Matei 12,1‑8: Spicele de grâu și Sabatul

Matei 12,1‑8: Spicele de grâu și Sabatul

„În vremea aceea, Iisus trecea prin lanurile de grâu într-o zi de Sabat. Ucenicii Lui, care erau flămânzi, au început să smulgă spice de grâu și să le mănânce. Fariseii, când au văzut lucrul acesta, I-au zis: „Uite că ucenicii Tăi fac ce nu este îngăduit să facă în ziua Sabatului.” (Matei 12,1.2)

Mulți creștini antisabatarieni se folosesc de acest episod din viața Mântuitorului pentru a susține că Domnul Christos a pus bazele schimbării zilei de odihnă, schimbare ce avea să devină reală (după opinia lor) doar după înviere.

Ce s-a întâmplat, de fapt, în acea împrejurare? Era o zi de Sabat, iar ucenicii Îl însoțeau pe Domnul, trecând printr-un lan de grâu copt. Fiind flămânzi, ucenicii au smuls câteva spice și au mâncat boabele de grâu, potolindu-și foamea. Se pare că fariseii erau prin preajmă sau, mai probabil, aveau spioni care urmăreau fiecare mișcare a Mântuitorului, din moment ce acuzația a venit imediat: „Uite că ucenicii Tăi fac ce nu este îngăduit să facă în ziua Sabatului” (vers.2).

Reacția Mântuitorului la acuzația fariseilor a fost promptă, conținând câteva argumente care ne ajută să înțelegem poziția Sa față de problema Sabatului. Este important să ținem seama de contextul în care s-a petrecut acest episod. Cu puțin timp înainte, Domnul Christos făcuse promisiunea odihnei Sale: „Veniți la Mine toți cei trudiți și împovărați și Eu vă voi da odihnă…” (Matei 11, 28)

Atât discursul lui Iisus cu privire odihna oferită de El, cât și episodul cu spicele de grâu sunt introduse prin expresia „în vremea aceea”, legând cele două evenimente nu doar temporal, ci și din punct de vedere al învățăturii. Este evident că ambele episoade au avut loc în Sabat, explicând astfel legătura puternică ce există între odihna mesianică oferită de Iisus și Sabat.

În cuvântul Său de apărare a ucenicilor Săi, Mântuitorul apelează la exemplul preoților care, deși călcau Sabatul prin activitatea intensă pe care o desfășurau în templu, erau totuși nevinovați (vers. 5). De ce erau nevinovați preoții care lucrau în Sabat mai mult chiar decât în celelalte zile? Conform reglementărilor din legea lui Moise, preoții aveau în Sabat activități care, dacă nu ar fi fost legate de templu și slujbele de acolo, ar fi fost pe drept condamnate de Porunca a patra din Decalog (vezi Numeri 28,8.9). Și totuși, preoții nu se aflau sub condamnare deoarece lucrau în spiritul Sabatului, împlinind nevoile spirituale ale oamenilor.

Nu găsim nicăieri în Vechiul Testament vreo prevedere care să stabilească o altă zi liberă pentru preoți în locul Sabatului zilei a șaptea. Dacă ar fi existat o asemenea prevedere, cei care susțin că nu Sabatul este important, ci important este să te odihnești o zi din șapte, ar avea un argument solid pentru poziția lor. Însă așa ceva nu există în legea lui Moise. Preoții lucrau în Sabat mai mult decât în restul zilelor săptămânii, fără a primi în schimb o altă zi de odihnă și fără să fie vinovați de călcare de Sabat.

Obiecția care poate fi ridicată este următoarea: Preoții lucrau în templu, însă aici este vorba de Iisus și ucenici, aflați într-un lan de grâu, fără să fie implicați într-o activitate directă pentru semenii lor. Răspunsul la această obiecție se află în declarația lui Iisus: „Dar Eu vă spun că aici este Unul mai mare decât templul” (vers.6).

Cum poate fi înțeleasă această declarație? Apelează Iisus la autoritatea Sa pentru a desființa o poruncă din Decalog? Pentru a înțelege sensul cuvintelor Mântuitorului trebuie mai întâi să înțelegem care era funcția templului și a serviciilor care se făceau în el. Tot ce era legat de templu (mobilier, ceremonii, jertfe) reprezenta o alegorie care trimitea la Christos, „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” (vezi Ioan 1,29) și la adevăratul Mare Preot, care slujește în favoarea păcătoșilor în Sanctuarul ceresc (vezi Evrei 8,1.2).

Afirmând că „aici este Unul mai mare decât templul”, Domnul Christos nu face apel la autoritatea Sa, ci atrage atenția spre lucrarea Sa răscumpărătoare în favoarea omenirii, lucrare care nu se încheie în zilele de Sabat, ci dimpotrivă, se intensifică în aceste zile.

Răscumpărarea care era oferită în mod simbolic în cadrul serviciilor de la templu era acum oferită în mod real. De aceea, după cum preoții care lucrau în Sabat nu erau vinovați, nici ucenicii Domnului nu erau vinovați atunci când Îl slujeau pe „Unul mai mare decât templul”, în marea Sa lucrare de răscumpărare a omenirii.

Nici preoții și nici ucenicii Domnului nu lucrau în Sabat pentru propriile lor interese, ci pentru slujirea lui Dumnezeu și a semenilor lor, împlinind în felul acesta funcția Sabatului și intenția originară a lui Dumnezeu cu privire la ziua de odihnă.

Din nefericire, pe vremea Mântuitorului se pierduse aproape complet dimensiunea umană a Sabatului și funcția lui în slujba nevoilor oamenilor. Se punea accent pe reguli stricte și ritualuri reci și nu pe împlinirea nevoilor altora. Mântuitorul a atacat direct această denaturare a scopului Sabatului, declarând: „Dacă ați fi știut ce înseamnă: „Milă voiesc, iar nu jertfe”, n-ați fi osândit niște nevinovați” (vers.7).

Experții Legii îi considerau pe ucenici vinovați de călcarea Sabatului, iar indirect Îl învinovățeau pe Iisus că permitea o asemenea călcare de Lege. Cu toate acestea, Cel care se numește pe Sine „Domn al Sabatului” (vers.8) și Cel care este mai mare decât templul îi consideră nevinovați pe ucenici pentru gestul lor de a-și potoli foamea, aflându-se în slujba oamenilor.

Spunând: „Milă voiesc, iar nu jertfe”, Domnul Christos citează din profetul Osea cuvintele prin care Dumnezeu mustră poporul iudeu pentru că venea la El cu jertfe costisitoare, în timp ce erau lipsiți de milă și bunătate față de semenii lor.

Astfel de oameni erau fariseii. Erau împlinitori cu scrupulozitate ai literei Legii, atenți cu toate formele, ritualurile și ceremoniile cerute de Lege, dar având o inimă de piatră când era vorba de împlinirea nevoilor semenilor lor. Foamea pe care o simțeau Domnul și ucenicii Lui în acea zi de Sabat nu a trezit niciun sentiment de compasiune din partea lor și nici dorința de a face ceva pentru a le împlini nevoile. În schimb, au fost gata să condamne.

Spunând: „Milă voiesc, iar nu jertfe”, Mântuitorul restabilește prioritățile în Sabat, așa cum a fost intenția lui Dumnezeu încă de la început. Mai întâi se află slujirea cu iubire și bunătate a nevoilor altora și apoi împlinirea unor prescripții cultice.

Prin viața și lucrarea Sa, așa cum sunt zugrăvite în Evanghelii, Domnul Christos a demonstrat din plin funcția Sabatului. Evangheliștii relatează despre mai multe vindecări și fapte de milă ale Mântuitorului în Sabat, decât predici ținute în sinagogă în aceleași zile de Sabat. Poate lucrul acesta ne va da de gândit și nouă…

Lori Balogh