșii de rând, ci chiar și la marii bărbați ai credinței.
Când Pavel afirmă că „nu știm cum trebuie să ne rugăm”, el se include pe sine în această categorie de credincioși. În 2 Corinteni, el relatează despre propria sa experiență în privința rugăciunii, amintindu-ne că s-a rugat de trei ori pentru ca Dumnezeu să îndepărteze de la el „țepușul din carne”. Însă Dumnezeu i-a răspuns că puterea Lui „în slăbiciune este făcută desăvârșită” (2 Corinteni 12:7-9).
De fapt, în ce constă această „slăbiciune” spirituală? Din cauza decăderii naturii noastre umane, avem o vedere spirituală întunecată. Prin urmare, adesea Îi cerem lui Dumnezeu lucruri pe care noi le considerăm bune, neștiind că, dacă El ne-ar asculta rugăciunea, acele lucruri ne-ar face nefericiți sau chiar ne-ar pune în primejdie mântuirea. Dumnezeu însă cunoaște sfârșitul de la început și știe care lucruri sunt spre binele nostru vremelnic și veșnic.
Iată de ce, prin cuvânt și propriul Său exemplu, Mântuitorul ne învață să adăugăm la finalul fiecărei cereri făcută Tatălui în rugăciune expresia „Facă-se voia Ta!” (vezi Matei 6:9,10; 26:39,42). Cum trebuie să înțelegem mijlocirea Duhului Sfânt în favoarea noastră, ținând seama de faptul că Biblia ne învață că Iisus Christos este singurul „Mijlocitor între Dumnezeu și oameni” (vezi 1 Timotei 2:5)?
Mijlocirea Duhului Sfânt nu este înaintea Tatălui, căci această lucrare o face Însuși Domnul Iisus în virtutea sângelui pe care l-a vărsat pe cruce. Duhul Sfânt mijlocește pe lângă inima omului, trezește în el conștiința și simțul vinovăției, făcându-l pe om să tânjească după o altă viață, după mântuire. Când omul nu găsește cele mai potrivite cuvinte prin care să-și exprime dorințele încă nedefinite înaintea lui Dumnezeu, Duhul Sfânt este Acela care îl ajută printr-o mijlocire eficientă.
Când nu știm pentru ce să ne rugăm și ce să-I cerem lui Dumnezeu în rugăciune, Duhul Sfânt ne arată care sunt nevoile noastre cele mai urgente și importante. Lucrarea Duhului Sfânt ne demonstrează că Dumnezeu nostru este minunat și că lucrarea mântuirii Lui este completă.
Noi nu suntem niciodată singuri, nici măcar atunci când ne rugăm. De fapt, în lumina celor afirmate de Pavel în versetele 26 și 27, la fiecare rugăciune a celui credincios participă patru persoane: 1) omul, care nu știe să se roage din cauza slăbiciunii sale spirituale; 2) Duhul Sfânt, care îl asistă pe om în slăbiciunea lui; 3) Tatăl, care ascultă și împlinește rugăciunile mijlocite de Duhul Sfânt; 4) Domnul Iisus Christos, aflat la dreapta Tatălui, care mijlocește în cer în favoarea noastră (vers. 34).
Iată cum rugăciunea ne pune în legătură cu întreaga Trinitate, arătând cât de importantă este ea în viața unui copil al lui Dumnezeu. Suspinurile Duhului Sfânt sunt dovada că Dumnezeu Se identifică cu strădaniile și neputințele noastre în rugăciune. La fel ca omenirea și întreaga Creație, și Duhul Sfânt așteaptă „cu înfocare” sfârșitul istoriei păcatului și reinstaurarea armoniei universale.
De asemenea, suspinurile Duhului Sfânt sunt unele dintre dovezile care atestă personalitatea Duhului Sfânt. O forță oarbă nu suspină și nu are trăiri și sentimente. O forță oarbă nu are năzuințe, aspirații, dorințe. În versetul 26, apostolul amintește de „năzuința Duhului”, care este o dovadă evidentă a personalității Sale.
În concluzie, copiii lui Dumnezeu sunt mângâiați în suferințele lor prin faptul că nu sunt lăsați niciodată singuri în cele mai grele ceasuri ale existenței lor. Promisiunea lui Dumnezeu din Isaia 57:15 este valabilă și astăzi, ca în oricare etapă a luptei dintre bine și rău:
„Căci așa vorbește Cel Prea Înalt, a cărui locuință este veșnică și al cărui Nume este sfânt: «Eu locuiesc în locuri înalte și în sfințenie, dar sunt cu omul zdrobit și smerit, că să înviorez duhurile smerite și să îmbărbătez inimile zdrobite.»
Lori Balogh
