Isaia 1, 10-15: “Nu vreau…Sabate”

Isaia 1,10‑15: „Nu vreau… Sabate”

„Ascultați Cuvântul Domnului, căpetenii ale Sodomei! Ia aminte la Legea Dumnezeului nostru, popor al Gomorei!

„Ce-mi trebuie Mie mulțimea jertfelor voastre”, zice Domnul. Sunt sătul de arderile de tot ale berbecilor și de grăsimea vițeilor; nu-Mi place sângele taurilor, oilor și țapilor.

Când veniți să vă înfățișați înaintea Mea, cine vă cere astfel de lucruri, ca să-Mi spurcați curțile?

Nu mai aduceți daruri de mâncare nefolositoare, căci Mi-e scârbă de tămâie! Nu vreau luni noi, Sabate și adunări de sărbătoare, nu pot să văd nelegiuirea unită cu sărbătoarea!

Urăsc lunile voastre cele noi și praznicele voastre; Mi-au ajuns o povară, nu le mai pot suferi.

Când vă întindeți mâinile, Îmi întorc ochii de la voi; și oricât de mult v-ați ruga, n-ascult, căci mâinile vă sunt pline de sânge.”

Pasajul din Isaia 1,10‑15 este folosit adeseori de către antisabatarieni pentru a dovedi că instituția Sabatului, alături de alte rânduieli mozaice, nu mai erau pe placul lui Dumnezeu încă din timpurile Vechiului Testament.

Într-adevăr, textele citate conțin afirmații și expresii dure care, la o citire superficială, ar putea să-i conducă pe unii cititori la o astfel de concluzie. Iată câteva dintre ele:

„Sunt sătul de arderile de tot ale berbecilor și de grăsimea vițeilor” (vers. 11).

„Nu-Mi place sângele taurilor, oilor și țapilor” (vers. 11).

„Mi-e scârbă de tămâie” (vers. 13).

„Nu vreau luni noi, Sabate și adunări de sărbătoare” (vers. 13).

„Urăsc lunile voastre cele noi și praznicele voastre. Mi-au ajuns o povară, nu le mai pot suferi” (vers. 14).

Una dintre cele mai elementare și frecvente greșeli care se fac în privința interpretării unui text biblic este scoaterea lui din contextul imediat și interpretarea lui fără să se țină seama de contextul general al Bibliei.

Dacă citim primele nouă versete ale capitolului întâi din Isaia, vom afla motivele care L-au determinat pe Dumnezeu să facă astfel de afirmații șocante care, în esența lor, pun în evidență marea durere sufletească pe care El o resimțea la vederea unor stări de lucruri în poporul Său.

Versetul 2 ne vorbește despre Israel ca fiind un popor care s-a răsculat împotriva lui Dumnezeu. În versetul 3, folosindu-Se de comparația cu boul și măgarul care-și cunosc stăpânul și ieslea, Domnul arată, prin antiteză, că propriul Său popor nu-L cunoștea pe El și nici nu-L băga în seamă pe adevăratul Dumnezeu.

Versetul 4 conține câteva epitete dureroase prin care Dumnezeu își caracterizează poporul: „neam păcătos, popor încărcat de fărădelegi, sămânță de nelegiuiți, copii stricați.” Același verset ne spune că acest popor L-a părăsit pe Domnul, L-a disprețuit și I-a întors spatele.

Versetul 5 ne spune că, în ciuda pedepselor primite, acest popor s-a răzvrătit din ce în ce mai rău. Versetul 6, folosind o metaforă, îl zugrăvește pe poporul Israel ca pe un trup în care, din cap și până în tălpi nimic nu este sănătos, totul fiind plin de vânătăi și răni nevindecate.

Chiar dacă nu am ține cont de informațiile care ni se dau în versetele care preced pasajul pe care îl avem în atenție, găsim chiar în interiorul lui câteva elemente care ne indică motivul supărării și durerii lui Dumnezeu.

Astfel, în versetul 10, Dumnezeu Se adresează poporului Său și conducătorilor lui prin două expresii șocante: „Ascultați Cuvântul Domnului, căpetenii ale Sodomei! Ia aminte la Legea Dumnezeului nostru, popor al Gomorei!” De ce această asociere a poporului lui Dumnezeu cu două cetăți antice devenite un simbol al depravării?

Istoria biblică ne arată cât de decăzute erau cetățile din Valea Iordanului. Erau atât de decăzute încât Dumnezeu a fost nevoit să le șteargă de pe fața pământului, numele lor rămânând pentru posteritate ca un simbol al depravării, imoralității și răzvrătirii împotriva lui Dumnezeu.

Asocierea poporului sfânt, ales de Dumnezeu pentru a fi sursa binecuvântărilor tuturor popoarelor (vezi Geneza 12,2.3), cu simbolurile depravării umane ne arată gradul de decădere morală la care ajunsese poporul Israel pe vremea profetului Isaia.

Însă versetul care ne indică cu cea mai mare claritate motivul supărării lui Dumnezeu este versetul 13: „Nu pot să văd nelegiuirea unită cu sărbătoarea.”

Versetele care urmează pasajului pe care-l avem în atenție ne indică și ele motivele care L-au determinat pe Dumnezeu să fie atât de îndurerat încât să rostească cuvinte atât de grele. Aici se vorbește de faptele rele făcute de popor (vers.16). Ierusalimul, o cetate altă dată credincioasă, este numit acum „curvă”, o cetate plină de ucigași (vers. 21).

Versetul 23 demască păcatele conducătorilor poporului: răzvrătirea, hoția, mita, nedreptatea și asuprirea, iar versetul 24 îi zugrăvește pe cei ce ar fi trebuit să fie modele de viață ca pe niște „potrivnici” și „vrăjmași” ai lui Dumnezeu.

Toate îndemnurile la pocăință prezente în contextul pasajului în discuție, însoțite de făgăduința iertării (vers.18) ne arată apostazia gravă și generalizată în care căzuse poporul Israel.

Acesta este contextul în care Dumnezeu, în marea Sa durere provocată de apostazia poporului Său, rostește cuvinte atât de grele. Ținând cont de aceste amănunte, ne miră de ce Dumnezeu afirmă despre Sabat, despre ceremoniile de la templu și despre jertfele aduse acolo că I-au ajuns o povară? Ne miră faptul că El nu mai privea cu plăcere la Sabatele și sărbătorile ținute de popor, doar ca simple ritualuri, fără niciun conținut?

Toate rânduielile legate de jertfele de la templu, de sărbători și Sabate își aveau izvorul în Dumnezeu. El le dăduse poporului Israel prin Moise. Putea oare Dumnezeu să Se dezică de ceea ce tocmai El poruncise și le arătase israeliților că este bine? Este El un Dumnezeu schimbător?

Nicidecum! „Eu sunt Domnul, Eu nu Mă schimb”, ne asigură chiar Dumnezeu prin glasul profetului Maleahi (cap. 3,6; vezi și Evrei 13,8; Iacov 1,17). Dacă s-a produs o schimbare, aceasta s-a produs în om. Și dacă omul a pervertit lucrurile sfinte rânduite de Dumnezeu (jertfe, sărbători, Sabatul), aceasta nu înseamnă că aceste rânduieli au devenit rele în esența lor. Dacă cineva răuvoitor toarnă câteva picături de otravă într-un pahar de must și-l alterează, nu mustul e de vină, ci otrava.

Dumnezeu nu putea urî ceea ce El Însuși rânduise pentru poporul Său. Ceea ce ura El era această simbioză blestemată dintre lucrurile sfinte, rânduite de El, și păcat. Însă, dacă unii credincioși apostaziați au întinat lucrurile sfinte prin nelegiuirile lor, înseamnă că acele rânduieli nu mai trebuie respectate de către credincioșii sinceri?

„Ideea este că slujbele religioase solemne, atunci când sunt însoțite de o viață de nelegiuire, sunt dezgustătoare pentru Domnul. Pe vremea lui Isaia evreii erau „înaintați” în ce privește formele religiei, însă „înapoiați” în ce privește neprihănirea. Mulți dintre cei care țineau cu strictețe cerințele formale ale legii ceremoniale călcau pe față poruncile solemne ale Legii lui Dumnezeu. Calea lor era un simulacru de religie și o rușine în fața lui Dumnezeu.” (Comentarii Biblice AZS)

Cu toții știm că rugăciunea este cel mai intim și mai profund mijloc de comunicare între om și Creatorul său. Știați însă că și rugăciunea poate deveni o „scârbă” înaintea lui Dumnezeu? Iată ce scrie înțeleptul Solomon în Proverbele sale: „Dacă cineva își întoarce urechea ca să n-asculte Legea, chiar și rugăciunea lui este o scârbă„ (Proverbe 28,9).

Dacă există creștini nesinceri, a căror rugăciune este o „scârbă” înaintea lui Dumnezeu, înseamnă că trebuie să renunțăm la rugăciune? Nimeni nu va susține acest lucru, nu-i așa? Mă întreb: Atunci de ce susțin unii că trebuie să renunțăm la Sabat, dacă unii evrei l-au discreditat și întinat prin faptele lor nelegiuite?

Lori Balogh