“Reteta” blestemata

„Rețeta” blestemată

Falsificatorii de vise

În lumea noastră se falsifică tot mai multe lucruri: banii, actele, semnăturile, operele de artă… Suntem înconjurați de oameni falși și, uneori, chiar de prieteni falși. Credințele multor oameni se dovedesc false, iar speranțele, de cele mai multe ori, se dovedesc și ele a fi false.

Nu ar fi deloc îngrijorător dacă toate aceste falsuri ale vieții ar fi puse undeva deoparte, ca într-o galerie de artă, unde să i se spună vizitatorului neavizat: „Acesta e originalul, iar acesta e falsul.” Atunci toată lumea – nu doar cei avizați! -, ar ști să deosebească falsul de adevăr și multe suferințe, neplăceri și deziluzii ale vieții ar fi astfel evitate. Dar viața nu e așa!

De când a pătruns păcatul în lume și ca o consecință directă a lui, pretutindeni, în orice domeniu al vieții, falsul și minciuna sunt amestecate cu autenticul și adevărul. Acest amalgam de adevăr și minciună este atât de bine făcut încât pot fi înșelați și cei mai sinceri dintre noi.

Mă gândesc cu îngrijorare la aceia care caută cu sinceritate mântuirea sufletului lor și cărora, în căutările lor, li se oferă zeci și sute de căi ale mântuirii, deși există doar una singură: „Eu” – spune Mântuitorul -, „sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14:6). Mă gândesc cu îngrijorare la cei care caută biserica adevărată, dar care găsesc pe „piață” zeci și sute de biserici, fiecare pretinzând că are monopolul adevărului. Și totuși, Dumnezeu este Unul singur…

Încerc să-l înțeleg pe un astfel de om și deruta în care se află când negustorii de vise îi înșiră pe „tarabele” lor atâtea posibilități de a găsi adevărul, fericirea și mântuirea. Probabil că fiecare om se întreabă, asemenea poetului:

„Atâtea lucruri vin și trec,

În fața căror să mă plec?

Atâtea lucruri trec și vin,

În fața căror să mă-nchin?

De glasuri totul e tumult,

Pe care oare să-l ascult?

În juru-mi de s-ar liniști,

Ce vorbe-aș mai putea rosti?

Care-ncotro cărări se duc

Pe ce cărare să apuc?

Din ce-nțeleg și nu-nțeleg,

Ce rost ar trebui s-aleg?”

(Benone Burtescu, poezia „Cui să mă-nchin?”)

De ce atâtea frământări? De ce atâtea căutări și deziluzii? Pentru că lumea în care trăim, o lume cu totul întoarsă pe dos și departe de idealul lui Dumnezeu pentru omenire, există mult adevăr, dar și mai multă minciună; există mult original, dar și mai multe falsuri. Iar cele două sunt atât de intim amestecate, încât e greu să le poți deosebi.

„Rețeta” blestemată

Cui îi aparține această ciudată „rețetă” în care adevărul este atât de bine amestecat cu minciuna? Cine e inventatorul ei? Cine are licența acestei inovații?

„Șarpele era mai șiret decât toate fiarele câmpului pe care le făcuse Domnul Dumnezeu. El a zis femeii: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: „Să nu mâncați din toți pomii din grădină”?

Femeia a răspuns șarpelui: „Putem să mâncăm din rodul tuturor pomilor din grădină. Dar despre rodul pomului din mijlocul grădinii, Dumnezeu a zis: „Să nu mâncați din el și nici să nu vă atingeți de el, ca să nu muriți.”

Atunci șarpele a zis femeii: „Hotărât că nu veți muri; dar Dumnezeu știe că, în ziua în care veți mânca din el, vi se vor deschide ochii și veți fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul.”

Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat și plăcut de privit și că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea. A luat deci din rodul lui și a mâncat; a dat și bărbatului ei care era lângă ea; și bărbatul a mâncat și el” (Geneza 3:1‑6).

Aici avem prima încercare a Diavolului (din nefericire pentru noi, reușită) de a-l atrage pe om în păcat. Acesta s-a folosit de o „rețetă” ciudată, o alchimie satanică, ce dăduse deja rezultate în cer, când a reușit să atragă de partea sa o treime dintre îngerii cerului.

Întâlnim aici un amestec atât de compact de adevăruri și minciuni, încât primii noștri părinți au căzut în amăgire și, odată cu ei, întreaga omenire. Să observăm cu atenție cuvintele șarpelui din care desprindem patru afirmații:

1) „Hotărât că nu veți muri!” – Adevăr sau minciună? Categoric, minciună! Creatorul îi avertizase pe primii noștri părinți că, dacă nu vor asculta de porunca Lui, vor muri negreșit (vezi Geneza 2:17).

2) „Dar Dumnezeu știe… că vi se vor deschide ochii” – Adevăr sau minciună? Categoric, adevăr! Faptul e confirmat de cele ce au urmat: „Atunci li s-au deschis ochii… „ (Geneza 3:7).

3) „Veți fi ca Dumnezeu” – Adevăr sau minciună? Categoric, minciună! Era o minciună sfruntată, căci nici el, Lucifer, cea mai inteligentă și puternică dintre ființele create din Univers, aflat în cea mai apropiată poziție față de tronul ceresc, nu a putut să devină ca Dumnezeu, deși a râvnit mult la aceasta (vezi Isaia 14:13,14).

Cum ar fi fost posibil ca omul, creat de la început cu o altă natură decât cea a îngerilor, prin consumarea unui singur fruct, să depășească uriașa distanță care există între Creator și creaturile Sale, între Suveranul Universului și acest pumn de țărână gânditoare care este omul? Lucifer știa prea bine că acest lucru era imposibil, căci o dovedise propriul eșec. Totuși, le-a sugerat primilor oameni ideea ca ei pot să ajungă asemenea Creatorului lor.

4) „Cunoscând binele și răul” – Adevăr sau minciună? Categoric, adevăr! Cu acea nefericită ocazie, omul a început să dobândească o cunoștință pe care altfel nu ar fi avut-o niciodată, dacă ar fi rămas ascultător față de Creatorul său.

Ce bine ar fi fost dacă primii noștri părinți s-ar fi lipsit de această cunoștință! Pentru că de atunci omenirea a început să cunoască nu doar dragostea, ci și ura; nu doar munca aducătoare de vigoare și bucurie, ci și truda și sudoarea; nu doar armonia și pacea, ci și dezbinarea și războiul; nu doar frumusețea și bucuria vieții, ci și amărăciunea și disperarea morții.

Ce bine ar fi fost dacă în privința cunoașterii răului, omul ar fi rămas un ignorant, un prunc neștiutor, așa cum ne îndeamnă apostolul Pavel să fim: „Fraților, nu fiți copii la minte, ci la răutate fiți prunci!” (1 Corinteni 14:20).

Așa a început istoria omenirii: Printr-o amăgire reușită, din cauza „rețetei” ingenioase a Diavolului, în care a amestecat adevărul și minciuna atât de bine încât chiar „și cei aleși ” au căzut în plasa lui. Blestemata „rețetă” este arma cea mai de temut a Diavolului și el o va folosi până la sfârșitul istoriei acestei lumi.

Dacă minciuna fățișă, forța, amenințarea, intimidarea, tentația bogăției și a înălțării nu reușesc să-l doboare pe un copil al lui Dumnezeu, puțini pot rezista acestei arme teribile a amestecului. Și aceasta nu pentru că ei nu ar dori să fie biruitori. Ei sunt amăgiți tocmai din cauza prezenței unei mari cantități de adevăr alături de o cantitate, uneori infimă de minciună, dar care, asemenea unei picături de otravă, va altera întregul conținut.

Din viața lui Iov

Să învățăm ceva din viața lui Iov, acest neprihănit al vremurilor de demult, care rămâne în istoria lumii că un unicat în ce privește suferința umană. Primele două capitole din Cartea lui Iov redau dialogul dintre Satana, reprezentantul pământului (de fapt uzurpatorul lui Adam) și Dumnezeu. Versetul 12 spune că „Satana a plecat dinaintea Domnului”. Ce a urmat?

Au urmat șapte nenorociri teribile care s-au abătut asupra lui Iov, acest om atât de încercat încât nu a existat și probabil nu va mai exista până la sfârșit un alt om mai încercat decât el (cu excepția Mântuitorului în timpul vieții Sale pământești!).

Să rememorăm pe rând cele șapte nenorociri abătute asupra neprihănitului Iov, toate acestea fiind scoase cu grijă din arsenalul atât de bogat al Diavolului:

1) 500 de perechi de boi și 500 de măgărițe îi sunt răpite de niște hoarde de sabeeni, în timp ce slujitorii sunt uciși.

2) 7 000 de oi pier deodată împreună cu păstorii lor din cauza unui incendiu provocat, după părerea celor din jur, de „focul lui Dumnezeu”.

3) 3 000 de cămile sunt răpite de niște hoarde de haldei, păstorii lor fiind și ei uciși.

4) Cei zece copii: șapte băieți și trei fete, pier în aceeași zi sub dărâmăturile casei în care petreceau, din cauza unui uragan dezlănțuit pe neașteptate.

5) O boală cruntă, însoțită de mâncărimi de nedescris, de dureri insuportabile și de un miros respingător, îl lovește pe Iov, atingându-l din creștet și până în talpa picioarelor.

6) Lipsa de compasiune din partea soției, cea cu care împărțise și durerile, dar și bucuriile vieții, l-a lovit pe Iov poate mai mult decât orice încercare de până atunci. Cea care putea să-l sprijine în aceste momente grele se distanțează de el; sfătuindu-l: „Blestemă pe Dumnezeu și mori!” (Iov 2:9).

7) Și ultima, dar nu cea mai neînsemnată dintre încercările lui Iov, a fost lipsa de înțelegere din partea prietenilor săi. Aceștia, în loc să-l îmbărbăteze și să-i întindă lui Iov un umăr pe care acesta să-și plângă durerile, devin unii dintre cei mai aprigi acuzatori ai săi.

Cine se afla la originea acestor nenorociri? Aparent oamenii violenți și ingrați (hoardele de prădători, prietenii și soția lui Iov); aparent natura dezlănțuită; aparent Dumnezeu, care-l „pedepsește” pe Iov pentru niște păcate necunoscute…

În realitate, cine se afla în dosul acestor aparențe? Cine regiza din culise întreaga dramă ce se desfășura pe scenă? Nimeni altul decât veșnicul și temutul vrăjmaș al lui Dumnezeu și al omului: Satana.

Să observăm cum Satana s-a folosit în mod gradat de toate mijloacele pe care i le-a permis Dumnezeu ca să-l determine pe Iov să păcătuiască. Primele trei încercări au avut ca țintă averea lui Iov. Acesta însă a rezistat. A patra nenorocire a lovit în copiii lui Iov. Acesta a rezistat și de data aceasta. A cincea nenorocire a lovit în sănătatea lui Iov. Totuși, el a rezistat și în fața acestei nenorociri.

A șasea nenorocire a lovit în căsnicia lui Iov. Dar el a rezistat încă odată. A șaptea nenorocire a lovit în relațiile de prietenie ale lui Iov. Și de data aceasta el a rezistat. Care credeți că fost încercarea cea mai grea pentru Iov, având în vedere dorința lui de a rămâne credincios lui Dumnezeu?

Răspunsurile pot fi diferite, însă eu cred că ultima dintre ele a reprezentat o culme a încercărilor. De ce spun asta? Pentru că toate atacurile anterioare au fost directe, iar Iov, un om care-L cunoștea pe Dumnezeu, a știut să le întâmpine cu umilință și încredere, asemenea unei stânci neclintite în mijlocul valurilor furioase ale mării.

Chiar și atunci când soția sa îl îndemna să-L blesteme pe Dumnezeu și apoi să moară, Iov a rămas tare: „Femeie, vorbești ca o femeie nebună. Ce, primim de la Dumnezeu binele și să nu primim și răul?” (Iov 2:10). Ultima încercare a fost însă teribilă. Prin gura prietenilor lui Iov, Satana a încercat, folosindu-se de un amestec ingenios de adevăruri sublime și rătăciri grave, să-l deruteze, să-l facă să se clatine în credință, să se îndoiască de Dumnezeul său și să-I întoarcă spatele. Era aceeași „rețetă” blestemată care a reușit să-i smintească pe primii noștri părinți, făcându-i să cadă în păcat.

Dintre cei trei prieteni, unul în mod special se dovedește a fi inspirat de duhul celui rău: Elifaz din Teman. Acesta are trei intervenții în dialogul dintre cei trei prieteni și Io, și de fiecare dată cuvintele lui urmăresc să-l cufunde pe Iov în necredință, îndoială și disperare. Să urmărim câteva din afirmațiile acestuia:

1) Iov 4:17‑20: Omul nu va putea fi niciodată drept înaintea lui Dumnezeu – spune Elifaz. Dumnezeu nu are încredere în slujitorii Săi și găsește greșeli chiar și la îngerii Săi, iar de suferința umană Lui nici nu-i pasă.

Oare ale cui erau aceste gânduri care nu urmăreau altceva decât să întunece imaginea pe care Iov o avea despre Dumnezeu? Răspunsul îl găsim în Iov 4:12‑16. Nu, aceste gânduri nu erau ale lui Elifaz, ci ale unui duh străin, care-i șoptea încet, la ureche, aceste neadevăruri, strecurând neîncrederea și insinuând lipsa de iubire a lui Dumnezeu.

2) Iov 5:8‑11,17‑20: Aici Elifaz exprimă câteva gânduri sublime despre puterea lui Dumnezeu, despre grija Sa părintească față de cei necăjiți și umili, despre dreptatea Sa în modul în care procedează cu cei mândri.

3) Iov 15:15,16: De data aceasta Elifaz repetă aceeași idee greșită, inspirată de duhul cel rău care-l stăpânea: Dumnezeu nu are încredere în sfinții Săi și chiar cerurile sunt necurate înaintea Lui.

4) Iov 22:4‑10: Elifaz întrece de data aceasta orice limită, acuzându-l pe Iov de tot felul de lucruri neadevărate. Omul despre care Însuși Dumnezeu afirmase înaintea întregului Univers că este neprihănit, este acuzat de fapte reprobabile pe care Iov nici nu le făcuse și nici nu se gândise să le facă.

5) Iov 22:21‑29: Din nou întâlnim afirmații sublime, sfaturi frumoase și pertinente, rostite de același Elifaz, prietenul lui Iov.

Ce spuneți de acest amestec de adevăr și minciună? Credeți că i-a fost ușor lui Iov să facă față acestei încercări teribile în situația în care se afla? Falimentat din punct de vedere material, bolnav, părăsit de cei dragi, obosit și cu puterile slăbite, Iov trebuia să discearnă între adevăr și minciună în această „rețetă” blestemată pe care i-o întindea cel rău. Știți cum numește Dumnezeu acest amalgam de fals și adevăr? Nebunie! (vezi Iov 42:7,8)

La ce ne folosește?

Poate că acest subiect pare neinteresant unora. Mie însă mi se pare deosebit de actual, chiar dacă am făcut referire la evenimente petrecute cu mii de ani în urmă. De ce spun asta?

În primul rând, pentru că aceasta a fost arma cu care Satana i-a amăgit pe primii noștri părinți în Eden. Apoi pentru că, în lupta credinței pe care nu o putem evita orice am face, ne vom întâlni inevitabil cu această armă diabolică de distrugere în masă a sufletului omenesc. Și, în final, pentru că sunt convins că în ultimele zile de har ale istoriei lumii, Diavolul, știind că mai are puțină vreme, va folosi aceeași armă de temut pentru a amăgi miliardele de oameni în ultima bătălie dintre bine și rău.

Însă „rețeta” blestemată a amestecului de adevăr și minciună nu are niciun viitor. Dumnezeu va „distila” în curând amestecul oferit de Satana lumii întregi, înlăturând otrava minciunii și falsului.

Păcatul a adus în ființa noastră firea pământească, cu toate tendințele ei spre rău și neascultare. Pe de altă parte, Duhul Sfânt a adus în ființa noastră, a celor „născuți din nou”, firea duhovnicească, cu toate roadele neprihănirii. Astfel, în fiecare dintre noi există această dualitate, acest amestec de bine și rău, de adevăr și minciună, de lumină și întuneric.

De aici, din această dualitate, se naște ceea ce apostolul Pavel numește „lupta credinței”. Cele două firi nu pot conviețui, căci se anulează reciproc. Mai mult decât atât, acest amestec de fire pământească și fire duhovnicească este privit de Dumnezeu ca fiind o nebunie care trebuie să dispară definitiv din Universul Său.

Aceasta nu înseamnă că El nu ne iubește așa cum suntem. Dimpotrivă! De aceea ne-a chemat în Biserica Sa. Aceasta nu este altceva decât un spital de dezintoxicare în care Marele nostru Medic, Iisus Christos, ne îngrijește pentru a ne vindeca de boala păcatului, redându-ne șansa să fim din nou adevărați fii de Dumnezeu.

A rămâne în această stare de boală spirituală întreaga viață, trăind în dualitatea înclinațiilor spre păcat, dar și a celor care ne înalță spre cer, este o nebunie, căci o boală sau merge spre vindecare, sau evoluează spre moarte.

Cu ani în urmă, am fost internat în spital pentru o perioadă mai lungă de timp. Am întâlnit acolo bolnavi care, în mod surprinzător, nu doreau să se vindece. Pentru că nu aveau locuință și mijloace de subzistență, preferau să rămână în spital cât mai mult timp. Însă pentru aceasta trebuiau să rămână bolnavi. Așa se explică de ce aruncau medicamentele fără să-i vadă medicul.

Era însă doar o iluzie că puteau rămâne în acea stare mereu. Boala nu e o stare de echilibru, căci ea duce fie spre vindecare, fie spre moarte. Bolile noastre spirituale nu sunt nici ele stări de echilibru. Cei care încearcă să îmbine cultivarea unor păcate ascunse cu o viață de credință se amăgesc enorm, căci rețeta pe care o folosesc e blestemată. E rețeta Diavolului…

Există vreun antidot pentru otrava amestecului pe care cel rău o oferă zi de zi lumii întregi? Desigur! „Antidotul” e Cuvântul lui Dumnezeu. „Dacă rămâneți în cuvântul Meu” – spunea Mântuitorul -, „sunteți în adevăr ucenicii Mei; veți cunoaște adevărul și adevărul vă va face slobozi” (Ioan 8:31,32).

Lori Balogh