„Cetatea cu temelii tari”

 Cetatea cu temelii tari

Acelora dintre noi care sunt familiarizați cu conținutul Bibliei, pasajul pe care îl propun spre o înțelegere mai aprofundată li se va părea foarte cunoscut. Este vorba de Epistola către evrei 11,8‑10: „Prin credință Avraam, când a fost chemat să plece într-un loc pe care avea să-l ia ca moștenire, a ascultat și a plecat fără să știe unde se duce. Prin credință a venit și s-a așezat el în țara făgăduinței, ca într-o țară care nu era a lui, și a locuit în corturi ca și Isaac și Iacov, care erau împreună moștenitori cu el ai aceleiași făgăduințe. Caci el aștepta cetatea care are temelii tari, al cărei meșter și ziditor este Dumnezeu.”

Sunt aproximativ patru mii de ani de când Dumnezeu îi spunea lui Avraam: „Ieși din țara ta, din rudenia ta și din casa tatălui tău, și vino în țara pe care ți-o voi arăta…” (Geneza 12,1). „Și Avraam a plecat, cum îi spusese Domnul…” (Geneza 12,4). Pare foarte simplu, nu-i așa? Dumnezeu îi spune: „Ieși!” și Avraam pleacă spre o destinație necunoscută.

Nu găsim nicio împotrivire, nicio scuză, nici măcar vreo negociere ca în cazul chemării lui Moise. Totul se petrece cât se poate de simplu: Dumnezeu poruncește și omul ascultă. Fără împotrivire, fără comentarii, fără scuze, fără negocieri… Aceasta este credința adevărată!

Mă întreb: Ce l-a putut determina pe Avraam să facă această schimbare radicală în viața lui? Dacă ținem seama de niște realități legate de viața lui Avraam, gestul său pare și mai uimitor, iar credința sa și mai profundă. Atunci când citiți sau vă gândiți la gestul său de a părăsi locurile natale pentru a locui într-o țară depărtată și cu totul străină, luați, vă rog, în considerare următoarele lucruri:

1. Avraam nu mai era tânăr. Aceasta înseamnă că el nu mai era atât de ușor adaptabil, nu mai era la fel de entuziast, de dornic de aventură, de însetat de călătorii ca în tinerețe. Avea deja o vârstă. Nu știm câți ani avea când a părăsit cetatea Ur, dar când a plecat din Haran avea deja 75 de ani. Nu era un bătrân pentru acele timpuri, dar nici tânăr nu mai era.
2. Avraam avea multe rude în cetatea Ur. Or, se știe că legăturile de familie sunt unele dintre cele mai puternice care pot exista între oameni. Ce forță a putut avea încrederea sa în Dumnezeu încât să se desprindă de aceste legături puternice?
3. Cetatea Ur reprezenta locul său natal. Acolo se născuse, acolo copilărise, acolo învățase. Era patria lui. El ar fi putut obiecta la porunca Domnului: „Doamne, dar eu aici m-am născut; asta e patria mea; nicăieri nu mă voi simți mai bine ca aici.”
4. Confortul și gradul înalt de civilizație din Ur putea fi un alt motiv pentru Avraam ca să refuze să asculte de porunca lui Dumnezeu. Arheologii au descoperit în ruinele cetății Ur urmele unei civilizații atât de avansate, încât unii susțin că ar trebui să ne revizuim concepția că lumea de atunci era primitivă, și că, de atunci, ea a progresat continuu.

S-au găsit în ruinele cetății Ur bijuterii de aur și de argint, care trădează o artă desăvârșită. Tot acolo s-au descoperit primele lucrări de irigații, primele contracte comerciale, primele sisteme de credit, primele biblioteci și școli. De asemenea, în Ur s-au găsit primele farduri; tot acolo s-au folosit pentru prima dată, ca elemente arhitectonice, coloana și arcada. În Ur găsim prima răspândire a scrierii, iar cetatea era canalizată. Cetatea Ur era o metropolă modernă și civilizată, de dorit pentru orice muritor din acele vremuri îndepărtate.

Ce l-a putut motiva pe Avraam să lase totul (confortul, civilizația, locurile natale, familia, siguranța relativă a vieții) pentru a pleca câteva sute de kilometri pe un drum plin de primejdii, către o destinație necunoscută?

Unii ar putea explica gestul lui prin încrederea sa puternică în Dumnezeu, încredere pe care Avraam o cultivase întreaga sa viață. Și este perfect adevărat acest lucru! Alții ar putea să invoce dorința puternică a patriarhului de a fi binecuvântat cu urmași. Și acest fapt este adevărat!

Avraam primise promisiunea că va moșteni Canaanul – iată o motivație destul de puternică pentru un om ca el. Toate motivațiile amintite sunt valabile. Există însă un motiv care se ridică deasupra celorlalte și pe care apostolul Pavel îl subliniază în pasajul pe care l-am citit la început: Evrei 11,10: Caci el aștepta cetatea care are temelii tari, al cărei meșter și ziditor este Dumnezeu.

La vârsta lui, Avraam văzuse deja multe ruine. Știa că și Ur, cetatea sa natală, va ajunge într-o bună zi un morman de ruine. Știa că și în țara făgăduinței, unde l-a condus Domnul, cetățile de acolo vor ajunge și ele doar ruine. Avraam știa că pe acest Pământ nimic nu dăinuiește veșnic, că totul este trecător ca aburul. El s-a dus în țara unde l-a trimis Dumnezeu nu pentru a-și lega inima și nădejdea de vreun petic de pământ sau de vreo cetate pământească, ci pentru a primi dreptul de a intra în „cetatea cu temelii tari.”

La drept vorbind, ce a moștenit el din „Țara Făgăduinței” în timpul vieții sale? Un mormânt. Doar un mormânt. Ce lecție pentru noi! Ca și iudeilor din vremea Mântuitorului, și nouă ne place să ne considerăm fii ai lui Avraam. Însă, pentru a fi copilul cuiva, trebuie să ai ceva gene moștenite de la el! De aceea îmi pun o întrebare firească: Dacă astăzi Dumnezeu ți-ar cere și ție să lași totul (casă, S.R.L, mașină, serviciu, familie, confort, libertate, poate chiar și propria viață), ai fi dispus să lași totul?

Dacă răspunsul este afirmativ, înseamnă că ai genele lui, prin urmare ești un fiu al lui Avraam și vei aștepta și tu „cetatea cu temelii tari”. Dacă nu, porțile cetății cerești vor rămâne închise, oricâte pretenții ai ridica.

„Oricine a lăsat case, sau frați, sau surori, sau tată sau mamă, sau nevastă, sau feciori, sau holde pentru numele Meu, va primi însutit și va moșteni viața veșnică!” (Matei 19,29).

Avraam a dovedit că știe ce înseamnă renunțarea, ascultarea necondiționată de voia lui Dumnezeu și încrederea totală. De aceea el a primit „viza” permanentă pentru cetatea cerească. Aceasta este și ținta noastră: o „viză” permanentă pentru viitoarea capitală a Noului Pământ, Noul Ierusalim.

Orice om înțelept, atunci când este în pragul unei călătorii al cărui final este o metropolă renumită, dar pe care nu a vizitat-o încă, va căuta cât mai multe informații despre acel oraș. E ceva normal ca, atunci când ajungi la destinație, locul acela să-ți fie cât mai familiar, mai cunoscut. Acesta este motivul pentru care Tatăl ceresc ne-a dat numeroase amănunte cu privire la viitorul nostru cămin.

O mulțime de versete biblice ale ultimelor două capitole din Apocalipsa sunt dedicate descrierii Noului Ierusalim. Este adevărat că limbajul prin care ne sunt transmise aceste informații este unul omenesc, cu limitele de rigoare. Cuvintele noastre, în oricare limbă pământeană ar fi scrise sau rostite, sunt prea sărace în a descrie măreția cetății sfinte.

Totuși, atât cât putem înțelege cu capacitățile noastre limitate, ne putem face o idee vagă despre realitățile de acolo. Să nu uităm, însă, că „lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit, așa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc” (1 Corinteni 2,9).

Aceasta înseamnă că pe Noul Pământ ne așteaptă o mulțime de surprize plăcute! Haideți să aruncăm acum o scurtă privire dincolo de zidurile mărețe ale Noului Ierusalim! Nu voi comenta prea mult pe marginea textelor biblice, din motive lesne de înțeles. Voi lăsa Biblia să vorbească mai mult, de aceea vă invit să citim împreună din Apocalipsa:

„Și eu am văzut coborându-se din cer, de la Dumnezeu, cetatea sfântă, Noul Ierusalim, gătită ca o mireasa împodobită pentru bărbatul ei” (cap. 21,2).

„Și m-a dus în Duhul, pe un munte mare și înalt, și mi-a arătat cetatea sfântă, Ierusalimul, care se cobora din cer de la Dumnezeu, având slava lui Dumnezeu. Lumina ei era ca o piatră prea scumpă, ca o piatră de iaspis, străvezie ca cristalul. Era înconjurată cu un zid mare și înalt.

Avea douăsprezece porți, și la porți – doisprezece îngeri. Și pe ele erau scrise niște nume: numele celor douăsprezece seminții ale lui Israel. Spre răsărit erau trei porți; spre miazănoapte, trei porți; spre miazăzi, trei porți; și spre apus, trei porți.

Zidul cetății avea douăsprezece temelii și pe ele erau cele douăsprezece nume ale celor doisprezece apostoli ai Mielului. Îngerul care vorbea cu mine avea ca măsurătoare o trestie de aur, ca să măsoare cetatea, porțile și zidul ei. Cetatea era în patru colțuri și lungimea ei era cât lărgimea. A măsurat cetatea cu trestia și a găsit aproape douăsprezece mii de prăjini.

Lungimea, lărgimea și înălțimea erau deopotrivă. I-a măsurat și zidul, și a găsit o sută patruzecișipatru de coți, după măsură oamenilor, căci cu măsura aceasta măsura îngerul. Zidul era de iaspis și cetatea era de aur curat, ca sticla curată.

Temeliile zidului cetății erau împodobite cu pietre scumpe de tot felul: cea dintâi temelie era de iaspis; a doua, de safir; a treia, de halchedon; a patra, de smaragd; a cincea, de sardonix; a șasea, de sardiu; a șaptea, de hrisolit; a opta, de beril; a noua, de topaz; a zecea, de hrisopraz; a unsprezecea, de iacint; a douăsprezecea, de ametist. Cele douăsprezece porți erau douăsprezece mărgăritare. Fiecare poartă era dintr-un singur mărgăritar.

Ulița cetății era de aur curat, ca sticla străvezie. În cetate n-am văzut niciun templu, pentru că Domnul Dumnezeu Cel Atotputernic, ca și Mielul, sunt Templul ei. Cetatea n-are trebuință nici de Soare, nici de Lună ca să o lumineze, căci o luminează slava lui Dumnezeu și făclia ei este Mielul” (cap 21,10‑23).

„Și mi-a arătat un râu cu apa vieții, limpede ca cristalul, care ieșea din scaunul de domnie al lui Dumnezeu și al Mielului. În mijlocul pieței cetății, pe cele două maluri ale râului, era pomul vieții, rodind douăsprezece feluri de rod și dând rod în fiecare lună. Și frunzele pomului slujesc la vindecarea neamurilor. Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo. Scaunul de domnie al lui Dumnezeu și al Mielului vor fi în ea. Ei vor vedea Fața Lui și Numele Lui va fi pe frunțile lor. Acolo nu va mai fi noapte. Și nu vor mai avea trebuință nici de lampă, nici de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu îi va lumina. Și vor împărăți în vecii vecilor. Și îngerul mi-a zis:  „Aceste cuvinte sunt vrednice de crezare și adevărate…” (cap. 22,1‑6).

Aceasta este „cetatea cu temelii tari”, pe care a așteptat-o și a dorit-o Avraam, împreună cu toți fiii lui din toate timpurile. Permiteți-mi să fac acum câteva observații:

1. Noul Ierusalim va fi capitala întregului Pământ reînnoit. Însă, deoarece acolo va fi reședința Creatorului, tronul slavei Sale, putem spune că Noul Ierusalim va deveni metropola, capitala întregului Univers. Lucrul acesta nu poate încăpea în mintea noastră: Cum a putut Dumnezeu să facă din această planetă răzvrătită, din aceasta „gaură neagră” a Universului, locul cel mai plin de slavă din întreaga Creație? Iată ce forță a avut crucea lui Christos!
2. Noul Ierusalim nu va fi un oraș evreiesc, în ciuda faptului că în el vor locui și evrei. Ei vor fi acolo nu pentru că sunt ceea ce sunt, ci pentru că Îl vor fi primit pe Christos ca Mântuitor în inima lor, urmându-L.
3. Noul Ierusalim va fi un oraș imens, având o suprafață echivalentă cu cea a României Mari, sau a Franței de azi. Perimetrul cetății este de 12 000 de stadii (prăjini, o prăjină=190m), adică, în unitățile de măsură moderne,2 200 de kilometri, ceea ce înseamnă că fiecare latură a cetății are o lungime de 555 de kilometri.

Ca să facem o comparație cu alte orașe de pe Pământ, iată câteva date comparative:

– Vechiul Ierusalim avea un perimetru de 33 stadii.

– Ninive ‑ 400 stadii.

– Babilonul ‑ 480 stadii.

– Londra de azi ‑ 600 stadii.

În acest timp, Noul Ierusalim va avea un perimetru de 12 000 de stadii! Un perimetru de 20 ori mai mare decât cel al Londrei! Metropolele lumii noastre par niște sătulețe în comparație cu imensitatea cetății sfinte, pe care Dumnezeu a pregătit-o pentru copiii Săi.

4. „Lungimea, lărgimea și înălțimea erau deopotrivă.” Unii au încercat să ia în râs aceste dimensiuni, spiritualizându-le. Este adevărat că mintea noastră refuză să-și imagineze o asemenea metropolă. Însă incapacitatea noastră de a înțelege și de a ne imagina lucrurile viitoare nu ne dă niciun drept de a le nega sau de a le considera simbolice.

Dacă aceste dimensiuni nu ar fi reale, atunci ce rost ar mai avea prezența lor în Apocalipsa? Dacă Noul Pământ va fi un Pământ real, dacă locuitorii lui vor fi oameni reali, nu fantome vaporoase, ce motive am avea să ne îndoim de spusele Bibliei cu privire la Noul Ierusalim? Cerul nu este doar o stare a sufletului; el este un loc real, adevărat, perceptibil prin simțurile cu care am fost înzestrați.

Și apoi, să ne gândim la faptul că Noul Ierusalim va fi „capitala” întregului Univers! Acolo va fi tronul lui Dumnezeu, reședința Sa. Acolo va fi căminul tuturor celor mântuiți din toate veacurile. De ce să ne mirăm că această cetate va avea niște dimensiuni atât de neobișnuite?

5. Cele 12 temelii ale Noului Ierusalim, împodobite cu pietre scumpe, trebuie să ofere un joc de culori imposibil de imaginat. Un giuvaergiu modern nu ar putea identifica toate cele 12 pietre prețioase de care vorbește Apocalipsa. Denumirile lor actuale pot fi diferite de cele folosite acum două mii de ani, însă prezența lor în zidul cetății va produce un efect feeric:

– Iaspis – verde transparent cu vinișoare roșii.

– Safir – albastru ca cerul.

– Calcedon – alb-albăstrui sau bleu-ciel.

– Smaragd – verde aprins.

– Sardonix – culoarea pielii.

– Hrisolit – galben strălucitor sau auriu.

– Beril – verdele apelor adânci ale mării.

– Topaz – verde-gălbui.

– Hrisopraz – verde-pal sau vernil.

– Iacint – roșu închis sau albastru.

– Ametist – violet.

Va fi o adevărată simfonie de culori, un permanent curcubeu – semn al legământului lui Dumnezeu cu Creația Sa.

6. Străzile vor fi de aur curat. Unii sceptici au râs când au citit în Apocalipsa 21,21 despre „străzi de aur curat, ca sticlă străvezie”, deoarece aurul, așa cum îl știm noi, este galben, nicidecum transparent. Doar ignoranța îi face pe unii oameni să aibă o astfel de atitudine. Aurul pur este transparent, ca sticlă străvezie! Impuritățile cu care este amestecat aurul pur sunt cele care îi conferă acestuia culoarea galbenă. În cetatea Noului Ierusalim, cei găsiți vrednici de a locui acolo vor păși pe străzi de aur curat. Oare câte milioane de suflete vor fi pierdute în goana lor după aurul acestui Pământ?
7. Cele 12 porți de mărgăritar sunt deschise, fără a fi închise vreodată. De ce porți de mărgăritar și nu din pietre prețioase, asemenea temeliilor? Cred că aici este ascuns un adevăr de mare preț: mărgăritarul (perla) este simbolul suferinței. O scoică suferă îndelung atunci când în interiorul ei pătrunde un fir de nisip. Mărgăritarul nu este altceva decât o piatră prețioasă născută din suferința scoicii.

Un fir de nisip, un gunoi, transformat prin suferință într-o perlă! De remarcat că toate porțile cetății sunt făcute din același material – mărgăritarul. Amănuntul acesta mă duce cu gândul la un adevăr exprimat de apostolul Pavel: „În Împărăția lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri” (Fapte 14,22).

Toți cei care doresc să intre pe porțile Noului Ierusalim trebuie mai întâi ca, în această viață, să învețe o lecție esențială: să transforme, prin harul lui Dumnezeu, încercările și necazurile lor în biruințe – adevărate mărgăritare cu valoare veșnică.

8. În Noul Ierusalim va mai fi Templu? Apostolul Ioan face o afirmație surprinzătoare în capitolul 21,22 din cartea Apocalipsei: „În cetate n-am văzut niciun Templu; pentru că Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, ca și Mielul, sunt Templul ei.”

Rețineți, vă rog, două amănunte din afirmația lui Ioan:

– Apostolul nu spune că pe Noul Pământ nu va exista niciun Templu, ci doar că el personal nu l-a văzut.

– Tot el specifică: „în cetate n-am văzut nici un Templu”, ceea ce lasă posibilitatea ca Templul ceresc, acela în care acum Mântuitorul lumii săvârșește lucrarea Sa de Mijlocitor, să continue să existe undeva. Nu-mi imaginez că acel Templu ceresc, care timp de veacuri a fost reședința lui Dumnezeu, care a adăpostit statul major al luptei binelui împotriva răului, și unde s-a săvârșit mântuirea noastră prin mijlocirea Mântuitorului nostru, să dispară din Univers fără urmă după încheierea istoriei păcatului. Templul ceresc, chiar dacă își va înceta utilitatea, datorită încetării mijlocirii Domnului Hristos, trebuie să rămână, și va rămâne un memorial al luptei binelui împotriva răului.

Dacă pe Pământul de acum, Templul din Ierusalim trebuia să umbrească slava lui Dumnezeu în fața ochilor omenești care nu ar fi suportat-o, pe Noul Pământ, slava lui Dumnezeu va umbri prezența Templului ceresc.

9. Cetatea cerească nu va avea nevoie de Soare ca să o lumineze. Din nou, Ioan nu spune că nu va mai exista Soare în condițiile vieții viitoare, ci doar că nu mai este nevoie de el (cel puțin din punctul de vedere al iluminării Pământului). Așa după cum stelele „dispar” când apar zorile dimineții, la fel și lumina Soarelui va păli alături de slava Creatorului. Cetatea sfânta va fi luminată chiar de Cel care a dat Soarelui lumina lui. Din acest motiv, în Noul Ierusalim nu va mai fi niciodată noapte, pentru că slava lui Dumnezeu nu va apune niciodată.

Am putea vorbi despre râul vieții, izvorât direct din tronul lui Dumnezeu și învățând întreaga Creație că singura sursă de viață se găsește doar în Creator.

Am putea vorbi despre pomul vieții, cel care i-a fost interzis omului după căderea în păcat, dar pe care cei mântuiți îl vor regăsi pe Noul Pământ. El își va oferi cele douăsprezece feluri de roade diferite, în fiecare lună, celor ce vor fi găsiți vrednici de a primi viața veșnică.

Am putea vorbi despre prezența îngerilor sfinți, cu care vom avea ocazii nenumărate de a ne împărtăși experiențele și trăirile avute în această viață.

Am putea vorbi despre multe și nenumărate surprize pe care Tatăl iubitor și atotputernic le va face copiilor Săi salvați din marea tragedie a păcatului.

Dar dincolo de orice surpriză plăcută pregătită de Dumnezeu pentru noi; dincolo de orice dar desăvârșit pe care El de abia așteaptă să ni-l ofere; dincolo de orice nevoi, de orice natură ar fi ele, care ne vor fi împlinite la superlativ; dincolo de orice ne-am putea imagina că înseamnă viața viitoare, rămâne cel mai minunat lucru care ne va fi dat să-l trăim: „El va locui cu ei și ei vor fi poporul Lui. Și Dumnezeu Însuși va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor…Ei vor vedea Fața Lui și Numele Lui va fi pe frunțile lor!” (Apocalipsa 21,3; 22,4).

Doar atunci, numai atunci, golul imens în formă de Dumnezeu, pe care îl simte în ființa sa orice om păcătos, va fi pe deplin și definitiv umplut de prezența divină. Nimeni nu-L va mai căuta pe Dumnezeu în natură, sau în Biblie, sau în istorie, sau în conștiință, căci Tatăl ceresc va fi acolo, pentru veșnicie. El va fi al nostru, iar noi vom fi ai Lui. Nimeni și nimic nu ne va mai despărți. În sfârșit, vom fi acasă! În cetatea cu temelii tari!

Tu dorești lucrul acesta? Eu îl doresc din toată inima!

Lori Balogh