Chipul de aur și spiritul Babilonului
– Capitolul 3 –
Capitolul 3 al Cărții lui Daniel este un capitol istoric, însă el are și unele semnificații profetice: Tot ce s-a întâmplat în mic în Babilonul istoric se va repeta, în mare, în Babilonul spiritual al zilelor din urmă ale istoriei omenirii.
Babilonul a fost, încă de la începuturile existenței sale, un simbol al răzvrătirii omului împotriva lui Dumnezeu. Chiar piatra de temelie a Babilonului a fost pusă ca un gest de răzvrătire a omului față de Creator. Raportul biblic ne arată că, imediat după Potop, Dumnezeu a poruncit oamenilor: „Creșteți, înmulțiți-vă și răspândiți-vă pe pământ!” (vezi Geneza 9,7)
Unii dintre urmașii lui Noe însă, îndreptându-se spre răsărit, s-au oprit în țara Șinear (Sumerul din cărțile de istorie) și au zis: „Haidem să zidim o cetate și un turn al cărui vârf să atingă cerul și să ne facem un nume, ca să nu fim împrăștiați pe toată fața pământului” (Geneza 11,4). A fost prima răzvrătire fățișă împotriva voinței lui Dumnezeu după dezastrul Potopului. Pe această piatră de temelie a fost construit Babilonul de altă dată.
Ne reamintim că în capitolul 2 al cărții, Babilonul era simbolizat prin capul de aur al chipului din visul lui Nebucadnețar. După cum capul conduce activitatea tuturor celorlalte organe, la fel principiile care au stat la baza Babilonului s-au transmis imperiilor care au urmat. Între aceste moșteniri lăsate de Babilon se află și spiritul de răzvrătire a omului împotriva Creatorului său.
Acest spirit de răzvrătire împotriva lui Dumnezeu, care are drept consecință persecutarea poporului lui Dumnezeu, a atins punctul culminant în timpul Romei păgâne, apoi în timpul Romei papale. Dar acest spirit se va manifesta din nou, cu și mai mare amploare, în zilele din urmă, când Babilonul spiritual se va răzvrăti din nou împotriva voinței divine și va persecuta pe poporul lui Dumnezeu (capitolul 13 din „Apocalipsa” este o dezvoltare a capitolului 3 din Cartea lui Daniel).
Capitolul 3 din Cartea lui Daniel este o exemplificare a acestei atitudini de răzvrătire a Babilonului împotriva lui Dumnezeu. În capitolul 2 am văzut un împărat frământat de viitorul împărăției sale. Dumnezeu vine în întâmpinarea grijilor și frământărilor lui și îi descoperă viitorul printr-un vis profetic: un chip omenesc uriaș, alcătuit din mai multe metale, începând de la aur (capul) și ajungând până la fier amestecat cu lut. Mesajul lui Dumnezeu către Nebucadnețar era clar: după el vor urma alte împărații, din ce în ce mai lipsite de bogăție și slavă, însă din ce în ce mai dure și intolerante.
Pentru moment, visul l-a impresionat profund pe împărat. Timpul însă a trecut și impresia mesajului divin s-a șters din mintea lui Nebucadnețar, făcând loc răzvrătirii. Așa se face că versetul 1 din capitolul 3 relatează că „împăratul Nebucadnețar a făcut un chip de aur”, în întregime din aur, nu așa cum îi descoperise Dumnezeu în vis.
Daniel 3,1. Data la care s-au întâmplat evenimentele relatate în capitolul 3: Nu se cunoaște data exactă, dar este vorba probabil de anul 594-593 î.Ch., an în care Zedechia, împăratul lui Iuda, în anul al patrulea al domniei lui, a făcut o vizită în Babilon. Această vizită a fost făcută, probabil, din porunca împăratului Nebucadnețar, cu ocazia sfințirii chipului de aur din Valea Dura. (vezi Ieremia 51,59)
Dimensiunile chipului de aur: Era vorba de o statuie foarte înaltă, având o înălțime de 60 coți (30 m) și o lățime de 6 coți (3 m). Se observă folosirea sistemului sexagesimal, pe care încă îl mai folosim în modul de măsurare a timpului. Dimensiunile chipului de aur ridicat de Nebucadnețar ni se pot părea exagerate însă, ținând cont de grandomania unor împărați ai Antichității (și nu numai a lor!) ele nu sunt de neacceptat.
Colosul din Rodos, una dintre cele șapte minuni ale Antichității, avea o înălțime de 31,5 m. Deci, era ceva obișnuit ca împărați păgâni ai acelor vremuri să ridice astfel de coloși. Era, într-un fel, o demonstrație de forță și de grandoare.
De ce a ridicat Nebucadnețar acest chip? În primul rând, în Babilon existau, ca în orice imperiu multinațional, conflicte religioase, care puneau în pericol unitatea imperiului. Nebucadnețar a intenționat să unească religiile într-una singură, un gen de ecumenism forțat, sub amenințarea pedepsei capitale. În al doilea rând, era vorba de o sfidare față de cele descoperite de Dumnezeu în visul redat în capitolul 2. Nebucadnețar nu concepea ca Imperiul Babilonian să se degradeze. De aceea, sfătuindu-se cu consilierii săi de la curte, a hotărât să schimbe cursul istoriei, făcând acest chip în totalitate din aur.
Materialul din care a fost confecționat chipul era aurul. Probabil chipul era doar poleit cu aur, căci la dimensiunile sale uriașe ar fi fost necesare cel puțin 4 t de aur, ceea ce era prea mult chiar și pentru un împărat ca Nebucadnețar.
Locul în care a fost realizat a fost Valea Dura. Nu se cunoaște exact unde se găsește această vale, însă în tradiția irakiană – urmașii babilonienilor de altă dată – există o referire la evenimentele din capitolul 3, afirmându-se că acestea s-au petrecut în Valea Kirkuk, o regiune bogată în petrol.
Daniel 3, 2‑3: Iată o veritabilă întâlnire ecumenică, foarte bine regizată, în care muzica, dansul și probabil și uniformele militare aveau un rol deosebit în crearea unui efect psihologic asupra participanților.
De ce nu este amintit și Daniel în legătură cu aceste evenimente? Ipoteza că el ar fi participat la ceremonie și s-ar fi închinat chipului de aur nu e deloc credibilă. Așa cum îl cunoaștem pe Daniel de la primul și până la ultimul capitol al cărții sale, el nu ar fi putut face așa ceva. Iar dacă ar fi făcut acest compromis moral, îngerul Gabriel nu ar fi putut să-l aprecieze ca fiind un „om prea iubit și scump”, iar Dumnezeu nu l-ar fi putut onora cu marile viziuni profetice din capitolele 8, 9 și 11.
În mod sigur că Daniel nu a participat la ceremonia păgână din Valea Dura, fie că era bolnav la acea dată, fie că se afla într-o misiune diplomatică, fiind trimis de împărat pentru a nu-l stânjeni în planurile sale.
Daniel 3,4-7: De remarcat în aceste versete este unirea dintre biserică și stat, care a funcționat în întreaga Antichitate și pe tot parcursul Evului Mediu.
Cine a dictat oamenilor în Valea Dura cum trebuie să se închine, cui trebuie să se închine și când trebuie să se închine? Biserica? Nicidecum! Statul a fost cel care le-a ordonat toate acestea, prin reprezentantul său, împăratul Nebucadnețar.
În acest punct, capitolul 3 din Cartea lui Daniel are semnificații profetice pentru generația timpului sfârșitului, căci istoria se va repeta, de data acesta la scară mondială. Apocalipsa capitolul 13 ne arătă pe larg cum, în timpul premergător revenirii lui Hristos, statul va impune lumii întregi un anumit mod de închinare fals, sub amenințarea unor pedepse civile.
Daniel 3,8-12: Pentru cine era o problemă închinarea înaintea chipului de aur? Pentru majoritatea celor prezenți nu era nicio problemă. Pe lângă zeii naționali la care se închinau popoarele prezente la ceremonie, nu era nicio problemă să mai accepte unul. La popoarele din Antichitate era deseori întâlnită practica de a-și împrumuta zeii, de a-și schimba religia.
Singurii pentru care porunca împăratului era o problemă gravă erau iudeii. Dar nu pentru toți iudeii, ci doar pentru aceia care doreau să rămână în deplină ascultare față de Dumnezeu și Legea Sa.
Capitolul 3 ne vorbește despre trei tineri iudei care au rămas credincioși lui Dumnezeu. Unde erau ceilalți? Erau și ei acolo, în Valea Dura, însă ei au preferat compromisul cu păcatul. Ei s-au unit cu spiritul Babilonului, iar în vremea încercării ei n-au mai putut să i se împotrivească.
Lucrurile se vor petrece la fel și în ultimul mare conflict dintre bine și rău care ne stă înainte. Babilonul spiritual al zilelor din urmă va folosi forța statului pentru a impune lumii o închinare falsă, într-o zi de odihnă falsă.
Aceia din poporul lui Dumnezeu care se vor fi unit puțin câte puțin cu lumea, acceptând standardele ei, fiind pătrunși de spiritul ei, atunci când vor fi puși în fața perspectivei de a pierde averea, poziția socială și chiar viața, vor ceda și vor cădea de pe cărarea cea îngustă spre Împărăția lui Dumnezeu. Și acesta se va întâmpla chiar pe ultima sută de metri!
Versetul 8: „Câțiva haldei s-au apropiat și au pârât pe iudei”. Faptul de a pârî pe cineva este un obicei cât se poate de urât. Copiii, vrând să arate dispreț față de o astfel de practică, strigă adesea: „Pârâciosul, pârâciosul!” În contextul capitolului 3 pâra apare și mai demnă de dispreț.
Cine erau cei care-i pârau pe iudei? Să ne reamintim din derularea evenimentelor din capitolul 2. Dacă au fost salvați de la moarte înțelepții Babilonului, aceasta s-a datorat generozității lui Daniel. Primul gând, după ce Dumnezeu i-a descoperit visul împăratului și tâlcuirea lui, a fost: „Nu pierde pe înțelepții Babilonului!” Unde era acum recunoștința lor?
Cât de scurtă este memoria unor oameni atunci când este vorba de recunoștință! Așa este omul firesc. Te poți aștepta de la el la orice surpriză. De aceea Biblia ne avertizează: „Mai bine să cauți un adăpost în Domnul, decât să te încrezi în om.” (Psalmul 118,8 – este versetul de mijloc al Bibliei!)
Pe haldeii aceștia nu patriotismul a fost cel care i-a îndemnat la acest gest demn de dispreț, ci invidia față de acești tineri atât de dotați și binecuvântați de Dumnezeu. Această invidie și gelozie le-au întunecat orice urmă de omenie și bunătate.
Daniel 3,13-18: „Atunci Nebucadnețar, mâniat și plin de urgie”… Încercăm să ni-l imaginăm pe acest împărat păgân al cărui orgoliu era lezat de nesupunerea celor trei tineri evrei. Sângele i s-a urcat la cap, venele i s-au umflat, fața i s-a înroșit, privirea îi scânteia foc, iar glasul a început să tune cu mânie.
Mă întreb: Cum va fi arătând Satana, așa cum îl descrie Apocalipsa 12,12, ca fiind „cuprins de o mânie mare” împotriva rămășiței poporului lui Dumnezeu, care tine poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus? Oricum, este de preferat să avem de-a face cu mânia oamenilor nepocăiți, conduși de spiritul Diavolului, dar să rămânem sub harul lui Dumnezeu, decât să avem parte de mânia lui Dumnezeu de la urmă. „Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul, ci temeți-vă mai degrabă de Cel ce poate să piardă și sufletul și trupul în gheena.” (Matei 10,28)
Totuși, în pofida mâniei sale aprinse, Nebucadnețar le mai acordă o șansă tinerilor iudei. Să observăm că împăratul nu le cere tinerilor iudei să-și abandoneze credința și închinarea lor față de adevăratul Dumnezeu, căci el însuși recunoscuse în cursul evenimentelor descrise în capitolul 2 că Dumnezeu era Domnul domnilor și Împăratul împăraților.
Nebucadnețar le cere doar un simplu compromis: ca ei să se închine și chipului de aur pe care l-a înălțat. Nu o abandonare a propriei credințe, ci o acceptare a ecumenismului impus de el, pe calea legilor civile. Acasă fiecare putea să-și practice religia personală așa cu credea de cuviință.
Finalul istoriei lumii noastre va cunoaște o repetare, la scară mondială, a aceleiași situații. Să nu ne închipuim că se va cere tuturor oamenilor să adere la o credință sau alta. Nu! Oamenii vor rămâne mai departe catolici, ortodocși, protestanți și neoprotestanți, dar, sub presiunea legilor statului, se vor uni în punctele comune ale credinței lor. Și care sunt acele puncte comune ale majorității bisericilor creștine? Două sunt punctele de doctrina în jurul cărora se vor uni bisericile: credința în nemurirea sufletului și falsa zi de închinare – sabatul fals, duminica.
Când „chipul fiarei”, de care vorbește Apocalipsa capitolul 13, va fi ridicat în fața lumii întregi, nu va fi nicio problemă pentru majoritatea creștinilor de a se închina acestuia. Va fi însă o mare problemă pentru cei care, asemenea celor trei tineri din Babilon, vor dori să rămână credincioși lui Dumnezeu și Legii Sale. Ei vor trebui să treacă prin încercări deosebite, însă biruința este de partea lor.
Ce ar fi putut face tinerii?
- Ar fi putut să sfideze în totalitate porunca împăratului și să nu se ducă în Valea Dura. Poate că unii dintre noi ne-am grăbi să sugerăm că aceasta ar fi fost soluția cea mai bună. De ce totuși nu aceasta ar fi fost soluția optimă? Biblia ne învață să ascultăm de autorități și de legile statului. Porunca lui Nebucadnețar ca toți să se prezinte în Valea Dura nu venea în contradicție cu niciuna dintre legile lui Dumnezeu. Dacă tinerii nu s-ar fi dus acolo, gestul lor ar fi fost interpretat în mod greșit. Puteau fi acuzați de anarhie, de nesupunere față de legile statului. Or această acuzație este de nedorit pentru un copil al lui Dumnezeu.
- Prezenți în Valea Dura, ei ar fi putut să mimeze închinarea în fața chipului de aur, simulând închinarea cerută de împărat, dar rămânând credincioși adevăratului Dumnezeu. Era aceasta o soluție morală? Biblia ne învață să ne ferim de orice lucru care pare rău, de orice aparență rea (vezi1 Tesaloniceni 5,22). Vorbirea noastră, spune Mântuitorul, trebuie să fie „da, da” și „nu, nu”, adică să fim oameni integri, nu oameni cu două sau mai multe fețe (vezi Matei 5, 37).
Tinerii evrei nu au căutat să simuleze închinarea în fața chipului de aur și n-au căutat să ascundă hotărârea lor fermă de a se închina doar lui Dumnezeu. Cum ar fi fost Dumnezeul lor onorat dacă ei ar fi avut o atitudine ambiguă?
- Tinerii ar fi putut să se închine chipului, scuzându-se că acest chip, fiind un idol obișnuit, nu era în realitate nimic.
- În cele din urmă, ei puteau să se scuze că situația nu era una obișnuită, ci una de forță majoră, în care puteau să-și permită unele compromisuri. Puteau gândi că nu era momentul să-și pună viața în pericol și că nu era înțelept să iasă pe scenă înainte de vreme. Doar erau tineri și aveau întreaga viață la dispoziție pentru a-L onora pe Dumnezeu și a lupta pentru libertate religioasă.
În pofida tuturor acestor gânduri ispititoare, acești tineri au ales ascultarea deplină și necondiționată, totală, față de Dumnezeu, asumându-și orice risc și lăsând toate consecințele în mâinile lui Dumnezeu.
Daniel 3,16-18: Răspunsul dat de tineri împăratului este una din cele mai puternice lecții de credință pe care le găsim pe paginile Scripturii. Este un răspuns al credinței mature, care nu Îi impune lui Dumnezeu o anumită soluție, ci Îl lăsă pe El să decidă când să intervină, cum să intervină și dacă să intervină în favoarea copiilor Săi, într-o situație de criză majoră.
O credința mătură nu va spune niciodată lui Dumnezeu: „Doamne, să faci asta și asta pentru mine!” ci va spune: „Doamne, facă-se voia Ta, atunci când vrei Tu, prin mijloacele alese de Tine, atunci când Tu crezi că este momentul cel mai potrivit. Iar până atunci, te rog, dă-mi putere și răbdare ca să rezist în încercare.”
Acești tineri cunoșteau făgăduința din Isaia 43,2 și s-au încrezut în această promisiune divină. „Dacă vei trece prin ape, Eu voi fi cu tine și râurile nu te vor îneca; dacă vei merge prin foc, nu te va arde și flacăra nu te va aprinde.”
Daniel 3,19- 25: Mania l-a transformat pe împărat într-un demon cu trup omenesc. El „și-a schimbat fața”, întorcându-și privirile împotriva celor trei tineri. De ce oare a poruncit Nebucadnețar să fie încălzit cuptorul de șapte ori? Poate că împăratul avea o presimțire că ceva se va întâmpla și acești „nesupuși” iudei ar putea scăpa de furia mâniei sale.
De ce a poruncit el să fie legați acești tineri? Ce rost mai are să legi pe cineva pe care îl arunci în mijlocul unui cuptor încins de șapte ori mai mult decât de obicei? Aceeași teamă ascunsă ca nu cumva ceva să intervină și execuția să nu fie posibilă.
Cei trei tineri au fost legați de soldați puternici și apoi aruncați în cuptorul special pregătit pentru ei. Atunci s-a întâmplat minunea: în timp ce soldații mor pe loc, din cauza apropierii de flăcările puternice, cei trei tineri rămân nevătămați. Însuși împăratul vede această minune, lăsându-l fără cuvinte.
„Nebucadnețar s-a înspăimântat.” Spaima sa era cauzată de mai multe motive. Unul din acestea era minunea în sine, care-i transmitea un mesaj cât se poate de clar: Tinerii aceștia se aflau sub ocrotirea unui Dumnezeu mai puternic decât zeii babilonieni. Dacă acest Dumnezeu atât de puternic i-a putut salva pe copiii Săi, oare nu își va întinde mâna Sa acum că să-l pedepsească pe el, marele împărat?
Și apoi, cine era cel de-al patrulea personaj care a fost prezent în cuptorul aprins în tot acest timp? Din discuțiile avute cu Daniel, pe lângă problemele legate de împărăție, Nebucadnețar aflase o mulțime de lucruri despre Dumnezeul evreilor, despre minunile făcute de Acesta pentru poporul Său. Aflase despre bunătatea acestui Dumnezeu, dar și despre dreptatea Lui. Oare acest „fiu de dumnezei” pe care Nebucadnețar Îl văzuse împreună cu tinerii evrei, nu avea să-l pedepsească pentru încumetarea sa?
Lecția cea mai evidentă, pe care orice cititor al Cărții lui Daniel o poate învăța, este aceea că Dumnezeu nu ne promite că ne va scuti de necazuri și încercări, însă El ne asigură că nu ne va lăsa niciodată singuri în mijlocul încercărilor. Și dacă Domnul Iisus este lângă tine în mijlocul cuptorului aprins de șapte ori mai tare, merită să pășești în acest cuptor. Mai bine cu El în mijlocul încercărilor, decât fără El în mijlocul belșugului.
Daniel 3,26-30: Nebucadnețar devine un alt om. Nu mai este împăratul a cărui înfățișare este schimonosită de mânie, ci este împăratul blând, umil, care știe să vorbească duios tinerilor aflați încă în mijlocul cuptorului.
Încercăm să ne imaginăm consternarea tuturor celor prezenți la vederea minunii: niciun fir de păr ars și nici miros de fum în hainele lor. Reprezentanții tuturor popoarelor prezente la ceremoniile din Valea Dura au putut cunoaște, prin credincioșia acestor trei tineri evrei, câte ceva despre adevăratul Dumnezeu.
Urmează o recunoaștere oficială din partea împăratului cu privire la minunea ce tocmai avusese loc – un decret imperial. Acest decret al lui Nebucadnețar avea o latură bună: recunoștea că Dumnezeul evreilor era un Dumnezeu mai puternic decât zeii popoarelor, dar și o latură rea: o nouă violare a libertății de conștiință, prin constrângerea supușilor săi să se comporte într-un anumit fel față de acest Dumnezeu.
Decretul lui Nebucadnețar a contribuit la protejarea iudeilor pe toată întinderea împărăției în timpul împăraților care i-au urmat la tron. Prin credincioșia a trei tineri, au fost ocrotiți toți iudeii aflați în imperiu, demonstrând încă odată că un copil al lui Dumnezeu este „o sare a pământului” și o „lumină a lumii”.
Concluzii
Capitolul 3 al Cărții lui Daniel este un capitol istoric, însă cu profunde semnificații spirituale. Ceea ce s-a întâmplat în Babilonul istoric, se va repeta în Babilonul spiritual al zilelor din urmă. Apocalipsa capitolul 13 ne arată că evenimentele din Daniel capitolul 3 sunt pe cale să se repete.
Suntem pregătiți să rămânem singuri, pe propriile picioare, în fața unei lumi ostile, asemenea celor trei tineri evrei? Suntem pregătiți să renunțăm la toate, chiar și la viață dacă ni se va cere, pentru a rămâne credincioși lui Dumnezeu?
Suntem pregătiți să intrăm în „cuptorul aprins” al încercărilor îngăduite de Dumnezeu? Dacă Isus este cu noi în încercări, atunci merită să intrăm în mijlocul lor.
Pe cerul întunecat al vremurilor de altă dată, cei trei tineri au strălucit ca niște stele. Nu-mi doresc decât aceeași credință mătură ca a lor, aceeași integritate morală și aceeași dragoste față de Dumnezeu și față de Legea Sa de care au dat dovadă ei.
Lori Balogh
