Mai are nevoie biserica de profeți?

Mai are nevoie biserica de profeți?

Într-o seară, căutând niște informații pe internet, am citit un mesaj din cartea de oaspeți a unui site creștin. Mesajul, semnat „o creștină”, suna astfel: „La început, am fost foarte interesată de studiile biblice expuse pe acest site, dar, la o studiere mai atentă a textelor, am constatat că marea problemă a adventiștilor este E. G. White… Ce are special E. G. White de știe atâtea? … Oameni buni, citiți Scriptura și Domnul vă va lumina… Iubiți-L pe Domnul și lăsați-i pe ucenicii Lui deoparte… Pe El, Domnul, nu pe E. G. White sau cine știe ce alt om religios!”

Mesajul citat mai sus nu oglindește părerea izolată a unui singur om, ci a unei întregi categorii de creștini care resping din start orice manifestare a spiritului profeției în bisericile creștine de azi.

Dacă ar fi să trecem în revistă deosebirile dintre Biserica Creștină Adventistă de Ziua a Șaptea și celelalte biserici, am putea aduce în discuție mai multe teme, printre care:

– Problema adevăratei zile de odihnă. Biserica Adventistă recunoaște că Porunca a patra din Decalog se referă la Sabatul zilei a șaptea, nu la duminica primei zile a săptămânii, așa cum crede majoritatea bisericilor creștine. Într-adevăr, în acest punct există o deosebire fundamentală. Cu toate acestea, există și alte confesiuni care păzesc Sabatul zilei a șaptea (vezi, de ex. http://www.thercg.org/home.html, The Restored Church of God).

– Principii ale unei alimentații sănătoase. Acestea sunt promovate de biserică, însă există astfel de principii și în mișcări de origine orientală, necreștine, ca New Age (Ayurveda).

– Doctrina despre Sanctuar și judecata preadventă este într-adevăr un punct de doctrină care deosebește fundamental Biserica Adventistă de celelalte biserici creștine.

Lista poate continua… Scopul celor scrise aici nu este însă de a contabiliza toate deosebirile existente. Am amintit câteva dintre ele doar pentru a introduce încă o deosebire fundamentală: atitudinea față de manifestarea spiritului profeției.

În Declarația punctelor fundamentale de credință, făcută la Sesiunea Conferinței Generale din 1980, formulate în 27 de paragrafe, la paragraful 17 citim:

„Adventiștii de Ziua a Șaptea cred că între darurile Duhului Sfânt se află și profeția. Acest dar este un semn de identificare al bisericii rămășiței și a fost manifestat în lucrarea lui E. G. White. Scrierile acestui sol al lui Dumnezeu sunt un izvor continuu al adevărului investit cu autoritate, aducând bisericii încurajare, călăuzire, instruire și mustrare. Ele declară în mod clar că Biblia este etalonul după care orice învățătură și experiență trebuie să fie verificată” (Puncte fundamentale, 17).

Aceasta este poziția oficială a Bisericii Creștine Adventiste de Ziua a Șaptea față de manifestarea darului profetic. Dar pe ce bază? Care sunt argumentele biblice pe care le putem invoca și prin care-i putem convinge și pe alți creștini sinceri că E. G. White a fost un profet trimis de Dumnezeu pentru călăuzirea bisericii Sale din ultima perioadă a istoriei?

2 Cronici cap. 20 relatează un moment din istoria zbuciumată a Regatului lui Iuda, aflat sub domnia lui Iosafat – unul dintre cei mai buni împărați pe care i-a avut poporul iudeu. Iosafat este informat, la un moment dat, că de granițele regatului său se apropie armatele unora dintre cei mai mari dușmani ai poporului evreu: amoniții, moabiții și locuitorii muntelui Seir.

La auzul veștii, Iosafat este îngrozit, căci își dă seama că forțele sale sunt mult depășite de ale inamicului. Totuși împăratul nu disperă. Fiind un om credincios, el cheamă poporul la post și rugăciune. El însuși înalță o rugăciune impresionantă în curtea Templului pentru izbăvirea poporului de primejdia care bătea la ușă.

În timp ce poporul stătea înaintea Domnului, în rugăciune și umilință, se întâmplă ceva deosebit: „Atunci Duhul Domnului a venit în mijlocul adunării peste Iahaziel, fiul lui Zaharia… Și Iahaziel a zis: „Ascultați tot Iuda și locuitorii din Ierusalim, și tu, împărate Iosafat! Așa vorbește Domnul: „Nu vă temeți și nu vă înspăimântați înaintea acestei mari mulțimi, căci nu voi veți lupta, ci Dumnezeu” (2 Cronici 20:14‑15).

Efectul imediat al soliei profetului îl cunoaștem din versetele următoare: poporul este încurajat, postul se transformă în imnuri de laudă la adresa lui Dumnezeu, iar strategia militară suferă o modificare substanțială: în prima linie sunt trimiși nu luptătorii de elită, ci, paradoxal, cântăreții ce înalță imnuri de laudă lui Dumnezeu.

Rezultatul manifestării darului profetic cu acea ocazie a fost o biruință răsunătoare dăruită de Dumnezeu poporului său. Armata iudeilor nu a trebuit să miște nici măcar un deget pentru această victorie. Acest crâmpei de istorie sacră ne demonstrează rolul imens pe care l-a avut profetul (și îl are încă!) în viața poporului lui Dumnezeu din toate timpurile.

Dacă privim în istoria biblică, observăm că profetul a fost întotdeauna autoritatea supremă, deoarece el vorbea în Numele lui Dumnezeu. Din punct de vedere moral-spiritual, profetul era deasupra oricărei autorități civile sau religioase. Biblia consemnează multe cazuri în care profeții au mustrat păcate ale regilor, preoților și leviților. Nu mai vorbim de păcatele poporului…

O scurtă observație: profetul nu trebuie confundat cu un predicator. Dacă predica este rezultatul colaborării între elementul uman și cel divin, fiind mult influențată de instruirea omului, profeția nu mai este rezultatul unei colaborări. Ea este în exclusivitate lucrarea Duhului Sfânt. Profetul nu trebuie să aibă cine știe ce pregătire intelectuală, însă trebuie să fie un om integru, un om moral și cu totul consacrat lui Dumnezeu și lucrării Sale.

Argumente generale în favoarea darului profetic prezent în biserică:

1. Fără darul profetic, noi nu am fi avut Scriptura în forma actuală în mâinile noastre. Faceți un exercițiu de imaginație și încercați să vă imaginați o Biblie fără cărțile scrise de profeți (fără manifestarea darului profetic).

– Moise a fost profet. Fără el nu am fi avut nici primele cinci cărți ale Vechiului Testament (Pentateucul), nici Cartea lui Iov.

– Samuel a fost profet. Fără el nu am fi avut cărțile 1 și 2 Samuel.

– David a fost profet. Fără el nu am fi avut Psalmii.

– Isaia, Ieremia, Ezechiel și întreaga pleiadă de „profeți mici” (Daniel, Osea, Amos, Ioel, Tefania, Habacuc etc.) au fost profeți. Fără ei o mare parte din Vechiul Testament nu ar fi existat.

Mă întreb ce ar mai fi rămas din Vechiul Testament fără existența și lucrarea profeților? În ceea ce privește Noul Testament, să ne gândim cum ar fi început misiunea Mântuitorului fără lucrarea celui mai mare profet pe care l-a cunoscut istoria sacră – Ioan Botezătorul? Să ne gândim cum s-ar fi încheiat Biblia fără Apocalipsa – această fereastră luminoasă spre cer, scrisă de profetul-apostol Ioan.

2. Moise atrage atenția că planul lui Dumnezeu a fost întotdeauna acela de a-Și călăuzi, întări și mustra biserica din toate timpurile prin lucrarea profeților: „Domnul Dumnezeul tău îți va ridica din mijlocul tău, dintre frații tăi, un prooroc ca mine, să ascultați de el!” (Deuteronomul 18:15).

3. Profetul Amos ne asigură că Dumnezeu, înainte de a acționa, își descoperă voința și planurile profeților Săi: „Nu, Domnul Dumnezeu nu face nimic fără să-Și descopere taina Sa slujitorilor Săi prorocii” (Amos 3:7).

Textul acesta ne vorbește mult despre caracterul lui Dumnezeu și metodele Sale de a lucra cu oamenii. Avem aici descoperirea unui Dumnezeu plin de dragoste, atent și preocupat să ne informeze despre evenimentele ce vor avea loc în viitor. Dragostea Sa Îl determină să treacă peste bariera păcatului dintre noi și El și să-i folosească pe profeți pentru a ne comunica lucrurile de care avem cea mai mare nevoie.

4. Apostolul Pavel scrie bisericii din Corint despre trei mari beneficii pe care le aduce darul profetic bisericii: „Cine prorocește, dimpotrivă, vorbește oamenilor spre zidire, sfătuire și mângâiere” (1 Corinteni 14:3).

Dacă o biserică, oricât ar fi de mare și bogată, nu are nevoie de „zidire, sfătuire și mângâiere” din partea lui Dumnezeu, atunci să dea la o parte darul profetic! Să renunțe la profeți! Dacă însă ea nu se poate dispensa de cele trei beneficii, atunci să caute cu ardoare manifestarea darului veritabil – nu cel falsificat! – al profeției.

Darul profetic în zilele noastre

Există o prejudecată larg răspândită printre bisericile creștine potrivit căreia darul profetic ar fi încetat odată cu epoca apostolilor. Nu se poate aduce însă nicio dovadă biblică în sprijinul acestei idei. Nu avem niciun indiciu biblic cum că Dumnezeu ar fi intenționat să retragă manifestarea acestui dar spiritual după moartea apostolilor. Dimpotrivă, atunci când Biblia vorbește de ultima biserică – aceea care-L va întâmpina pe Mântuitorul, adică „biserica rămășiței” -, ea amintește și de darul profeției.

Apocalipsa 12:17: „Și balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămășița seminței ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu și țin mărturia lui Iisus Christos.”

Apocalipsa 19:10: „Ferește-te să faci una ca aceasta! Eu sunt un împreună slujitor cu tine și cu frații tăi care păstrează mărturia lui Iisus. Lui Dumnezeu închină-te! Căci mărturia lui Iisus este duhul prorociei.”

Ioel 2:28‑29: „După aceea voi turna Duhul Meu peste orice făptură; fiii și fiicele voastre vor proroci, bătrânii voștri vor visa visuri și tinerii voștri vor avea vedenii. Chiar și peste robi și peste roabe voi turna Duhul Meu în zilele acelea.”

Este de subliniat faptul că toate cele trei pasaje biblice – ele însele fiind scrise de profeți -, se referă la perioada ultimei biserici, în timpul imediat premergător revenirii în glorie a Mântuitorului. Este numai logic și firesc ca biserica sfârșitului, care trebuie să se confrunte cu cele mai mari provocări din istorie, să fie întărită, călăuzită, mustrată și mângâiată prin manifestarea darului profetic. Dacă biserica din toate timpurile a avut nevoie de lucrarea profeților, de ce am crede că biserica rămășiței nu are nevoie de lucrarea lor?

Câteva observații legate de darul profetic în Noul Testament:

1. Când Pavel enumeră darurile spirituale, darul profetic este amintit printre cele mai importante (vezi Romani 12:6 și Efeseni 4:11).

2. Pavel acordă prioritate acestui dar între darurile spirituale pe care le amintește: „Urmăriți dragostea. Umblați și după darurile duhovnicești. Dar mai ales să prorociți” (1 Corinteni 14:1).

De ce E. G. White este recunoscută ca profet al bisericii rămășiței?

Ocazia nu ne permite să intrăm în detalii interesante cu privire la acest subiect. Un lucru trebuie însă subliniat: E. G. White a fost chemată de Dumnezeu să transmită soliile Lui către biserica Sa de la mijlocul secolului al 19‑lea într-o lume în care numai bărbații aveau un cuvânt de spus. Iată că într-o lume a bărbaților, Dumnezeu cheamă o femeie în slujba de profet.

Știți care a fost urmarea imediată a acestui fapt? Viața, activitatea și scrierile ei au fost puse sub lupă, sub o severă cercetare. Rezultatul acestor repetate verificări a fost surprinzător pentru majoritatea bisericii: E. G. White a trecut cu bine toate testele. Timp de 70 de ani, din 1844 – când avea doar 17 ani -, până în 1915 – anul morții sale – E. G. White a fost folosită de Dumnezeu pentru a călăuzi, întări, mustra și mângâia biserica Sa.

E. G. White a avut peste 2 000 de viziuni. A lucrat și a predicat în trei continente (America, Europa și Australia). A scris cărți ale căror volume, puse unul peste altul, depășesc statura unui om. Și aceasta fără să aibă o instruire deosebită în școlile lumii. E. G. White nu și-a asumat niciodată rolul de profet (ea se numea pe sine doar un „sol al lui Dumnezeu”), însă nici nu a obiectat când cei din jur o numeau profet. Lucrarea și viața ei au fost apreciate și elogiate nu doar în sânul Bisericii Adventiste, ci chiar de către oameni importanți din afara bisericii.

E. G. White nu a făcut niciodată parte din conducerea bisericii, iar doctrina acesteia nu i-a fost dată prin viziuni, așa cum afirmă scepticii rău-intenționați. Toate punctele de doctrină ale Bisericii Adventiste au fost descoperite prin studiu și rugăciune de pionierii mișcării advente. Doar în momentul în care un anumit adevăr biblic era înțeles pe deplin de către toți cei care studiau subiectul, Dumnezeu întărea acea descoperire printr-o viziune dată profetului bisericii.

Iată o întâmplare supranaturală, dintre multele care s-au petrecut în viața bisericii, în care avem dovada că Dumnezeu S-a folosit de E. G. White pentru călăuzirea bisericii și a membrilor ei (întâmplarea e povestită de Arthur White):

La începutul lucrării în Australia, un om de afaceri pe nume Faulkhead a auzit solia adventă și s-a alăturat bisericii. Era un om capabil și, în scurt timp, a fost ales trezorier la casa de editură. Problema care se punea era că Faulkhead, înainte de a deveni adventist, făcea parte din mai multe societăți secrete masonice, lucru la care nu a renunțat nici după convertire. El credea că putea fi în același timp un bun adventist, dar și un membru al acelor societăți secrete.

Cu timpul, Faulkhead a devenit chiar conducătorul uneia dintre societăți, fiind tot mai implicat în activitatea acestora. Dar, în timp ce el se preocupa tot mai mult de societățile secrete, neglija în aceeași măsură biserica. Conducerea bisericii a încercat să-l convingă să renunțe la apartenența sa la aceste societăți, însă el a replicat: „Nu voi renunța la legătura mea cu aceste societăți secrete indiferent ce va spune vreun pastor.”

Exact în acea perioadă, E. G. White a făcut o călătorie în Australia. Pe vas, în timpul călătoriei, E. G. White a avut o viziune în care Dumnezeu i-a descoperit că în Australia va cunoaște în mod deosebit trei bărbați a căror viață i-a fost arătată. Ajungând la Melbourne, orașul în care se afla casa de editură, E. G. White a făcut cunoștință cu Faulkhead, pe care l-a recunoscut ca fiind unul dintre cei trei bărbați din viziune.

E. G. White i-a scris apoi o mărturie personală conform celor descoperite în viziune. În această mărturie, ea atrăgea atenția asupra pericolului și asupra influenței negative pe care le aveau aceste societăți secrete asupra lui. Mesajul nu a fost însă trimis, deoarece Domnul îi arătase că nu sosise timpul potrivit pentru aceasta. E. G. White a pus mesajul în sertar, încercând să-l trimită din nou după două sau trei luni. Și de data aceasta Duhul Sfânt a îndrumat-o să nu o facă.

Așa a trecut un an întreg, timp în care familia Faulkhead s-a implicat din ce în ce mai mult în activitatea societăților secrete. După un an, cu prilejul încheierii cursurilor la școala din Melbourne, E. G. White s-a întâlnit personal cu Faulkhead, spunându-i: „Frate Faulkhead, povara cazului tău apasă asupra mea. Am un mesaj pentru tine și pentru soția ta. De mai multe ori am vrut să vi-l trimit, dar de fiecare dată Duhul lui Dumnezeu mi-a interzis să fac acest lucru.”

A urmat apoi o discuție între cei doi, în care E. G. White i-a povestit ce i-a descoperit Dumnezeu despre legătura lui cu societățile secrete, de faptul că un om nu poate sluji la doi stăpâni. Apoi i-a spus că în viziune i s-a descoperit chiar și locul pe care-l ocupă în sala lojei masonice, cât și unele dintre conversațiile lui cu ceilalți membri ai societății.

E. G. White îi spune apoi cum în viziune i-a văzut pe unii bărbați din societatea secretă cum au venit la Faulkhead și i s-au adresat cu cuvintele: „Stăpâne demn de închinare!” Auzind acestea, Faulkhead s-a cutremurat: acestea erau cuvinte secrete, folosite doar într-o întâlnire secretă.

E. G. White a continuat, arătându-i că la colecta din Sabat, el a dăruit cele mai mici monede, în timp ce, în sala de întâlnire a lojei masonice a scos cele mai mari bancnote. Apoi E. G. White l-a îndemnat să se dăruiască lui Dumnezeu fără rezerve și să nu mai aibă inima împărțită, adăugând că nu poate să-i spună tot ce îi descoperise Dumnezeu în viziune. Spunând acestea, E. G. White și-a mișcat mâna într-un anume fel. Când a văzut gestul ei, Faulkhead a tresărit și a devenit palid. Apoi, punându-și mâna pe umărul lui E. G. White, a întrebat-o:

„Știi ce ai făcut?”

„Nu am făcut nimic” – a spus ea.

„Ba da, ai făcut. Ai făcut semnul secret al societății pe care o conduc.”

Apoi au continuat să discute. E. G. White l-a îndemnat din nou să rupă orice legătură cu acele societăți, după care și-a mișcat din nou mâna într-un anume fel. Faulkhead a devenit din nou palid și a început să tremure din tot corpul. Apoi i-a spus:

„Soră White, ai făcut semnul secret al celui mai înalt ordin al societăților secrete din care fac parte.” E. G. White i-a răspuns:

„Îngerul meu însoțitor mi l-a arătat.”

Acest semn secret descoperit de înger era cunoscut doar de șase oameni din Australia. Faulkhead însuși nu cunoscuse acest semn până în urmă cu zece zile. El a recunoscut că nicio femeie nu putea cunoaște semnul acesta pentru că el era ținut în mare secret, iar atunci când ei participau la întâlnirile secrete, ușa era păzită și pe dinlăuntru și pe dinafară, pentru a nu fi auziți de străini. Când E. G. White a făcut cele două semne, Faulkhead a recunoscut:

„Aceasta aduce cu adevărat în inima mea teama de Dumnezeu, pentru că văd cum lucrează Domnul ca să mă oprească de la aceste lucruri.” În ochii lui au apărut lacrimi, apoi a adăugat:

„Accept fiecare cuvânt. Toate sunt pentru mine. Accept lumina pe care mi-a trimis-o Domnul prin tine. Voi acționa în armonie cu ea. Sunt membru a cinci loje. Alte trei loje sunt sub conducerea mea. Eu controlez toate afacerile lor. De acum, nu voi mai participa la întâlnirile lor. Îmi voi înceta relațiile de afaceri cu ele cât mai repede cu putință.”

Până în acel moment, Faulkhead o stima pe E. G. White, însă nu lua în serios mărturiile ei. Acum căpătase o altă părere despre lucrarea lui Dumnezeu prin ea. În dimineața următoare, Faulkhead și-a dat demisia din toate societățile secrete din care făcea parte. S-a dedicat cu totul lucrării lui Dumnezeu și mulți ani a lucrat pentru casa de editura din Australia. A murit ca un creștin adventist sincer și loial, iar copiii lui au continuat lucrarea pe care o începuse.

Concluzii

„Ce are special E. G. White de știe atâtea?” – se întreba persoana care și-a postat mesajul pe internet. Ca om, ea nu avea nimic special, dimpotrivă. Era un om ca oricare dintre noi, o femeie care trebuia să răzbească și să lucreze într-o lume dominată de bărbați. Avea o sănătate șubredă și nu a avut parte de o instruire specială. A fost săracă și a cunoscut din plin greutățile vieții. Dacă a avut ceva special, atunci acel ceva a fost darul profetic primit de la Duhul lui Dumnezeu pentru călăuzirea, îndrumarea, mângâierea și mustrarea bisericii rămășiței.

Lucrările ei nu trebuie așezate alături de Scriptură și nu trebuie să înlocuiască Scriptura. Ele sunt utile bisericii doar în măsura în care ne ajută să înțelegem mai bine Biblia și voia lui Dumnezeu. Nimeni nu aprinde o lanternă ca să vadă mai bine în toiul zilei când soarele strălucește pe cer. Lanterna e bună doar dacă soarele nu mai e în fața ochilor noștri. Lucrările lui E. G. White reprezintă o lumină mai mică ce ne conduce la lumina cea mare a Cuvântului lui Dumnezeu. Ea însăși, în multe ocazii, a ridicat Scriptura, spunând: „Vă recomand această carte!”

Apostolul Pavel îi îndeamnă pe creștinii tuturor timpurilor: „Nu disprețuiți prorociile!”

(1 Tesaloniceni 5:20). De ce am fi tocmai noi cei ce le disprețuim? De aceea, să ascultăm de îndemnul dat pe paginile Scripturii de unul dintre cei mai buni împărați pe care i-a avut poporul lui Dumnezeu de altă dată:

„Încredeți-vă în Domnul, Dumnezeul vostru și veți fi întăriți! Încredeți-vă în prorocii Lui și veți izbuti!” (2 Cronici 20:20).

Lori Balogh