Demonizații din Gadara

Demonizații din Gadara

Cea mai mare parte a lucrării Domnului Christos s-a desfășurat în perimetrul actual al Israelului. Născut în Betleemul Iudeii, adică în sud, Mântuitorul Și-a petrecut copilăria în nordul țării, pe teritoriul Galileii. Lucrarea Sa publică a fost o continuă pendulare între cele două regiuni: Galileea, în nord, și Iudeea, în sud, între cele două aflându-se Samaria, cu problemele ei specifice.

În sud, trăiau în majoritate iudei. Aici, lucrarea Domnului Christos a întâmpinat cele mai multe împotriviri, și tot aici i s-a pus capăt prin arestarea și răstignirea Sa. În nord, trăia o populație amestecată, formată din iudei și neamuri, în cele aproximativ 240 de orașe și sate, vorbind o limbă care era un dialect al celei vorbite în Iudeea.

Deși marea parte a lucrării publice s-a desfășurat în perimetrul Iudeii și al Galileii, au fost însă și ocazii – puține la număr -, în care Mântuitorul împreună cu ucenicii Săi au trecut dincolo de hotarele teritoriului iudeu. Așa s-a întâmplat cu ocazia călătoriei spre nord, în ținuturile Tirului și ale Sidonului, un teritoriu ocupat în majoritate de urmașii fenicienilor (canaaniți). Se pare că Domnul a făcut cu acea ocazie un drum destul de lung – aproximativ 80 km – doar pentru a săvârși o singură minune: vindecarea fiicei unei femei siro-feniciene.

Ori de câte ori Mântuitorul a trecut dincolo de zona Sa obișnuită de lucru, El a făcut-o cu un scop anume. De această dată ne vom opri asupra unei alte ocazii în care Domnul a trecut dincolo de hotarele Iudeii și ale Galileii, eveniment surprins de primii trei evangheliști. Am ales redarea acestui episod în versiunea din Matei 8:28‑34.

Dacă vom citi și relatările paralele din celelalte Evanghelii, vom observa unele diferențe, dintre care poate cea mai semnificativă este legată de numărul demonizaților: Matei amintește de doi demonizați, Marcu și Luca – de un singur demonizat, în timp ce Ioan nici nu amintește de acest episod.

Trebuie să recunoaștem că aceasta este o problemă reală, pe care nu o putem ignora. Pe unii oameni, astfel de neconcordanțe între diferitele părți ale Bibliei îi zdruncină în încrederea lor în Cuvântul lui Dumnezeu, ducând la îndoieli serioase. Cum se explică faptul că Matei vorbește despre doi demonizați, în timp ce Marcu și Luca amintesc de unul singur? Noi considerăm a fi Cuvântul lui Dumnezeu și pe cel scris de Matei, dar și pe cel scris de Marcu sau Luca. Cine are dreptate? Oare unele diferențe din relatările lor sunt o dovadă că autorii nu sunt demni de crezare?

Pentru a înțelege de ce există astfel de diferențe, trebuie să înțelegem un lucru esențial cu privire la Biblie și natura ei. Dacă vom înțelege acest lucru vom fi scutiți de multe îndoieli; în caz contrar, încrederea noastră în Biblie ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu poate oricând să falimenteze.

Atunci când parcurgem primul studiu de doctrină – Revelația lui Dumnezeu – învățăm două amănunte pe care nu ar trebui să le uităm niciodată:

1. Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu redat în limbaj omenesc.

2. Biblia are o dublă natură – divino-umană -, asemenea Mântuitorului.

Ce putem afirma despre natura ei divină? Un singur răspuns: este desăvârșită. Ce putem spune despre natura ei umană? De asemenea avem un singur răspuns: este imperfectă. Ea conține în mod inerent slăbiciuni legate de natura umană.

Dacă facem suma, ajungem la concluzia că Biblia, ca mesaj, este de origine divină, deci infailibilă, în timp ce, din punct de vedere al scrierii, ea este de origine omenească, deci imperfectă. Altfel spus, Biblia este o comoară neprețuită așezată într-un vas de lut fragil, vulnerabil, imperfect. Și totuși comoara este din cer.

„Limbajul Bibliei este omenesc, iar tot ce este omenesc este imperfect” (1).

„Mărturia este transmisă prin exprimarea nedesăvârșită a limbajului omenesc, totuși ea este mărturia lui Dumnezeu” (2).

Unde găsim „slăbiciunea omenească” în relatarea celor trei evangheliști? În simplul fapt că ei nu au reținut exact aceleași amănunte din întâmplarea respectivă. De exemplu, Matei nu a reținut numele demonilor – Legiune -, în timp ce Marcu și Luca au făcut-o. Apoi, din dialogul dintre Mântuitorul și demoni, Matei reține un amănunt foarte interesant care le scapă celorlalți doi: întrebarea retorică a demonilor adresată lui Iisus:„Ai venit să ne chinuiești înainte de vreme?”

Desigur, mai sunt și alte deosebiri. Și aceasta pentru că cei trei evangheliști nu au fost trei aparate de fotografiat sau de filmat; ei nu au fost trei reportofoane care să redea în mod rece și exact evenimentele. Cei trei erau oameni cu personalități diferite, cu sensibilitate diferită, cu memorie diferită. Informațiile pe care le avem în Scripturi nu sunt niște simple înregistrări audio-video fidele, ci reprezintă informații trecute prin filtrul personalității lor. Unul a fost impresionat de anumite amănunte pe care le-a reținut, în timp ce altul a reținut alte amănunte, fiecare în funcție de structura sa interioară.

Așa se face că Matei, – fost vameș și obișnuit cu cifrele și cu calculul riguros -, a reținut că în acea împrejurare au fost vindecați doi demonizați. În același timp Marcu, care a preluat informațiile de la Petru – un simplu pescar -, și Luca, doctorul, au fost impresionați de vindecarea în sine, cu toată încărcătura ei emoțională, fără să rețină numărul.

Dacă cei trei evangheliști nu au reținut exact la fel toate amănuntele întâmplării, aceasta nu înseamnă că întâmplarea nu a avut loc și că trebuie să aruncăm totul la gunoi. Tocmai diferențele din relatările lor dau autenticitate mărturiei. Dacă toate relatările ar fi fost identice, trase la indigo, ar fi apărut suspiciunea de complicitate.

Ca să ne convingem cât de diferit putem percepe și relata un eveniment la care sunt mai mulți martori, vă propun un experiment: Puneți mai multe persoane de bună-credință să relateze ceea ce au văzut și înțeles dintr-un eveniment la care au fost martore. Veți rămâne uimiți ce diferențe vor exista în relatările lor! Și toți sunt sinceri, toți susțin că spun adevărul.

Să revenim la întâmplarea relatată de Matei!

„Când a ajuns Iisus de partea cealaltă, în ținutul Gadarenilor…” –Ne sare în ochi expresia „de partea cealaltă”. De ce i-a dus Mântuitorul pe ucenicii Săi „de partea cealaltă”, dincolo de Marea Galileii, dincolo de ținutul locuit de evrei? Este evident că nu era vorba nici de o „croazieră ” pe Marea Galileii, nici de vreun program educativ de genul „Să ne cunoaștem patria!”. Mântuitorul avea motive serioase atunci când i-a dus pe ucenici „de cealaltă parte”.

El știa că acolo, în ținutul acela păgân, se găseau niște suflete care aveau nevoie de eliberare. Apoi, Mântuitorul dorea să deschidă o ușă pentru predicarea Evangheliei în acea zona păgână. Și mai era un motiv: Iisus dorea să le arate ucenicilor Săi și cealaltă față a lumii, față mai puțin vizibilă, fața cea mai întunecată. Ucenicii aveau nevoie să cunoască, pe deoparte adâncimea degradării în care Satana dorește să-i coboare pe oameni, dar și misiunea Mântuitorului de a-i elibera pe oamenii aflați sub puterea lui.

Cei doi demonizați erau o ilustrare a ceea ce ar fi ajuns omenirea dacă ar fi fost lăsată la discreția celui rău, dar și o ilustrare a ceea ce va ajunge ea în curând, atunci când Duhul Sfânt se va retrage de pe pământ.

„Ținutul Gadarenilor” – Gadara era capitala provinciei romane Pereea, aflată la est de Iordan, pe teritoriul Iordaniei de azi. Era una dintre cele zece cetăți ce formau o ligă numită Decapole. În urma cuceririlor lui Alexandru Macedon, în acest teritoriu s-a instalat o populație grecească, aceasta explicând faptul că locuitorii acelui teritoriu creșteau porci. Romanii apreciau mult carnea de porc, de aceea în acea zona se făcea un comerț înfloritor cu aceasta. Evreii nu ar fi făcut un asemenea comerț.

„L-au întâmpinat doi îndrăciți” – Mântuitorul împreună cu ucenicii Săi pătrunseseră pe un teritoriu în totalitate păgân. Era o străpungere a frontului, intrând direct în zona controlată de Satana. Ce urma să facă diavolul? Urma să rămână indiferent la manevrele celui mai mare vrăjmaș al său? Nu! Cu siguranță nu! Satana urma să-și apere teritoriul și să contraatace. Prin cine? Prin cei mai temuți soldați pe care-i avea acolo – cei doi demonizați.

Biblia spune că pe Iisus „L-au întâmpinat doi îndrăciți”, ceea ce demonstrează că Satana a încercat să oprească înaintarea Lui pe teritoriul pe care îl controla. Așa se întâmplă ori de câte ori se vrea ceva bun: Satana își va manifesta opoziția.

Acum este nevoie de o clarificare: Ce înțelege Biblia prin „îndrăciți”? Sunt oameni posedați de demoni, oameni a căror voință nu le mai aparține și al căror comportament și vorbire sunt controlate în întregime de o putere exterioară, malefică. Problema care se ridică este aceea că, în unele forme de demonism, manifestările posedării se aseamănă cu cele ale unor boli psihice sau epileptice. Avem ca exemplu cazul relatat în Marcu 9:14‑29, cu acel băiat stăpânit de un duh mut.

Simptomele sunt foarte asemănătoare celor din categoria bolilor epileptice: „Oriunde îl apucă îl trântește la pământ. Copilul face spume la gură, scrâșnește din dinți și rămâne țeapăn” (Marcu 9:18). De aici unii au tras concluzia că demonismul nu există în realitate, că el ar fi doar o explicație naivă a acelor timpuri pentru multe boli psihice.

Trebuie să fim însă foarte atenți pentru a nu cădea în plasa unor astfel de interpretări. Demonismul (posesiunea demonică) a existat și va exista în lumea noastră atâta vreme cât va dura istoria păcatului, independent de existența bolilor psihice. Iată câteva argumente în acest sens:

1. Mântuitorul a recunoscut existența demonilor și ne-a avertizat cu privire la lucrarea lor nefastă (vezi Matei 12:43‑45 și Marcu 9:28‑29).

2. Demonii manifestă o personalitate distinctă de cea a persoanei posedate. În cazul celor doi demonizați din Gadara, Mântuitorul se adresează demonilor, nu celor doi oameni nenorociți.

3. Cei posedați sunt dotați pentru moment cu puteri fizice supraomenești, pe care un bolnav psihic nu le are în mod obișnuit. Cămașa de forță este utilă în cazul bolnavilor psihici violenți, însă nu este de niciun folos în cazul unui om posedat. Cei doi demonizați din Gadara au fost de nenumărate ori înlănțuiți, legați cu cătușe la mâini, puși cu picioarele în obezi, dar de fiecare dată au reușit să rupă orice legătură (vezi Marcu 5:3‑4). Aici nu mai putem vorbi de o simplă boală psihică, ci de dovada unei posesiuni demonice evidente.

4. Demonizații sunt dotați pentru moment cu o capacitate de cunoaștere supraomenească. În multe cazuri relatate de Biblie, demonizații recunosc faptul că în fața lor se găsea Fiul lui Dumnezeu. Un asemenea exemplu găsim în Matei 8:29. Dacă cei doi demonizați nu ar fi fost decât simpli psihopați violenți, ei nu ar fi avut de unde să știe că Cel din fața lor era chiar Fiul lui Dumnezeu.

Apoi însăși întrebarea pusă de cei doi ne demonstrează că ei au o cunoaștere supranaturală: „Ai venit să ne chinuiești înainte de vreme?” Întrebarea lor face aluzie la finalul luptei dintre bine și rău, lucru pe care un simplu bolnav psihic nu avea cum să-l cunoască.

5. Atunci când Mântuitorul a scos demoni din oameni, este evident faptul că nu a scos virusuri sau microbi, ci niște ființe supranaturale, cu care comunică, pe care le mustră, cărora le ascultă uneori rugămintea și pe care le trimite afară.

În concluzie, a susține că toate cazurile de posesiune demonică de care vorbesc Evangheliile nu sunt decât simple boli psihice, este o dovadă de superficialitate.

„Ieșeau din morminte” – Orice angajator se străduiește, în măsura posibilităților, să asigure și o locuința angajaților săi. Satana nu face excepție: Acestor oameni nefericiți, ajunși pe ultima treaptă a decăderii umane, el le-a pregătit și locuințe pe măsura mărinimiei sale – mormintele.

Vedeți ce poate oferi el? Ce diferență între aceste morminte înspăimântătoare și acele locuințe veșnice pe care Domnul le-a promis copiilor Săi!

„Erau așa de cumpliți…” – Isus și ucenicii pătrunseseră pe un teritoriu păgân, pe care Satana îl pretindea ca fiind al său. Tactica lui Satana de a ataca încă de la hotar a fost în parte reușită. De ce? Pentru că la vederea celor doi demonizați ieșiți din morminte, având intenția clară de a-i sfâșia, ucenicii s-au înspăimântat și au fugit.

Nimănui nu i-ar fi ușor să stea calm în fața unor oameni cu aspect de fiară, având părul lung, murdar și răvășit, cu trupul plin de răni și tăieturi, cu ochii injectați și tulburi, cu resturi de cătușe și lanțuri la mâini și la picioare. Inițial, ucenicii au fugit îngroziți de ceea ce vedeau. Dar imediat și-au dat seama că Domnul nu era cu ei. El nu fugise.

Când L-au căutat cu privirea, au constatat că El se afla tot acolo, stând drept și neînfricat, asemenea unei stânci în fața valurilor furioase ale mării. Când demonizații s-au apropiat scrâșnind din dinți de Isus, Acesta a ridicat mâna, iar ei nu au mai putut înainta nici măcar un pas. Urlau fără putere în fața Lui, dar în zadar.

Mă gândesc: de câte ori nu fugim și noi îngroziți din fața valurilor vieții, uitând că Domnul este cu noi! Scena pe care o descriu Evangheliile ne confirmă încă o dată că întregul iad nu-l poate birui pe cel care trăiește lângă Christos.

Cu inimile bătând de emoție și teamă, dar și rușinați de faptul că fugiseră deși Mântuitorul era cu ei, ucenicii s-au întors lângă Domnul. Uimiți, ei vedeau scene pe care nu le vor uita întreaga lor viață, scene din care au înțeles mai profund marea lupta dintre Christos și Satana, începută în cer, dar coborâtă acum pe pământ.

Din dialogul purtat între Domnul și demoni putem înțelege câteva lucruri importante despre lupta dintre bine și rău. Fără această relatare a Scripturii, am fi fost mai neștiutori, mai săraci în cunoașterea adevărului.

„Au început să strige” – Era semnul neputinței demonilor în fața lui Iisus. Ei nu erau capabili de un dialog liniștit, pe un ton coborât și blând. Ce diferență între ei și Mântuitorul despre care se profetizase în Scripturi: „El nu va striga, nu-și va ridica glasul și nu-l va face să se audă pe ulițe!” (Isaia 42:2).

De unde această diferență de comportament între Iisus și demoni? Ne răspunde același profet Isaia, cu un verset mai sus: „Iată Robul Meu pe care-L sprijin, Alesul Meu în care își găsește plăcere sufletul Meu. Am pus Duhul Meu peste El…” (Isaia 42:1).

De ce Domnul nu strigă, El care are autoritatea de Creator al tuturor lucrurilor, în timp ce demonii o fac? Este ceva legat de spiritul care stăpânește! Am observat din experiențele vieții că, de regulă, un om strigă la un alt om în una dintre următoarele situații:

1. Fie că nu are dreptate, și atunci vrea să se impună prin forță. Când nu mai are forța argumentului recurge la argumentul forței.

2. Fie că are dreptate, dar nu are răbdare să-l convingă pe celălalt.

În ambele cazuri este vorba despre deficiențe de caracter. În privința aceasta, Cuvântul lui Dumnezeu este foarte clar: „Orice amărăciune, orice iuțime, orice mânie, orice strigare… să piară din mijlocul vostru!” (Efeseni 4:31‑32).

Încercarea demonilor de a-L atrage pe Isus pe terenul violenței verbale și al certurilor, a eșuat. Mântuitorul a rămas neclintit în calmul Său în cursul dialogului ce a continuat. Este o mare lecție de stăpânire de sine pe care ne-o oferă Domnul în această împrejurare.

„Ce legătură este între noi și Tine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu?” – Parafrazată, întrebarea ar putea să însemne: „Ce cauți aici, Iisuse? Aici este teritoriul meu. Aici nu sunt iudei care pretind că sunt poporul Tău, ci păgâni, care-mi slujesc mie. Hai, pleacă mai repede de aici!”

Aveau demonii dreptate punând această întrebare? Desigur! Nu există nicio legătură între Iisus și puterile întunericului. Există însă o legătură între El și oamenii nenorociți pe care venise să-i elibereze. Mântuitorul nu venise pe pământ să mântuiască demoni, căci pentru aceștia timpul de har trecuse. El se afla acolo pentru oamenii căzuți sub puterea necruțătoare a acestora. Făcuse drumul lung spre ținutul Gadarenilor special pentru acești doi oameni care aveau nevoie de eliberare.

Satana s-a împotrivit din răsputeri intenției lui Iisus. Amintiți-vă numai ceea ce s-a întâmplat în noaptea precedentă, când grupa ucenicilor traversa Marea Galileii spre Gadara. Pe mare s-a stârnit dintr-o dată o furtuna atât de violentă încât și ucenicii – bătrâni lupi de mare -, și-au dat seama că furtuna această era de natură supranaturală.

Acești oameni nefericiți, stăpâniți de demoni, mai aveau acolo, undeva în străfundul ființei lor, ceva care striga după eliberare. Domnul auzise acest glas de strigat după ajutor și de aceea a făcut acel drum lung pe un teren păgân, acolo unde întunericul era mai dens decât oriunde.

„Ai venit să ne chinuiești înainte de vreme?” – Fără să vrea, demonii mărturisesc prin aceste cuvinte că ei știu finalul luptei dintre bine și rău. Ei sunt nevoiți să recunoască faptul că Satana este un vrăjmaș deja învins. Este numai o chestiune de timp biruința finală. Dacă ești în luptă și ofițerii tăi superiori te încurajează, spunându-ți: „Vom învinge!”, ai putea crede că este doar o metodă psihologică cu scopul de a-ți ridica moralul.

Dacă însă, prin spionaj militar, afli că dușmanul este demoralizat, considerându-se deja învins, este cu totul altceva. Iată de ce, pentru a ne asigura de biruința finală, uneori Dumnezeu ne dă asigurări directe, prin făgăduințele Sale, despre starea de spirit ce domnește în tabăra lui Satana.

Oare de ce ne mai este teamă din moment ce însuși Satana se consideră învins? Desigur că el încă poate câștiga unele lupte. Războiul însă l-a pierdut definitiv. Răul nu mai are niciun viitor.

„Dracii rugau pe Isus și ziceau: „Dacă ne scoți afară din ei, dă-ne voie să ne ducem în turma aceea de porci” – Observați cum demonii schimba tonul? Ei, care L-au întâmpinat pe Domnul strigând și încercând să-L intimideze prin aspectul cumplit al celor doi oameni, dacă au văzut că El rămâne neclintit, calm și neatras pe terenul violenței verbale, acum coboară tonul. Mai mult decât atât, ei își recunosc adevărată poziție față de Fiul lui Dumnezeu.

Da, Satana îi atacă în forță pe copiii lui Dumnezeu, încercând să-i intimideze, însă dacă nu reușește, dacă se lovește de zidul de nepătruns al unui duh blând și liniștit care se odihnește la sânul Mântuitorului, el este nevoit să bată în retragere. Până la o vreme însă…

Mai învățăm din acest dialog, purtat între Isus și demoni, că nimic din ceea ce se întâmplă sub ceruri nu se întâmplă fără aprobarea lui Dumnezeu, adevăratul Stăpân al tuturor lucrurilor. Chiar și lucrurile rele? Da, chiar și acestea! Ele vin de la cel rău, însă el nu ne-ar putea smulge nici măcar un fir de păr din cap dacă nu i-ar permite Dumnezeu acest lucru. Dumnezeu este și va rămâne pentru totdeauna Stăpânul Creației Sale. El nu a renunțat și nu va renunța niciodată la această calitate.

Noi nu trăim într-o lume condusă de doi dumnezei, așa cum credeau vechii perși: unul rău și unul bun. Acesta nu mai este monoteism, ci dualism. Noi trăim într-o lume în care există un singur Dumnezeu, care ține totul sub control. Satana nu este altceva decât un uzurpator care vrea să lase impresia că stăpânește totul.

De ce a permis Mântuitorul ca demonii să intre în porci? El știa că se va produce o nenorocire, căci nu era de așteptat ca demonii să-i ducă pe cei aproape două mii de porci la păscut. De ce a îngăduit El să se întâmple așa ceva?

Vedeți? Uneori Dumnezeu îngăduie să pierdem unele bunuri materiale pentru ca să ne poată oferi apoi niște binecuvântări spirituale, nespus mai mari. Vindecarea celor doi demonizați nu i-ar fi bucurat pe locuitorii ținutului Gadarenilor și nici nu le-ar fi trezit interesul față de mântuirea sufletului lor. Ei și-ar fi văzut mai departe de afacerile lor cu porcii și nimic nu s-ar fi schimbat.

Ceea ce le-a atras cu adevărat atenția asupra lui Iisus a fost „nenorocirea „pierderii turmei de porci. Porcii nu sunt ca oile: unde merge una, merg toate. Porcii sunt mai independenți. Faptul că o turmă întreaga s-a aruncat în mare, fără vreo explicație rațională, i-a pus pe gânduri. Ei trebuie să-și spus: „Aici trebuie să fie ceva!”

„L-au rugat să plece din ținutul lor” – Ce diferență era între cei doi demonizați și locuitorii acestui ținut păgân? Doar de exterior. Cei doi arătau ca vai de ei, în timp ce locuitorii Gadarei erau bine îmbrăcați, ca niște adevărați oameni de afaceri prosperi. În ce privește însă legătura lor cu Dumnezeu, nu era nicio deosebire între ei. Prezența lui Isus îi deranja și pe demoni, dar și pe acești oameni „normali”. Ei presimțeau, din cele ce s-a întâmplat cu turma de porci, că primirea lui Iisus în viața lor le va aduce unele pierderi pe care nu le doreau. Și, pentru că nu doreau să piardă ceva, L-au invitat pe Mântuitorul afară din viața lor.

Câți oameni fac la fel astăzi! Câți refuză să vină la Christos de teama unor pierderi materiale, sau de teama pierderii unor relații de familie sau de prietenie! Foarte important de observat: Domnul nu forțează niciodată conștiința. Dacă locuitorii din Gadara L-au invitat să plece de la ei, Isus a plecat. Fără amenințări.

Avem aici exemplul a două rugăciuni pe care Iisus le-a ascultat: cea a demonilor de a intra în turma de porci, și cea a locuitorilor Gadarei ca El să plece de la ei. O singură rugăciune nu a fost ascultată de Mântuitorul – aceea a celor doi oameni vindecați. Cei doi Îl rugau pe Isus să-i lase să rămână cu El, însă lucrul acesta nu li s-a permis.

Este drept că Domnul să asculte „rugăciunea” unor demoni și a unor păgâni nepoliticoși, în timp ce Își închide urechea la cererea copiilor Săi? După logica omenească nu este drept. Istoria biblică demonstrează însă că Iisus, procedând astfel, avea un plan mult mai măreț: demonizații vindecați trebuiau să devină primii misionari în ținutul păgân al Gadarenilor.

Oamenii aceștia nu ascultaseră nicio predică a lui Isus, nu cunoșteau Scripturile, nu erau instruiți în niciun fel, însă aveau în ei înșiși dovada de netăgăduit că Iisus era Mesia. Ei nu aveau altceva de făcut decât să povestească ce făcuse Christos pentru ei. Este exact ceea ce dorește Mântuitorul de la fiecare dintre noi: să spunem lumii ce a făcut El pentru noi. Asta va schimba fața lumii. Numai să o facem cât mai repede!

Scopul lui Satana a fost ca, prin evenimentele desfășurate în ținutul Gadarenilor, să împiedice lucrarea Mântuitorului. Dumnezeu a dat însă un alt curs lucrurilor, deschizând acolo o ușă nesperată de predicare a Evangheliei. Când Mântuitorul a revenit în acel ținut, oamenii nu L-au mai lăsat să plece timp de trei zile. Inimile lor s-au deschis între timp pentru Evanghelie. Și aceasta datorită acelei „clipe astrale” în care doi oameni fără nicio speranță de eliberare s-au întâlnit cu Iisus.

Cine va putea măsura – și cu ce unitate de măsură? – bucuria pe care acești doi oameni pierduți iremediabil pentru cei din jur, o vor simți în viața veșnică ce le va fi dată? Eliberați din cea mai adâncă groapă a păcatului și înălțați până pe cea mai înaltă culme a Universului: în fața tronului lui Dumnezeu!

Aceasta este minunea mântuirii! Aceasta este minunea iubirii lui Dumnezeu!

Lori Balogh

Referințe:

(1) E. G. White, „Mărturii Selectate”, p. 20

(2) E. G. White, „Tragedia Veacurilor”, p. 9