Pilda banului pierdut

Pilda banului pierdut

Luca 15,8‑10

„Biroul”… sufletelor pierdute

În marile gări și aeroporturi ale lumii există birouri specializate pentru a veni în sprijinul celor care au pierdut anumite obiecte sau valori. În ultima vreme, pe internet au apărut tot felul de site-uri de genul „pierdutsigasit.ro”, care oferă servicii celor care, fie au pierdut, fie li s-a furat ceva.

Oamenii pierd tot felul de lucruri, unele dintre cele mai ciudate. Am citit un top al celor mai ciudate obiecte pierdute pe un mare aeroport londonez, pe listă apărând: o geantă cu 60 000 de euro, un ceas Rollex, cheile unei limuzine de lux, un cec semnat în alb, o proteză dentară, un ochi de sticlă, peruci, pantofi, umbrele, etc.

Nu am auzit însă să existe undeva în lumea noastră și un „birou” al… sufletelor pierdute. Și acest lucru este cu atât mai ciudat cu cât sufletul omenesc este infinit mai prețios decât ceasurile și limuzinele de lux, sau decât cecurile semnate în alb. În lumea noastră, valorile sunt răsturnate. Pe primele locuri pe scara valorilor lumii se află obiectele, funcțiile, diplomele și titlurile, nu sufletele oamenilor.

Din fericire, scara valorilor lui Dumnezeu este cu totul alta. Și pentru că în ochii Lui sufletul omului este atât de prețios încât „a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (Ioan 3,16), El a inițiat în Evanghelia Sa un astfel de „birou” al sufletelor pierdute. Scopul urmărit este evident: să vină în ajutorul celor care, în vâltoarea grijilor și ispitelor vieții, și-au pierdut sufletul și nu-l mai pot găsi singuri.

„Adresa” biroului amintit este la îndemâna tuturor: Evanghelia lui Luca cap.15. Iar pe „raftul” lui se pot regăsi trei parabole care ne ajută să înțelegem cât de mare este valoarea unui suflet în ochii lui Dumnezeu, fie că acel suflet este conștient că este pierdut, fie că nu realizează acest lucru.

Cele trei pilde: Pilda oii rătăcite, Pilda banului pierdut și Pilda fiului risipitor au fost rostite de Domnul Christos ca reacție la iritarea care se citea pe fețele conducătorilor religioși ai poporului, atunci când vedeau că Mântuitorul îi trata pe oameni în mod egal, cu același respect și iubire, fie că erau cărturari și farisei, fie că erau vameși și păcătoși de rând.

Acest mod nediscriminatoriu de comportament al Mântuitorului îi irita la culme pe acești fruntași iudei, care nu-și puteau explica de ce ei se simțeau mereu mustrați și condamnați în prezența lui Iisus, în timp ce marii păcătoși ai societății erau atrași de El și se simțeau atât de bine în prezența Lui.

Unor astfel de oameni, care nu dădeau niciun ban pe sufletele acestor marginalizați ai societății, Mântuitorul le-a spus o nouă pildă: Pilda banului pierdut:

„Sau care femeie, dacă are zece lei de argint și pierde unul dintre ei, nu aprinde o lumină, nu mătură casa și nu caută cu băgare de seamă până când îl găsește? După ce l-a găsit, cheamă pe prietenele și vecinele ei și zice: „Bucurați-vă împreună cu mine, căci am găsit leul pe care-l pierdusem.” Tot așa, vă spun că este bucurie înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un singur păcătos care se pocăiește” (Luca 15,8‑10).

Temă cu variațiuni

Capitolul 15 din Evanghelia lui Luca este consacrat unei singure teme: căutarea și găsirea sufletelor pierdute. Acestei teme unice, Mântuitorul îi dedică nu mai puțin de trei parabole distincte: Pilda oii rătăcite, Pilda banului pierdut și Pilda fiului risipitor.

Înțelegem de aici cât de important este acest subiect în ochii lui Dumnezeu și câtă importanță ar trebui să-i acordăm și noi, la rândul nostru. Dacă Mântuitorul a dedicat trei parabole subiectului căutării sufletelor pierdute, înseamnă că niciodată nu vom ajunge să studiem, să predicăm, dar mai ales să trăim acest adevăr îndeajuns.

Totuși, deși tema celor trei parabole este aceeași, ele nu sunt identice. Ele sunt asemenea fațetelor aceluiași diamant, fiecare cu strălucirea ei proprie, sau, așa cum comenta marele predicator Spurgeon, cele trei pilde reprezintă cele trei fețe ale piramidei Evangheliei, având fiecare dintre ele o altă inscripție.

Cele trei pilde au în vedere trei clase diferite de oameni. Astfel, Pilda oii rătăcite îi vizează pe cei pierduți, zdrobiți de greutăți și ispite, care își dau seama că s-au înstrăinat de Dumnezeu, însă nu au puterea să se întoarcă singuri în casa părintească. Pilda banului pierdut, dimpotrivă, îi are în vedere pe cei care s-au înstrăinat de Dumnezeu, fără să-și dea seama de starea lor. Asemenea banului (drahmei) care nu este conștient de sine, aceste suflete sunt în primejdie, dar rămân nepăsătoare și indolente.

În ceea ce privește ultima parabolă – cea a fiului risipitor – aceasta îi vizează pe cei care, deși au fost cândva lângă Dumnezeu, totuși s-au depărtat de El. Însă, spre deosebire de banul pierdut, fiul risipitor este conștient de starea lui, iar spre deosebire de oaia rătăcită, el poate lua drumul înapoi spre casa tatălui său.

Dacă este ceva mișcător în aceste trei pilde, atunci acel lucru este grija nepărtinitoare a lui Dumnezeu pentru fiecare categorie de oameni pierduți în parte. Fie că este vorba de „oaia” rătăcită prin pustiurile lumii, fie că este vorba de „banul” pierdut în casa Bisericii, sau de fiul risipitor din propriile noastre familii, grija cerului de a căuta și a recupera ceea ce s-a pierdut este aceeași. Noi, oamenii, adesea facem diferențe între cei înstrăinați de Dumnezeu. Cerul, însă, nu este părtinitor.

Din analiza celor trei pilde se poate observa că pierderea crește în intensitate. Dacă în prima pildă se pierde o oaie dintr-o sută, în cea de-a doua se pierde un ban din zece, iar în ultima parabolă, se pierde un fiu din doi. Dramatismul crește de la 1%, în cazul Pildei oii rătăcite, ajungând la 10%, în cazul Pildei banului pierdut și crescând până la 50%, în cazul Pildei fiului risipitor. Poate nu întâmplător Mântuitorul pleacă de la pierderea unei oi și ajunge la pierderea unui fiu.

Însă dincolo de aceste considerente, ceea ce ne luminează sufletele, citind toate cele trei parabole, este finalul lor luminos. În niciunul dintre cazuri nu avem zugrăvit un eșec, ci o biruință. Chiar dacă s-a declanșat drama unei pierderi, cu toate suferințele care i-au urmat, bucuria regăsirii obiectului pierdut este imensă.

Domnul Iisus nu ne prezintă cele trei parabole pentru a ne vorbi despre eșecul Planului de Mântuire, ci dimpotrivă, despre reușita și împlinirea lui. De fapt, își poate imagina cineva un Mântuitor învins?

Simbolistica pildei

Pilda banului pierdut lucrează, asemenea tuturor celorlalte pilde, cu simboluri. Acestea nu sunt multe la număr și nici greu de descifrat:

1) Femeia care caută drahma pierdută are o semnificație multiplă. Ea Îl simbolizează în primul rând pe Domnul Christos, Cel care, în timpul vieții Sale pământești „a măturat” întreaga Palestină în căutarea sufletelor pierdute, străbătând „toate cetățile și satele, învățând pe norod în sinagogi, propovăduind Evanghelia Împărăției și vindecând orice fel de boală și orice fel de neputință care era în norod” (Matei 9,35).

În Biblie, femeia este și un simbol al Bisericii: fie Biserica curată și adevărată a lui Christos, în cazul în care femeia este virtuoasă, fie Biserica apostaziată, în cazul în care ea este desfrânată (vezi Ezechiel cap.16; Apocalipsa cap.12 și 17, etc.). Această interpretare a simbolului femeii ne vorbește despre misiunea Bisericii în această lume: aceea de a căuta atât „oile” pierdute prin pustiurile lumii, dar și „banii” pierduți în mijlocul poporului lui Dumnezeu, fără însă a-i neglija pe „fiii risipitori” din propriile noastre familii.

Însă semnificația simbolului femeii mai are o componentă, una strict personală. Femeia ne poate simboliza pe oricare dintre noi, așezând asupra noastră responsabilitatea de a-i căuta pe cei pierduți, fie din afara Bisericii, fie din interiorul ei, fie din propriile noastre familii.

2) Casa în care s-a pierdut banul are și ea o semnificație multiplă. Ea poate simboliza lumea în care Domnul Christos a venit ca „să caute și să mântuiască ce era pierdut” (Luca 19,10). Dar la fel de bine ea poate simboliza Biserica lui Christos în care, din nefericire, nu doar se câștigă suflete, dar se și pierd. Din punctul acesta de vedere, Biserica este asemenea unui tren în mișcare, în care unii urcă, în timp ce alții coboară, spre mântuirea sau nemântuirea lor.

Însă simbolul casei poate fi înțeles și în mod personal, el semnificând propriile noastre familii în care, din nefericire, unele suflete dragi nouă pot fi, cel puțin pentru moment, pierdute.

3) Banul pierdut are însă o singură semnificație: sufletul care s-a înstrăinat de Dumnezeu și care, din cauza orbirii provocate de păcat, a devenit insensibil, inconștient și nepăsător față de propria stare. După cum banului pierdut îi este indiferent dacă se găsește într-un loc de cinste sau, dimpotrivă, pe pardoseală, acoperit de praf și mizerie, la fel este și omul păcătos, mort din punct de vedere spiritual.

Însă, oricât de pierdut este acest ban, oricât de gros ar fi praful în care s-a afundat, el rămâne o valoare. Pilda ne vorbește despre un ban (drahmă) de argint, primit probabil ca zestre de către femeie cu ocazia nunții. Valoarea financiară nu era mare, însă cea sentimentală era imensă. Femeile țineau mult la zestrea primită și o transmiteau cu mare grijă copiilor lor.

După cum o monedă are inscripționată pe ea autoritatea căreia îi aparține, la fel și omul, chiar în starea de degradare în care se află, acoperit de mizeriile și praful păcatului, rămâne o valoare. Ceva din Chipul Creatorului, deși șters de vreme, încă există în el.

4) Lumina aprinsă, potrivit Scripturii, este Cuvântul lui Dumnezeu: „Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele și o lumină pe cărarea mea” (Psalmul 119,105). Această lumină a Scripturilor ne conduce la adevăratul Izvor al ei: Iisus Christos, Fiul lui Dumnezeu, Cel care a spus despre Sine: „Eu sunt Lumina lumii: cine Mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții” (Ioan 8,12).

5) Mătura este un simbol ceva mai greu de descifrat. Ca să-i înțelegem semnificația trebuie să ne gândim la utilitatea ei. Mătura este destinată curățeniei, înlăturând praful și mizeria. Care este acel element care face ordine în viața omului păcătos, înlăturând tot ce nu este după voia lui Dumnezeu?

Desigur, este vorba de Duhul Sfânt. Însă, pentru a face curat în viața unui om, Duhul lui Dumnezeu se folosește, așa cum comentează marele predicator Spurgeon, de „mătura” Legii lui Dumnezeu, fără de care lumina Evangheliei nu ar fi de niciun folos. Așadar, nici „lumină” fără „mătură”, dar nici „mătură” fără „lumină”! Nici Evanghelie fără Lege, dar nici Lege fără Evanghelie!

6) Vecinii femeii, cu care aceasta împărtășește întreaga bucurie a regăsirii banului pierdut îi reprezintă pe îngeri, după cum reiese chiar din concluzia pildei: „Tot așa vă spun că este bucurie înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un singur păcătos care se pocăiește” (Luca 15,10).

Așadar, „vecinii” Bisericii, dar și ai fiecăruia dintre noi în parte, sunt chiar îngerii lui Dumnezeu. Iată o vecinătate încurajatoare…

Pierdut, căutat și găsit

Dacă în Pilda oii rătăcite oaia se pierduse undeva afară din staul, prin văile adânci sau pustiurile vieții, în Pilda banului pierdut pierderea se produce în casă. Banul nu este pierdut nici pe mare, nici pe cărări de munte sau prin piețele orașelor, ci acolo unde ne-am aștepta cel mai puțin: în casă. Banul nu este pierdut pentru că nu s-ar mai afla în casă, ci pentru că nu mai este la locul lui, acolo unde l-a așezat cu multă grijă femeia.

Înțelegem de aici că parabola nu se referă atât de mult la oamenii care s-au înstrăinat de Dumnezeu din afara Bisericii, ci chiar la cei care s-au pierdut în interiorul ei. Poate că acești oameni încă mai respectă niște forme ale religiei, încă se mai îmbracă frumos când vin cu întreaga Biserica la închinare. Poate că ei încă își mai îndeplinesc un minimum de datorii și responsabilități în Biserică. Dar inima lor nu mai este la locul ei, acolo unde a fost cândva pe vremea dragostei dintâi.

Pot fi pierduți oameni din afara Bisericii care s-au afundat în păcate grosolane, dar și creștini cu numele, a căror inimă nu mai bate demult pentru Domnul. Și cel mai trist lucru este faptul că acești oameni, asemenea drahmei pierdute, nu sunt conștienți de starea lor.

Cu toate acestea, pilda ne aduce multă speranță și în aceste cazuri. De ce? Iată câteva motive:

1) Banul este pierdut, dar el nu este uitat de stăpâna casei. Femeia căreia îi aparține acest ban ține o evidență exactă a averii sale. Aceasta este nădejdea noastră: deși oamenii se pierd, fie în afara, fie în interiorul Bisericii, Dumnezeu nu îi uită. El ține o evidență exactă, iar inima Sa se gândește și tânjește după fiecare dintre ei.

2) Banul este pierdut, dar nu a fost pierdut și dreptul femeii asupra lui. Acest ban nu va ajunge niciodată în proprietatea altuia. Și acesta este un gând încurajator: chiar și cei morți în greșelile și păcatele lor încă Îi aparțin lui Dumnezeu. Inscripția Creatorului din om, deși poate că este ștearsă și deteriorată din cauza păcatului, încă se mai vede, arătând că Îi aparținem în totalitate.

3) Banul este pierdut, dar este prețuit. El este prețuit nu atât pentru valoarea lui financiară, căci o drahmă nu reprezenta o valoare prea mare în acea vreme. Era a doua monedă ca valoare și reprezenta plata unei zile de muncă.

Așadar, nu valoarea financiară era aceea care făcea ca banul să fie prețuit de femeie, ci valoarea lui sentimentală. Acel ban făcea parte din zestrea femeii, iar miresele din acea vreme purtau cu mândrie aceste monede cusute pe o bentiță. Pierderea unei astfel de monede, având o valoare sentimentală atât de mare, reprezenta o mare nenorocire, iar bucuria regăsirii ei era pe măsură.

Nu la fel stau lucrurile și cu noi, oamenii? Psalmistul se întreabă: „Ce este omul, ca să Te gândești la el? Și fiul omului ca să-l bagi în seamă?” (Psalmul 8,4) Într-adevăr, ce este omul? Un pumn de țărână vorbitoare, ale cărui zile zboară ca o scânteie. Dar ce valoare imensă, sentimentală, are el în ochii Creatorului! Noi suntem „monede” din marea zestre a Creației și lipsa oricăruia dintre noi Îl face pe Creatorul nostru să nu aibă liniște până ce nu ne va găsi și aduce înapoi la locul pe care ni l-a pregătit în marele Său plan.

4) Banul este pierdut, dar există speranța că va fi găsit. Când a făcut inventarul și a observat lipsa drahmei, femeia nu a deznădăjduit, ci a trecut imediat la căutarea ei, având speranța că îl va găsi.

5) Banul este pierdut, dar este pierdut în casă. Nu pe fundul mării, nu în prăpăstiile munților sau în nisipul pustiului, unde șansa de a-l găsi ar fi fost minimă. Femeia știe că acest ban se află în casă.

Este atât de mângâietor să știm că oricât s-a înstrăinat cineva de Dumnezeu, el este pierdut „în casă”. Aceasta înseamnă că el încă se mai află sub influența harului lui Dumnezeu, în zona de lucru a Bisericii, acolo unde lucrează încă Duhul Sfânt.

Pierderea banului este o dramă, dar nu este o fatalitate. Iar finalul luminos al parabolei ne aduce speranța că cei de lângă noi, care sunt încă pierduți și înstrăinați de Dumnezeu, nu sunt fără nădejde. Dumnezeu are evidența fiecăruia dintre ei, îi prețuiește și va face tot posibilul și imposibilul ca și ei să fie regăsiți și readuși la adăpostul mântuirii.

Alarmă! S-a pierdut un ban!

Este deosebit de încurajator un mic detaliu al parabolei: în momentul în care a observat lipsa drahmei, femeia a declanșat imediat căutarea ei. Ar fi putut amâna căutarea pentru o altă zi. De asemenea, ea ar fi putut porunci unei slujitoare să caute drahma sau ar fi putut angaja o firmă de curățenie pentru această lucrare.

Însă această femeie, simbol al Domnului Christos, dar și al Bisericii Sale, a pornit personal în căutarea banului, întocmai cum păstorul din Pilda oii rătăcite a plecat personal în căutarea oii pierdute. De ce această implicare personală a femeii?

În primul rând pentru că ea era proprietăreasa banului. Apoi pentru că ea cunoștea cel mai bine valoarea acestuia, având și responsabilitatea față de zestrea pe care o avea. Și nu în ultimul rând, pentru că ochii ei erau mai buni decât ai unui străin care ar fi căutat banul fără interes, superficial și fără entuziasm.

Din clipa în care a constatat lipsa, femeia a făcut din căutarea banului misiunea ei prioritară. Nu este natural să fie astfel? Dacă cineva pierde un obiect de valoare, un document sau o sumă de bani, se mai așază liniștit la masă, amânând căutarea pentru mai târziu? Își mai face siesta sau plimbarea de după-amiază în liniște?

Chiar dacă femeia și-ar fi propus să aibă o altă activitate, aceasta ar fi fost făcută fără atenție, căci gândul ei ar fi fost mereu la banul pierdut. Dacă în acel timp ar fi trebuit să coase hainele copiilor, probabil ca mâinile i-ar fi tremurat și ar fi lucrat în pagubă, cu gândul la drahmă pierdută. Dacă o vecină ar fi vizitat-o în acele clipe, poate femeia ar fi gândit: „Oh, de ar pleca vecina mai repede, ca să-mi caut drahma!”

Ce bine ar fi dacă și Biserica (și fiecare dintre noi) ar gândi la fel! Ce bine ar fi dacă toate celelalte activități, oricât de bune ar fi acestea, ar trece pe plan secundar față de urgența de gradul „O”: căutarea sufletelor pierdute.

Ce a făcut femeia pentru a-și regăsi drahma pierdută? Este exact ceea ce trebuie să facem fiecare dintre noi atunci când pornim în căutarea sufletelor pierdute de lângă noi:

1) Femeia a aprins lumina. Locuințele din Orient erau formate, în general, dintr-o singură cameră întunecoasă, fără ferestre mari, ca cele de astăzi, ci doar cu niște mici deschizături în perete. Acest fapt făcea ca locuințele să fie întunecoase în plină zi. Orice căutare amănunțită a unui obiect necesita aprinderea unei surse de lumină.

Pe plan spiritual, aprinderea luminii înseamnă folosirea Cuvântului lui Dumnezeu, despre care psalmistul David spunea că este „o candelă pentru picioarele mele și o lumină pe cărarea mea” (Psalmul 119,105). Fără lumina Evangheliei nu există nicio șansă ca cei pierduți să fie regăsiți. Filozofiile lumii, erudiția, talentele, voința și educația sunt bune în sfera lor. Însă în ceea ce privește mântuirea, salvarea celor pierduți nu este posibilă fără ca lumina Evangheliei să fie aprinsă în viața lor.

2) Femeia a luat o mătură și a măturat casa.

Lumina este esențială în căutarea celor pierduți, însă nu este suficientă. Ea doar descoperă murdăria și praful care s-au așezat peste sufletele oamenilor. Pentru a le îndepărta este nevoie de „mătura” Duhului Sfânt care se folosește de Legea lui Dumnezeu în acest scop. Este adevărat că această lucrare produce deranj, iar unii vor cârti. Poate că unii vor „tuși” a nemulțumire, căci liniștea și tihna casei vor fi deranjate.

Căutarea sufletelor pierdute nu convine lumii și, cu atât mai puțin, lui Satana. O Biserică activă, care „luminează” și „mătură” în căutarea celor înstrăinați de Dumnezeu, va stârni „praful” împotrivirii, al criticilor și chiar al persecuției din partea lumii. Dar ce contează toate acestea față de bucuria de nedescris de la sfârșit?

3) Femeia a căutat drahma „cu băgare de seamă”.

Ea nu a făcut lucrul acesta formal, doar de dragul de a-și liniști conștiința. Toată atenția și energia femeii au fost concentrate asupra căutării și găsirii banului pierdut. Lumina putea fi folosită în multe alte activități, dar acum ea a fost aprinsă în mod special pentru căutarea drahmei. Mătura putea face curat și afară, în ogradă; dar acum ea slujea doar la căutarea drahmei. Ochii femeii puteau privi în multe alte direcții, dar acum ei erau concentrați doar asupra căutării drahmei.

Priviți la Iisus, venit pe planeta noastră răzvrătită în căutarea celor pierduți și înstrăinați de Dumnezeu! A renunțat uneori la somnul Său pentru a Se ruga pentru noi sau pentru a sta de vorbă cu oameni fără pace în inimă, ca Nicodim. A renunțat uneori la mâncarea Sa, deși era flămând, doar ca să le împartă altora „pâinea” și „apa vieții” Cuvântului lui Dumnezeu, așa cum a făcut în cazul femeii din Samaria. Iisus a renunțat la tot: la reputația Sa religioasă, la timpul Său, la cerul din care venise și, în final, la viața Sa de Fiu al lui Dumnezeu. Și toate acestea, ca să ne poată căuta și readuce înapoi la Tatăl.

4) Femeia a căutat banul pierdut până ce l-a găsit.

Nicio clipă ea nu și-a întrerupt căutarea febrilă, nicio clipă nu s-a gândit la amânarea sau la abandonarea căutării. Aceasta este o mare mângâiere pentru noi, cei care avem părinți, copii, rude, vecini, prieteni și cunoscuți care încă stau departe de Dumnezeu și de mântuire.

Femeia și-a căutat drahma până ce a găsit-o. La fel, Dumnezeu Își va căuta fiii pierduți până ce îi va găsi. Iar bucuria regăsirii celor pierduți va întrece orice altă bucurie nevinovată pe care cineva o poate trăi pe acest pământ. În Bisericț există multe ocazii de bucurie: părtășia frățească, agapele, studiul și rugăciunea împreună, nunțile, nașterea copiilor și multe altele. Însă bucuria întoarcerii unui suflet la Dumnezeu le întrece pe toate celelalte.

De aceea, în momentul în care și-a regăsit drahma pierdută, femeia a minimalizat orice bucurie și a exclamat: „Bucurați-vă împreună cu mine, căci am găsit leul pe care-l pierdusem” (vers.9). Oare această bucurie imensă pe care o simte inima lui Dumnezeu la regăsirea unui suflet pierdut, bucurie la care participă întreaga oștire a îngerilor sfinți, nu este suficient de motivatoare pentru noi? Nu ne motivează această bucurie să căutăm și noi „drahmele” pierdute din jurul nostru?

Pentru un singur ban, femeia a răscolit toată casa. Pentru un singur om păcătos salvat, Iisus ar fi venit în această lume și S-ar fi jertfit. Iată ce valoare imensă avem în ochii Creatorului nostru!

Concluzii

În lume există tot felul de birouri de obiecte pierdute. Dumnezeu are însă un singur „birou” de acest fel: un „birou al sufletelor pierdute”. Le cunoaște pe fiecare în parte, le prețuiește, le caută și face tot posibilul și imposibilul să le găsească și să le readucă la Sine. Aceasta este mângâierea și nădejdea noastră.

Și dacă fiecare dintre noi avem, undeva în străfundul inimii noastre, un astfel de „birou” cu suflete dragi, care încă sunt înstrăinate de Dumnezeu, să nu ne pierdem speranța. Să ne rugăm pentru ele, să le iubim, să lucrăm pentru ele cu tact și delicatețe și să așteptăm cu răbdare ziua în care Duhul lui Dumnezeu va face ordine în viața lor, înlăturând praful și molozul păcatului.

Să nu uităm: toate cele trei parabole amintite se încheie luminos. Iisus nu este un învins, ci un Biruitor. Căci „Fiul Omului a venit să caute și să mântuiască ce era pierdut” (Luca 19,10).

Lori Balogh