Ilustrații despre devotament
Credincioșia unei slugi
John Kenneth Galbraith, în autobiografia sa „O viață în timpul nostru”, ilustrează devotamentul lui Emily Gloria Wilson, menajera familiei sale.
„A fost o zi obositoare și am rugat-o pe Emily să răspundă la telefoane în timp ce eu dormeam. La puțin timp după aceea a sunat un telefon. Lyndon Johnson suna de la Casa Albă:
„Aș dori să vorbesc cu Ken Galbraith. Sunt Lyndon Johnson.”
„Doarme, domnule președinte, a spus să nu-l deranjez.”
„Trezește-l, aș vrea să vorbesc cu el.”
„Nu, domnule președinte, eu lucrez pentru el, nu pentru dumneavoastră.”
Când l-am sunat pe președinte era încântat.
„Spune-i acelei femei că aș dori să lucreze la Casa Albă.”
Devotamentul lui Wesley
Recent, am citit despre viața lui John Wesley al cărui motto a fost: „Fă tot binele pe care îl poți, cu toate mijloacele cu care poți, în toate modalitățile în care poți, în toate locurile în care poți, ori de câte ori poți, la toți oamenii la care poți, atâta timp cât poți!”
John Wesley a scris în medie trei predici pe zi, timp de 54 de ani, și a predicat de mai bine de 44 000 de ori. Pentru a face aceasta a călătorit mai mult de 500 000 de km în șaua unui cal, deci aproximativ 8 000 de km pe an. Era foarte devotat muncii pastorale. Până la o vârstă înaintată, a răspuns de toate bisericile din Anglia.
Pentru a-și face munca, se trezea la ora 4 în fiecare dimineață și muncea din greu până la 10 noaptea, permițându-și scurte pauze doar pentru a lua masa. La vârsta de 83 de ani, era supărat pentru că-și dădea seama că nu poate să scrie mai mult de 15 ore pe zi din cauză că-l dureau ochii. La vârsta de 86 de ani, îi era rușine să admită că nu putea predica mai mult de două ore pe zi și era furios pe el însuși când dormea până la ora 5 dimineața.
La canal
Un pastor evanghelic, condamnat la muncă silnică la canal în timpul regimului comunist, a fost întrebat de un ofițer dacă se leapădă de credința creștină.
„Domnule ofițer, dacă astăzi ați spânzura toți profesorii de matematică din această țară, mâine 2+2 ar face tot 4, 5+5 ar face tot 10. Creștinismul nu l-ați putea distruge, chiar dacă i-ați omorî pe creștini.”
Adevăratul credincios
Un sultan a aflat despre un șeic vestit, care trăia în Anatolia și care avea sute de mii de credincioși. Speriat de o asemenea putere, sultanul l-a chemat pe șeic la Istanbul și l-a întrebat:
„Ce mi-a fost dat să aud? Că ai sute de mii de oameni gata să moară pentru tine?”
„Nici vorbă” – a răspuns șeicul. „N-am decât unul și jumătate”.
„Atunci de ce mi se spune că ești în stare să ridici toată țara? Să vedem. Toți oamenii tăi să se adune mâine dimineață pe câmp, lângă cetate.”
S-a dat vestea ca toți supușii șeicului aveau să se adune în a doua zi de dimineață pe câmp, pentru că șeicul se afla chiar el acolo. Pe un deal din mijlocul câmpiei, șeicul a poruncit să se înalțe un cort. A dus în cort câteva oi, pe care nu le putea vedea nimeni. Credincioșii au sosit în număr mare. Sultanul, care stătea în fața cortului alături de șeic, i-a spus:
„Ziceai că n-ai decât un credincios și jumătate. Privește! Au venit cu miile! Cu zecile de mii!”
„Nici vorbă” – a rostit șeicul. „Nu am decât un singur credincios. Ai să vezi. Spune tuturor că am ucis pe cineva și că mă trimiți la moarte, dacă nu se găsește vreunul printre supușii mei să primească pedeapsa în locul meu.”
Sultanul a făcut întocmai și mulțimea a început să murmure. Un om a făcut un pas înainte și a rostit:
„Este stăpânul meu. Îi datorez tot ceea ce știu. Îmi dau viața pentru el.”
Sultanul i-a spus să intre în cort unde, la porunca șeicului, a fost tăiată o oaie. Toți cei de față au văzut sângele curgând din cort. Sultanul a rostit:
„O viață nu este de ajuns. Mai este vreun credincios gata să se jertfească pentru șeic?”
În tăcerea deplină care a urmat și care a ținut mai multă vreme, o femeie a făcut un pas înainte și a spus că este gata să moară. A fost dusă în cort, unde a fost tăiată încă o oaie. La vederea sângelui, mulțimea a prins să se risipească. Curând, pe câmp nu mai era nimeni.
Șeicul i-a spus sultanului:
„Vezi bine că n-am decât un credincios și jumătate.”
„Bărbatul este adevăratul credincios” – a zis sultanul -, iar femeia face cât jumătate, nu-i așa?”
„Nu, nicidecum!” – a răspuns șeicul. E tocmai pe dos. Pentru că bărbatul nu știa că are să i se taie gâtul în cort, în vreme ce femeia a văzut sângele și cu toate astea a dorit să se jertfească. Ea este adevărata credincioasă!”
Biserica și nazismul
Albert Einstein, matematicianul născut în Germania, urmărea cum ținutul său natal ceda regimului dictatorial fascist instaurat de Hitler. Einstein se întreba dacă se va găsi cineva care să ia poziție și să se împotrivească lui Hitler:
„Când hitlerismul a început să se manifeste în Germania, mă așteptam ca universitățile să se opună. Acestea l-au adoptat. Am tras nădejde că presa avea să-l denunțe, dar presa n-a făcut decât să-i promoveze ideologia. Rând pe rând, liderii și instituțiile care ar fi trebuit să se împotrivească filozofiei naziste, s-au plecat smeriți în fața acesteia. O singură instituție i s-a împotrivit în mod viguros: Biserica creștină. Pe cea pe care cândva am disprețuit-o, acum o iubesc cu pasiune pentru care nu am cuvinte.”
Angajarea bisericii în împotrivirea la rău l-a marcat profund pe Einstein. Acei oameni din anii 1930 au înțeles care era prețul acțiunilor lor și nu au dat înapoi.
„Ești soțul meu!”
În timp ce era înrolat în armată pe un vas de război care lupta în Vietnam, Davey Roever, într-o anume zi, purta o ladă cu fosfor. Un glonte rătăcit a izbit acea ladă și a explodat în brațele sale. În cartea pe care a scris-o mai târziu despre acest incident, „Bine ai venit acasă, Davey”, a povestit momentul în care, pentru prima dată, și-a văzut fața după acea cumplită explozie.
„Când m-am uitat în oglindă” – spunea el, „am văzut un monstru. Nu am descoperit nicio trăsătură care să fie specifică ființei umane. În acele momente, sufletul și inima mea păreau că se frâng și se prăbușesc într-un hău întunecat al disperării. Am simțit o stare de mâhnire și o goliciune ce nu pot fi descrise.”
După câteva săptămâni, Davey s-a întors în SUA, unde urma să o întâlnească pe tânăra lui soție, Brenda. În timp ce o aștepta, în aceeași încăpere a văzut o altă familie. Soția, care a venit să-l întâlnească pe soțul ei infirm, l-a anunțat că nu-l poate îngriji și vrea să divorțeze.
În timp ce sufletul său era plin de lupte și frământări, se aștepta să audă aceeași hotărâre a soției lui.
„Dar când Brenda a intrat în cameră, nu s-a speriat de înfățișarea mea; s-a aplecat și m-a sărutat pe ceea ce a mai rămas din fața mea, apoi uitându-se țintă în ochiul care îmi mai rămăsese, mi-a spus cu gingășie: „Bine ai venit acasă, Davey! Te iubesc!” Ca să înțelegeți ceea ce înseamnă asta pentru mine” – scria el -, „trebuie să știți ceea ce îmi spunea atunci când eram numai noi doi: „Davey” – îmi spunea ea mereu și mereu la ureche -, „ești soțul meu! Totdeauna vei fi soțul meu; ești omul de care mi-am legat viața!”
Culegere de Lori Balogh
