„Dacă mâna ta te face să cazi…”

„Dacă mâna ta te face să cazi…”

Schimbări bruște sau lente?

Nimănui nu-i plac schimbările bruște, radicale. Nici când e vorba de temperatura de afară, nici când e vorba de colectivul în care ne desfășurăm activitatea și, cu atât mai puțin, nici atunci când în discuție se află stilul nostru de viață. De aceea, dacă trebuie să schimbăm ceva, preferam să o facem gradat, lent, pe neobservate, astfel încât șocul să nu fie atât de mare.

Știți însă care este marele risc al schimbărilor lente, gradate? Riscul e acela ca ele să nu mai fie făcute niciodată. E bine cunoscut cazul fumătorilor înrăiți care se tem de o renunțare totală la fumat, preferând să reducă treptat numărul țigărilor. Rezultatul este că cei mai mulți rămân în continuare fumători. Cineva mi-a spus, mai în glumă, mai în serios, că lui i-a fost ușor să se lase de fumat, pentru că a făcut-o de… vreo mie de ori !?

Când privim lucrurile din punct de vedere moral, schimbările lente în stilul de viață nu sunt de niciun folos. Dimpotrivă, ele ne pot amăgi, creându-ne falsa impresie că suntem pe drumul cel bun, când în realitate încă ne „bălăcim” în mocirla păcatului. Nu am găsit în Biblie niciun indiciu că Dumnezeu ar accepta schimbări lente, de durată nedeterminată, în ceea ce privește viața morală a unui om. Dimpotrivă, când e vorba de reforme, ele trebuie să fie radicale. Un exemplu în acest sens îl reprezintă câteva cuvinte ale Mântuitorului care au produs nedumerire în multe minți de-a lungul timpului.

„Dacă mâna ta te face să cazi în păcat, taie-o; este mai bine pentru tine să intri ciung în viață, decât să ai două mâini și să mergi în gheenă, în focul care nu se stinge, unde viermele lor nu moare și focul nu se stinge.

Dacă piciorul tău te face să cazi în păcat, taie-l; este mai bine pentru tine să intri în viața șchiop, decât să ai două picioare și să fii aruncat în gheenă, în focul care nu se stinge, unde viermele lor nu moare și focul nu se stinge.

Și dacă ochiul tău te face să cazi în păcat, scoate-l; este mai bine pentru tine să intri în Împărăția lui Dumnezeu numai cu un ochi, decât să ai doi ochi și să fii aruncat în focul gheenei, unde viermele lor nu moare și focul nu se stinge” (Marcu 9,43‑48).

Figurat sau real?

Mulți s-au întrebat dacă, în acest context, Mântuitorul a vorbit figurat sau nu. Dacă am interpreta aceste cuvinte ca atare, am ajunge la confuzii uriașe în ce privește adevărul și la contradicții inexplicabile cu alte părți ale Scripturii. Iată câteva motive pentru care am făcut această afirmație:

1) Domnul Christos spune: „Dacă mâna ta te face să cazi în păcat…” De fapt unde se naște păcatul: în picioarele, în mâinile, în ochii sau în mintea omului? Este evident că mădularele corpului nostru sunt doar niște executanți ai unor stimuli veniți din organul de decizie: mintea. Este adevărat că, în condițiile păcatului, în natura umană locul rațiunii tinde să fie luat de sentimente (inimă), însă indiferent cine are cea mai mare putere de influență, tot mintea este cea căreia îi aparține decizia finală de a merge pe o cale sau alta.

Acesta e motivul pentru care Scriptura ne îndeamnă: „Păzește-ți inima (mintea n.n.) mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieții” (Proverbele 4,23). Însuși Mânuitorul a afirmat că „din inimă (minte n.n.) ies gândurile rele, preacurviile, curviile, furtișagurile, mărturiile mincinoase, hulele… ” (Matei 15,19).

Dacă așa stau lucrurile, dacă inima e cea care îndeamnă la păcătuire și dacă mintea e cea care, ascultând de inimă, dă comandă mâinilor, picioarelor și ochilor de a păcătui, de ce să-ți tai mâna sau piciorul și de ce să-ți scoți ochiul pentru a rezolva problema? Poți face dintr-un măr pădureț un măr de soi dacă scuturi toate merele pădurețe și le arunci? Nicidecum!

Dumnezeu nu se mulțumește cu reforme superficiale, exterioare. El, care întotdeauna i-a îndemnat pe oameni să pătrundă în adâncimea problemei păcatului, nu putea să se contrazică pe Sine, îndemnându-i pe oameni să se autoflageleze sau să se automutileze pentru a se mântui.

Am fost impresionat de subiectul unui film în care erau descrise suferințele sufletești ale unui călugăr catolic, retras undeva în singurătatea pustiului. Când a simțit că ispita îi dădea târcoale, călugărul a luat un topor și și-a tăiat degetele de la mână. Au trecut apoi ani de zile și ispita a revenit. Călugărul nu i-a mai rezistat și a căzut în păcat, deși își tăiase mâna…

Dacă luăm în discuție pasajul biblic paralel, cel din Matei 5,29‑30, aici întâlnim o nuanță în plus: „Dacă mâna ta cea dreaptă te face să cazi în păcat…” Dacă am interpreta literal acest pasaj biblic, s-ar ridica o altă problemă: Doar mâna dreaptă a comis păcatul? Mâna stângă, nu? Și dacă cineva a păcătuit cu mâna dreaptă, el nu mai poate continua să o facă și cu mâna stângă, după ce și-a tăiat-o pe cea dreaptă? Firește că da! Însă nu acest lucru dorește Mântuitorul să ne transmită în acest pasaj.

2) „Este mai bine pentru tine să intri ciung în viață”, spune Domnul în continuare. Din nou, dacă am interpreta literal aceste cuvinte, am ajunge la serioase contradicții cu alte părți ale Scripturii. Ați găsit undeva în Biblie că în Împărăția lui Dumnezeu vor fi ciungi, șchiopi, orbi, surzi sau cu altfel de infirmități? Dacă așa ar sta lucrurile, probabil că în Împărăția lui Dumnezeu toți cei mântuiți ar trebui să aibă limbile tăiate, având în vedere faptul că cele mai multe păcate sunt săvârșite cu limba…

Eu nu am găsit așa ceva în Scripturi. Dimpotrivă, Biblia ne descoperă că în viața viitoare oamenii vor avea trupuri perfecte, nemuritoare: „Atunci se vor deschide ochii orbilor, se vor deschide urechile surzilor; atunci șchiopul va sări ca un cerb și limba mutului va cânta de bucurie; căci în pustie vor țâșni ape, și în pustietate, pâraie…” (Isaia 35,5.6).

„Iată, vă spun o taină: nu vom adormi toți, dar toți vom fi schimbați într-o clipă, într-o clipeală din ochi, la cea din urmă trâmbiță. Trâmbița va suna, morții vor învia nesupuși putrezirii și noi vom fi schimbați. Căci trebuie ca trupul acesta supus putrezirii să se îmbrace în neputrezire și trupul acesta muritor să se îmbrace în nemurire. Când trupul acesta supus putrezirii se va îmbrăca în neputrezire și trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci se va împlini cuvântul care este scris: „Moartea a fost înghițită de biruință” (1 Corinteni 15,51‑54).

Nu, în Împărăția lui Dumnezeu nu vor exista oameni infirmi, ci oameni cu trupuri noi, înzestrate cu nemurire. E adevărat că în Apocalipsa stă scris că „frunzele pomului vieții slujesc la vindecarea neamurilor” (Apocalipsa 22,2), însă aceasta nu înseamnă că cei mântuiți vor începe viața veșnică cu bolile și infirmitățile de care suferă acum, scăpând de ele treptat pe parcursul veșniciei, cu ajutorul acestor „frunze” ale pomului vieții.

Textul nu se referă la bolile sau la infirmitățile fizice, ci la redobândirea treptată a acelei staturi inițiale pe care Creatorul a hotărât-o pentru om în ziua în care l-a creat. În Biblie se vorbește despre uriașii care au trăit în vechime, iar descoperirile arheologice au scos la iveală urme pietrificate în unele straturi geologice, aparținând unor oameni din vechime care aveau o statură de circa trei metri. Noi suntem niște pigmei în raport șu statura oamenilor de la început. De aceea, Dumnezeu a prevăzut ca în Împărăția Sa rasa umană să revină treptat la statura inițială a primilor oameni din Paradis.

Mesajul

În concluzie, în pasajul biblic citat la început Domnul Christos vorbește figurativ, în pilde. El nu a intenționat să ne învețe nici să ne autoflagelăm sau să ne automutilăm pentru a scăpa de ispite, nici nu a vrut să ne transmită ideea că în Împărăția lui Dumnezeu vom intra așa cum suntem acum, cu bolile, slăbiciunile și infirmitățile noastre.

Altceva a intenționat Domnul să ne transmită pe calea acestui limbaj figurat: Atunci când suntem confruntați cu ispita, când ea ne dă târcoale, când ne simțim încătușați de păcat, când suntem ispitiți să facem compromisuri, așezându-ne la masa negocierilor cu el, atunci suntem în cel mai mare pericol și singura cale de ieșire este o reformă radicală, o atitudine tranșantă față de păcat.

Să nu uităm că atunci când a rostit aceste cuvinte, Mântuitorul era în trup omenesc ca și noi, supus slăbiciunilor de tot felul și cunoscând din plin puterea ispitei în propria Sa ființă. El știa că nu poate negocia cu păcatul, știa că nu se poate face casă bună cu ispita și de aceea El a închis, ori de câte ori a fost posibil, ușa înaintea ispitei. De fiecare dată când a depins de El, Domnul Iisus a tăiat orice posibilitate ca ispita și păcatul să se apropie de inima Sa curată și de mintea Sa neprihănită.

Exemplul

Priviți la exemplul Său și observați cum a procedat când simțea că ispita încearcă să-și facă loc în sufletul Său:

1) Matei 4,1‑11: Ispitirea în pustie

Deși este un pasaj biblic arhicunoscut, el rămâne și astăzi la fel de tainic în profunzimea lui. Se pare că scena ispitirii în pustie contrazice învățăturile Mântuitorului de care tocmai am amintit. Deși pe noi ne învață să luăm o atitudine radicală față de păcat, închizând ușa ori de câte ori acest lucru depinde de noi, iată că El nu pare să procedeze așa: El Însuși merge în pustie ca să fie ispitit de Diavol.

Ce greșeală am făcut spunând cele de mai sus? Nu, Iisus nu S-a dus de bunăvoie ca să fie ispitit! El a fost dus de Duhul Sfânt în pustie ca să fie ispitit. Sunt convins că Domnul Iisus nu a ieșit niciodată în calea ispitei de bunăvoie. El nu a făcut curte păcatului, nu a cochetat cu nelegiuirea, pentru că nu I-a făcut niciodată plăcere așa ceva. Însă în acele momente de început ale lucrării Sale publice, El S-a lăsat condus de înțelepciunea Tatălui Său.

Scena ispitirii apare la prima vedere ca o negociere între Domnul Iisus și Diavol. Însă dacă citim cu atenție, Domnul nu rostește niciun cuvânt în plus. Puținele cuvinte rostite de El taie din rădăcină orice putere a ispitei. Iar atunci când Diavolul ajunge la culmea ispitirii, cerându-I Mântuitorului să i se închine în schimbul evitării crucii, El răspunde categoric: „Domnului Dumnezeului să te închini și numai Lui să-I slujești.”

2) Matei 14,14‑23: Înmulțirea pâinilor

În acea ocazie, Mântuitorul le-a vorbit mulțimilor adunate întreaga zi, până spre seară. Minunea înmulțirii celor cinci pâini și doi pești cu care au fost hrăniți cinci mii de bărbați, afară de femei și copii, i-a uimit pe toți cei prezenți.

Să ne imaginăm starea de spirit a norodului care a văzut această minune, dar mai ales starea de spirit a ucenicilor prezenți acolo. Ziua fusese bogată în evenimente. Mulți bolnavi fuseseră vindecați, multe adevăruri fuseseră predicate, iar seara, Domnul făcuse o minune care îi lăsase pe toți fără glas. Toți erau entuziasmați. Ucenicii jubilau și cu mare bucurie le sugerau celor prezenți că acest Iisus este împăratul de care poporul iudeu avea nevoie. Cu toții erau atât de entuziasmați, încât erau gata să-L ia pe Iisus pe sus, să-L ducă la Ierusalim și să-L proclame împărat.

E demn de observat cum procedează Domnul atunci când Își dă seama de pericol, când vede că misiunea Sa pământească nu a fost înțeleasă: „Îndată după aceea, Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie și să treacă înaintea Lui pe partea cealaltă, până va da drumul noroadelor” (vers.22).

Iisus și forța? Cu siguranță ca ucenicii nu voiau să piardă acea ocazie favorabilă, în care popularitatea Mântuitorului ajunsese la cote maxime. De aceea, El a fost nevoit să ia o atitudine cât se poate de categorică față de ispita care plutea în aer, recurgând la toată autoritatea Sa pentru a nu-I fi pusă în primejdie misiunea.

Versetul următor (23) ne spune că Domnul Iisus S-a suit singur pe munte să se roage. Pentru cine și pentru ce se ruga El? Nu, nu pentru Sine, ci pentru ucenicii Săi care încă nu înțelegeau adevărata Lui misiune pe pământ. Ei încă nu înțelegeau că El nu venise să întemeieze o împărăție pământească, ci una spirituală, o împărăție care trebuia inaugurată prin suferințele de nedescris ale crucii. Dacă Mântuitorul nu ar fi luat atunci acea măsură radicală, nu știm cum ar fi decurs în continuare lucrarea Sa de răscumpărare a neamului omenesc.

3) Matei 16,21‑23: Petru Îl ispitește pe Iisus

Simțind că lucrarea Sa pământească se apropie de sfârșit, Mântuitorul a încercat să-i pregătească pe ucenicii Săi pentru marea criză prin care urmau să treacă la Golgota. În acest scop, în mai multe rânduri, El le-a vorbit despre batjocurile, suferințele și moartea Lui, apoi despre învierea Sa.

Dar, deși le vorbea deschis, fără pilde, ei nu înțelegeau nimic. Erau atât de convinși până în ultimul moment că suirea la Ierusalim reprezenta instalarea Domnului pe tronul Iudeii, încât mintea lor nu accepta ideea ca El să moară.

Într-o astfel de ocazie, în care Domnul le-a vorbit despre suferințele și moartea Lui, Petru L-a luat deoparte pe Iisus, mustrându-L: „Să Te ferească Dumnezeu, Doamne, să nu Ți se întâmple așa ceva” (vers.22).

Bietul Petru! El nu știa că prin buzele lui vorbea atunci Diavolul, încercând (pentru a câta oară?) să-L determine pe Domnul să renunțe la misiunea Lui. Însă Domnul se întoarce spre Petru și, cu aceeași atitudine categorică și fermă, rostește câteva cuvinte grele pentru ucenicul Său: „Înapoia Mea, Satano! Tu ești o piatră de poticnire pentru Mine, căci gândurile Tale nu sunt gândurile lui Dumnezeu, ci gânduri de-ale oamenilor” (vers.23).

Grele cuvinte pentru zelosul ucenic! El, care-L iubea atât de mult pe Iisus, să aibă parte de cuvinte atât de dure… De ce a fost Domnul atât de categoric cu Petru în acea ocazie? Nu îl iubea pe ucenicul Său? Desigur că îl iubea! Însă tocmai din acest motiv Iisus trebuia să-și ducă la bun sfârșit misiunea pe pământ, jertfindu-Se pe cruce.

Lecția

Ați observat un element comun celor trei momente amintite din viața Mântuitorului? În fiecare situație amintită se regăsește aceeași ispită: aceea de a renunța la misiunea Lui. În scena ispitirii, Diavolul i-a propus direct să se închine lui în schimbul evitării drumului lung al mântuirii omului prin suferință și cruce. În scena înmulțirii pâinilor, mulțimea încurajată de ucenici dorea să-L facă împărat, de asemenea evitând crucea. Iar în dialogul cu Petru, acesta refuză ideea ca Domnul să sufere și să moară pe cruce.

În fiecare situație amintită, când a simțit că ispită e prea aproape, Iisus a luat aceeași atitudine categorică. Dacă El nu ar fi procedat astfel, astăzi noi nu am fi avut nicio nădejde a mântuirii. Copiii lui Dumnezeu din toate veacurile au fost nevoiți să ia aceeași atitudine categorică față de ispită, oricare ar fi fost aceasta.

Priviți la Moise, cel mai blând om de pe fața pământului! Confruntat cu idolatria poporului care juca înaintea vițelului de aur, blândul Moise ia cele două table de piatră ale Legii, pe care Însuși Dumnezeu le scrisese, și le sfărâmă de piciorul muntelui.

Priviți la Ghedeon cum taie stâlpul idolatru închinat Astarteei și cum dărâmă altarul lui Baal care era chiar al tatălui său! El și-a riscat viața prin acest gest. Însă Ghedeon știa că nu trebuie să se așeze la masa negocierilor cu păcatul și că nu trebuia să se poarte cu mănuși fața de el.

Priviți la Ilie pe Muntele Carmel ! Priviți cum stă singur, dar hotărât să rămână de partea lui Dumnezeu și a adevărului, față în față cu 850 de preoți păgâni, un împărat idolatru și un popor nehotărât.

Priviți la Petru! Ce atitudine categorică a fost nevoit să ia când curăția Bisericii primare era pusă un primejdie de păcatul a doi dintre membrii ei: Anania și Safira!

Copiii lui Dumnezeu din toate veacurile au știut să facă reforme radicale atunci când s-au confruntat cu ispita. Dar noi? Îmi aduc aminte de un caz real petrecut într-o biserică creștină din țară. Fiul unui creștin avea o prietenă care locuia într-o altă localitate. Deoarece telefonul era scump la data aceea, el s-a gândit că ar fi bine să tragă niște fire de pe stâlpul de telefon din apropiere, așa că putea vorbi nestingherit atât cât dorea, fără să plătească nimic.

Hoția a fost însă descoperită, iar faptul a ajuns la cunoștința Bisericii care era pusă în situația de a dezaproba fapta tânărului. Pastorul l-a chemat pe tatăl tânărului nostru, spunându-i că va trebui să suporte consecințele. Acesta a început să se scuze, spunând că el nu avea ce să-i facă fiului său, acesta fiind major. „Dar când ai văzut firele de telefon legate de stâlp, ai luat toporul să le tai?”, l-a întrebat pastorul.

Da, aceasta e reforma radicală pe care o așteaptă Dumnezeu de la noi, laodiceenii sfârșitului de istorie, care încă nu ne-am clarificat poziția față de „micile” și „nevinovatele” păcate care mai există în viața noastră. Creștinul trebuie să fie un om pașnic, blând și liniștit, însă aceasta nu înseamnă că el nu trebuie să aibă coloană vertebrală și personalitate. Mai ales când e vorba de o problemă atât de serioasă cum e păcatul.

Dacă mâna ta, piciorul tău, ochiul tău sau gândul tău te fac să cazi în păcat, pune mâna pe „topor” și taie orice legătură cu ispita, înainte ca ea să se transforme în păcat! Închide orice ușa înaintea ispitei, ori de câte ori aceasta depinde de tine! Alege să rămâi de partea adevărului și a lui Dumnezeu oricât te-ar costa aceasta! Dacă Dumnezeu va vedea la tine dorința și hotărârea de a rămâne integru, El va duce lupta mai departe, făcând din tine un biruitor și un moștenitor al Împărăției Sale.

„Celui ce va birui îi voi da să șadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum și Eu am biruit și am șezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie” (Apocalipsa 3,21).

Aceasta este promisiunea pe care Mântuitorul o face tuturor celor care Îl vor imita în atitudinea Sa fața de ispită și păcat. Nu merită orice sacrificiu din partea noastră?

Lori Balogh