O moștenire neîntinată

 

O moștenire neîntinată

Atunci când vorbim despre viața viitoare, constatăm cu bucurie că, deși este vorba despre „lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit” (vezi 1 Corinteni 2,9), Biblia ne oferă totuși o mulțime de detalii pe care Dumnezeu a considerat că este bine să le cunoaștem. În mod deosebit, ultimele două capitole (21 și 22) din Apocalipsa conțin numeroase amănunte cu privire la Noul Pământ. Acestea au menirea să ne întărească credința că lumea viitoare va fi o lume reală ca și a noastră; că această lume viitoare nu va fi una vaporoasă, nedefinită, simbolică, ci va fi o lume în care vor trăi oameni reali, în prezența unui Dumnezeu personal.

Când abordăm un astfel de subiect, este foarte important să ținem seama de un cuvânt-cheie, fără de care nu am putea concepe viața veșnică. Știți care este acesta? Este cuvântul „nou”.

„Apoi am văzut un cer nou și un pământ nou; pentru că cerul dintâi și pământul dintâi pieriseră și marea nu mai era” (Apocalipsa 21,1).

„Cel ce ședea pe scaunul de domnie a zis: ‘Iată, Eu fac toate lucrurile noi„ (Apocalipsa 21,5).

„Căci iată, Eu fac ceruri noi și un Pământ nou; așa că nimeni nu-și va mai aduce aminte de lucrurile trecute și nimănui nu-i vor mai veni în minte” (Isaia 65,17).

„Dar noi, după făgăduința Lui, așteptăm un cer nou și un Pământ nou, în care va locui neprihănirea” (2 Petru 3,13).

Dacă nu vom ține seama de faptul că lumea viitoare va fi cu totul nouă, că Pământul va fi nou, că cerurile vor fi noi, că oamenii vor fi noi, că relațiile vor fi noi, că totul va fi nou, atunci viața viitoare ne va părea cu totul de neînțeles, imposibilă și chiar vrednică de luat în râs de către sceptici. Iată acum o ilustrare a ceea ce am afirmat:

În Evanghelia lui Matei 22,23‑29, se relatează un dialog între saducheii ce nu credeau în înviere și Domnul Iisus. Ei vin cu o întrebare legitimă din punct de vedere al logicii omenești, prezentându-I lui Isus un caz real: o femeie căsătorită de șapte ori, și tot de atâtea ori rămasă văduvă. Întrebarea saducheilor este: în ziua învierii, în viața viitoare, presupunând că toți cei șapte bărbați vor fi mântuiți împreună cu femeia, a cui soție va fi? Toți cei șapte bărbați au avut-o de soție, deci fiecare poate revendica acest drept.

Dacă nu aș fi cunoscut răspunsul dat de Mântuitorul la această întrebare, probabil că mi-aș fi pus-o și eu atunci când am întâlnit în viață un caz asemănător. Doi tineri credincioși se căsătoresc, însă nu se pot bucura prea mult timp de liniștea unui cămin fericit, căci după numai câteva luni de la nuntă, tânărul soț moare într-un accident stupid.

Femeia, rămasă văduvă, își plânge soțul un timp, apoi Dumnezeu o ajută să uite durerea despărțirii de ființa iubită. Mai mult decât atât, ea cunoaște un tânăr credincios, cei doi se căsătoresc și au împreună mai mulți copii, ducând o viață normală de familie. Dacă aș fi fost un saducheu, L-aș fi întrebat și eu pe Mântuitorul: În viața viitoare a cui soție va fi femeia: a primului soț, cel decedat la doar câteva luni de la nuntă, sau a celui de-al doilea, cu care are mai mulți copii?

La astfel de întrebări, care ni se par foarte logice, Domnul Christos răspunde într-un mod aparte: „Vă rătăciți, pentru că nu cunoașteți nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu” (Matei 22,29).

Ce spun Scripturile în această privință? Că toate lucrurile vor fi înnoite, iar puterea lui Dumnezeu va aduce o nouă Creație și o nouă ordine a lucrurilor. Cu alte cuvinte, Mântuitorul le spune saducheilor de atunci și din toate timpurile: „Dacă nu înțelegeți că în lumea viitoare toate lucrurile vor fi înnoite, și dacă încercați să le explicați prin lucrurile de acum, vă veți rătăci. Credeți Scripturile când ele vă învață că toate vor fi înnoite și aveți încredere în puterea lui Dumnezeu de a înnoi totul!”

Într-o biserică, printre simpatizanții care participau la serviciile divine, se afla și un bărbat care ezita să se boteze, deși era deplin convins de adevărul doctrinal. Întrebat de ce ezită, el a explicat: Soția lui, membră a bisericii respective, murise de cancer la patruzeci de ani. Închisese ochii cu o bănuială – că soțul o înșelase. Problema era că bănuiala soției lui era adevărată. Acum, soțul văduv ezita să se boteze, gândindu-se ce îi va spune soției când se vor întâlni în viața viitoare?

Observați, vă rog, că este vorba de aceeași problemă a omului: incapacitatea lui de a înțelege lucrurile viitoare prin prisma celor de acum. Bărbatul în cauză nu putea să înțeleagă că în viața viitoare totul va fi nou, că cele vechi s-au dus, că soția lui, dacă va fi mântuită, va fi o ființă nouă, care nu-i va reproșa greșelile din această viață, dimpotrivă, se va bucura nespus de mult că și soțul ei este mântuit.

Da! Este atât de greu să înțelegem viața veșnică, cu tot ce presupune ea, prin ceea ce suntem obișnuiți să vedem în această scurtă și păcătoasă viață. Să fim sinceri cu noi înșine! Poate cineva să înțeleagă o viață fără de sfârșit? Intră în mintea noastră gândul că, după ce vor fi trecut zece mii de ani din viața viitoare, cei mântuiți nu vor fi decât la începutul veșniciei? Vă puteți închipui că, plimbându-vă pe câmpiile frumoase ale Noului Pământ, veți culege cele mai frumoase flori, dar că ele nu se vor veșteji?

Vă puteți imagina mielușeii păscând alături de lupi? Vă puteți imagina o lume fără cimitire, spitale, cazărmi, secții de poliție, tribunale; o lume fără poluare, fără dezastre, fără războaie, fără terorism? Vă puteți imagina o lume fără nimic din ceea ce vedem și trăim astăzi?

E greu să ne-o putem imagina! Chiar imposibil! Dacă încercăm să înțelegem lumea viitoare prin lucrurile de acum, nu numai că nu o vom putea înțelege, dar există riscul să devenim sceptici, poate chiar batjocoritori. De aceea, să nu uităm: Cuvântul-cheie care definește viața viitoare este cuvântul „nou”, cuvânt care ne spune multe: o creație nouă, ființe noi, relații noi, inimi noi, o natură umană nouă.

Scriind credincioșilor despre moștenirea pregătită de Dumnezeu pentru copiii Săi, apostolul Petru o caracterizează prin trei expresii distincte: „Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Iisus Christos, care, după îndurarea Sa cea mare, ne-a născut din nou prin învierea lui Iisus Christos din morți, la o nădejde vie și la o moștenire nestricăcioasă și neîntinată, și care nu se poate vesteji, păstrată în ceruri pentru voi” (1 Petru 1,3.4).

Vă invit să luăm pe rând cele trei expresii, încercând să le înțelegem sensul.

1. „O moștenire nestricăcioasă”: care nu poate fi coruptă,o moștenire care nu se poate degrada. Vorbind despre lumea noastră, apostolul Pavel le scrie credincioșilor din Roma următoarele: „Căci firea (natura n.n.) a fost supusă deșertăciunii, nu de voie, ci din pricina celui ce a supus-o, cu nădejdea însă, că și ea va fi izbăvită din robia stricăciunii, ca să aibă parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu” (Romani 8, 20.21).

Când Pavel scrie despre natura care este „supusă deșertăciunii”, aflându-se în „robia stricăciunii”, el vorbește despre ceea ce astăzi oamenii de știință numesc „legea entropiei” – cea de-a doua lege fundamentală a termodinamicii, o lege universal recunoscută. Ce spune această lege?

În cuvinte simple, pe înțelesul nespecialiștilor, această lege afirmă că în lumea noastră totul tinde spre haos, dezordine și degradare („stricăciune”). Nu ne trebuie prea multă învățătură ca să înțelegem că această lege există și își manifestă efectele.

Lăsați o mașină nouă în pădure vreo câțiva ani, fără să vă îngrijiți de ea, apoi vedeți ce mai rămâne din ea. Nu vă așteptați să găsiți o mașină de lux, ultimul model! Mai degrabă veți găsi o grămadă de fiare ruginite. Lăsați o casă nelocuită câțiva ani și veți vedea că ea nu se va transforma într-un palat, ci mai degrabă într-o grămadă de ruine. Lăsați un copil fără cea mai elementară educație și el nu va deveni un savant, ci mai degrabă o ființă inferioară cu chip de om.

Am văzut un documentar despre copii sălbăticiți – copii pierduți în pădure și crescuți de animale sălbatice sau închiși de părinți în camere izolate, fără nici un contact cu lumea din afară. Copiii aceștia au crescut devenind oameni cu apucături de animal, care niciodată nu vor putea fi recuperați în întregime.

Aceasta este lumea în care trăim, o lume în care, din cauza păcatului, domnește legea entropiei, legea stricăciunii și a morții. În lumea nouă pregătită de Dumnezeu, această lege nu va mai avea nicio putere, pentru că El va face toate lucrurile noi. Este adevărat că ne e greu să înțelegem că pe Noul Pământ nu va mai fi moarte; că rupând o floare, ea nu se va veșteji; că frunzele copacilor nu se vor mai ofili și nu vor mai cădea; că pe fețele noastre nu vor mai apărea riduri, iar părul nu va mai cărunți; e greu de înțeles că dinții nu vor mai cădea, că nu vom mai cunoaște oboseala, că nu ne vom mai îmbolnăvi (căci nu vor mai exista agenți distrugători). Toate acestea și încă o mie de alte lucruri sunt greu de înțeles, dacă încercăm să le explicăm prin ceea ce vedem și trăim acum, uitând că pe Noul Pământ toate lucrurilevor fi noi.

2. „Care nu se poate veșteji”

Floarea de trandafir, chiar dacă nu este tăiată sau atacată de vreo boală, vine o zi în care tot se va ofili. Orice i-am face! În lumea noastră nu există doar factori distrugători externi, ci și factori interni, genetici, care duc la distrugere. Aceste modificări genetice au fost îngăduite de Dumnezeu după căderea în păcat, pentru a ne scuti de o viață veșnică trăită în chinuri și suferințe.

Dragostea lui Dumnezeu este cea care a scurtat viața omului în condițiile păcatului. Închipuiți-vă cum ar fi arătat planeta noastră dacă toți oamenii păcătoși de la Adam până astăzi ar fi trăit veșnic! Cu siguranță că Pământul acesta ar fi devenit un iad! Bunica mea, la optzeci de ani avea dureri mari în picioare. Se ruga lui Dumnezeu să o cheme la odihnă, căci nu mai suporta durerile. Cum ar arăta Pământul nostru dacă suferința ar fi fost veșnică și Dumnezeu nu i-ar fi pus capăt prin moarte?

Pe Noul Pământ Dumnezeu va reface codul genetic al tuturor creaturilor Sale, inclusiv pe cel al omului, astfel ca, în vocabularul lumii viitoare, să nu mai existe cuvinte ca: riduri, ofilire, moarte, boală, cearcăne, etc.

3. „O moștenire neîntinată”.

Dacă primele două expresii deja comentate se referă mai mult la latura fizică a noii Creații, cea de-a treia expresie folosită de apostolul Petru, „neîntinată”, se referă în mod deosebit la latura ei morală. În concepția biblică, elementul care întinează, care murdărește, este păcatul. Avem, însă, asigurarea că pe Noul Pământ păcatul nu va mai exista, el fiind distrus cu rădăcini și ramuri (vezi Maleahi 4,1).

Acest adevăr ar trebui să ne bucure mai mult decât străzile de aur din Noul Ierusalim, decât locuințele liniștite primite în dar, decât favoarea de a mânca din fructele pomului vieții și decât oricare altă binecuvântare de care vor avea parte cei mântuiți.

Atunci când vorbim despre o lume viitoare neîntinată de prezența păcatului, trebuie să avem în vedere cel puțin două aspecte:

1. a) Dumnezeu nu va îngădui ca în Împărăția Sa să intre vreun om care mai are păcate nebiruite.
2. b) În lumea viitoare, deși păcatul ar putea să reapară teoretic, totuși în mod practic, acest lucru nu va fi posibil.

Vă propun acum să luăm în discuție cele două aspecte amintite.

1. a) Faptul că Dumnezeu nu va îngădui să intre în Împărăția Sa niciun om care nu și-a rezolvat problema păcatului, este susținut de multe pasaje biblice. Chiar în cele două capitole din Apocalipsa care se ocupă pe larg cu viața viitoare (21 și 22), găsim asigurarea că nu va mai exista păcat pe Noul Pământ.

„Cel ce va birui va moșteni aceste lucruri. Eu voi fi Dumnezeul lui și el va fi fiul Meu. Dar cât despre fricoși, necredincioși, scârboși, ucigași, desfrânați, vrăjitori, închinătorii la idoli și toți mincinoșii, partea lor este în iazul care arde cu foc și cu pucioasă, adică moartea a doua” (Apocalipsa 21,7.8).

Observați, vă rog, că în cazul primelor trei categorii de oameni care vor rata mântuirea nu este vorba de păcate considerate mari: „fricoșii”, „necredincioșii” și „scârboșii”. După mentalitatea majorității, frica nici nu este considerată un păcat. Și totuși, poate frica să fie o piedică în calea  mântuirii cuiva?

Desigur că aici nu vorbim despre sentimentul de frică pe care îl are orice om în anumite circumstanțe. Biblia vorbește despre păcatul fricii în sensul unei atitudini pe care mulți oameni o afișează în diferite momente ale vieții, care ar putea fi rezumată în câteva cuvinte: „Eu nu mă bag. Nu vreau să știu. Nu vreau să mă implic. Să o facă alții!” Și pentru că omul evită să se implice de teama unor consecințe neplăcute, cineva poate că are de suferit; cineva poate este nedreptățit; cineva poate că are de pierdut bunuri materiale, renumele sau relațiile lui. Poate că demnitatea cuiva este călcată în picioare, pentru că cuiva îi este frică să ia atitudine de partea adevărului și a dreptății.

Interesant de subliniat este faptul că, dintre toate piedicile care ar putea să stea în calea mântuirii unui om, frica este pusă în capul listei. Un dușman de temut al mântuirii! Mă întreb: Oare câți oameni nu s-ar alipi de Christos și de Biserica Sa, dacă nu le-ar fi frică de ceea ce vor spune rudele, prietenii, colegii și vecinii? Dacă nu ar exista frică (ca atitudine), iadul de la sfârșitul timpului ar fi depopulat de o mare parte din ocupanții săi!

Dar ce putem spune despre cei credincioși? „Aici nu e cazul nostru”, ar putea gândi unii. „E vorba de atei, liberi cugetători, păgâni sau chiar de membrii altor biserici.” Dar să nu ne grăbim cu concluziile! Să nu uităm un amănunt: Generația de evrei care a ieșit din Egipt a ratat intrarea în Canaan nu din cauza unor păcate grozave conform mentalității noastre: „Vedem dar că n-au putut să intre din pricina necredinței lor” (Evrei 3,19).

Acești evrei, ale căror trupuri moarte au acoperit fața pustiei, mereu aveau ceva de comentat, mereu cârteau împotriva conducătorului lor, mereu erau răzvrătiți împotriva lui Dumnezeu. Și prin atitudinea lor de necredință, au pierdut Țara Promisă. Poate chiar și viața veșnică!

Ce putem spune despre „scârboșii” care ocupă locul trei în cel mai trist top făcut vreodată? Îmi este penibil să dezvolt această idee, din motive lesne de înțeles. Să ne gândim fiecare la diferite domenii ale vieții, în care un om poate deveni „scârbos”, astfel încât să-L determine pe Dumnezeu să-l lase pe acel om în afara mântuirii.

O altă asigurare că în lumea viitoare nu vor mai exista nici păcat, nici păcătoși, o găsim în Apocalipsa 21,27: „Nimic întinat nu va intra în ea (cetatea Noului Ierusalim n.n.), nimeni care trăiește în spurcăciune și în minciună.”

V-ați putea imagina o bătaie sub ramurile pomului vieții între doi oameni mântuiți? Dar o ceartă, ca de mahala, pe străzile Noului Ierusalim? V-ați putea imagina vreo partidă de poker, vreo bârfă la colț de stradă, vreo privire răutăcioasă sau vreun act terorist pe Noul Pământ?

V-ați întrebat vreodată de ce Dumnezeu nu va îngădui nici măcar unui singur păcătos nepocăit să intre în Împărăția Sa? Nici măcar un singur om care se lasă biruit doar de un singur păcat? Să presupunem că un om a reușit să-și învingă toate defectele, slăbiciunile și păcatele, cu excepția unuia singur. Minciuna, de exemplu. Cum s-ar simți un astfel de om în atmosfera curată a cerului, în situația în care Dumnezeu ar face o excepție în cazul lui?

Nu aș vrea să fiu în pielea unui astfel de „mântuit”! Cred că s-ar simți grozav de rău! El, mincinosul, care a făcut din minciună un mod de viață, s-ar simți veșnic mustrat, urmărit de privirea pătrunzătoare a Mântuitorului. S-ar simți singur între sfinți, ca o oaie neagră într-o turmă de oi, ca o notă discordantă în marea simfonie a Universului.

Un astfel de om, care s-a lipit de păcatul lui favorit, ar prefera moartea decât o viață veșnică în care să nu mai poată păcătui. Acesta este motivul pentru care Dumnezeu nu va îngădui ca un om netransformat de harul lui Christos să intre în Împărăția Sa. În final, Dumnezeu nu va face decât să respecte alegerea fiecăruia!

Doriți și alte asigurări că în viața viitoare nu vor intra cei ce s-au lipit de păcatele lor, indiferent care ar fi acestea? Iată câteva pasaje biblice in acest sens:

„Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo” (Apocalipsa 22,3).

„Afară sunt câinii, vrăjitorii, desfrânații, ucigașii, închinătorii la idoli și oricine iubește minciuna și trăiește în minciună” (Apocalipsa 22,15).

Iată câte asigurări avem că lumea viitoare va fi o lume nouă din toate punctele de vedere. Va fi o lume neprihănită, curată, sfântă, neîntinată.

1. b) Păcatul nu va reapare, deși teoretic el ar avea această șansă. Dumnezeu va asigura și în veșnicie respectarea libertății de alegere, aceasta fiind unul dintre stâlpii guvernării Sale la care nu va renunța niciodată. Datorită acestei libertăți de alegere, cei mântuiți ar putea, teoretic vorbind, să aleagă la un moment dat, cândva în veșnicie, să repete istoria păcatului. Practic însă, lucrul acesta nu va fi posibil, pentru că pe Noul Pământ va exista o piedică uriașă în calea păcătuirii: niște „cătușe” interioare, morale.

Când cei mântuiți vor avea în urma lor istoria atât de tristă a păcatului, când ei vor vedea mereu în palmele Mântuitorului semnele crucificării, când ei vor realiza cât de mult a costat mântuirea lor, gândul de a repeta istoria păcatului nu va mai trece prin mintea niciunei ființe din Univers. Asemenea lui Iosif în Egipt, cei mântuiți ar spune: „Cum am putea să facem un păcat atât de mare? (vezi Geneza 39,9) Cum am putea să păcătuim acum, când gustăm din belșug din dragostea lui Dumnezeu? Cum am putea să mai facem răul, când mântuirea noastră a costat atât de mult cerul?”

Cei mântuiți vor ști ce a însemnat istoria păcatului, căci ei au trăit această istorie, și nu vor simți nevoia să o repete. Lor nu le va fi deloc dor de o lume plină de cerșetori, drogați, criminali, hoți și mincinoși. Nu le va fi dor de o lume în care, lângă orice localitate, oricât de mică ar fi ea, trebuie să se afle și un cimitir. Nu le va fi dor de o lume în care fiecare a gustat pe săturate din răutatea semenilor săi, sau din propria răutate.

În lumea viitoare răul nu va mai exista, ci doar binele. Oare nu va fi monotonă viața din această cauză? Cu siguranță că nu! Chiar dacă răul va dispărea pentru totdeauna, nu va exista monotonie. Diversitatea bogată și progresul continuu ce vor caracteriza viața viitoare, vor garanta o lume în care zi de zi se vor deschide noi posibilități de cunoaștere și împlinire.

„Marea lupta s-a sfârșit. Păcatul și păcătoșii nu mai există. Universul întreg este curat. O singură vibrație de armonie și de bucurie străbate prin creația imensă. De la Acela care le-a creat pe toate se revarsă viața, lumina și fericirea prin domeniile spațiului fără sfârșit. De la atomul minuscul și până la lumile cele mari, toate lucrurile, însuflețite și neînsuflețite, în frumusețea lor neumbrită și într-o bucurie desăvârșită, declară că Dumnezeu este iubire” (E. G. White, „Tragedia veacurilor”, cap. Sfârșitul luptei).

Când în fața noastră se află o perspectivă atât de luminoasă, mă întreb, asemenea apostolului Petru: „Ziua Domnului însă va veni ca un hoț. În ziua aceea, cerurile vor trece cu troznet, trupurile cerești se vor topi de mare căldură, și Pământul, cu tot ce este pe el va arde.

Deci, fiindcă toate aceste lucruri au să se strice, ce fel de oameni ar trebui sa fiți voi, printr-o purtare sfântă și evlavioasă, așteptând și grăbind venirea zilei lui Dumnezeu, în care cerurile aprinse vor pieri și trupurile cerești se vor topi de căldura focului? Dar noi, după făgăduința Lui, așteptăm ceruri noi și un Pământ Nou, în care va locui neprihănirea” (2 Petru 3,10‑13).

Ce fel de om ar trebui să fiu eu? Ce fel de om ar trebui să fi tu?

Răspunsul este unul singur: asemenea lui Iisus!

Lori Balogh