Rugăciunea care Îl obosește pe Dumnezeu
Contrar așteptărilor unor critici ai Bibliei, pe paginile Vechiului Testament întâlnim pasaje de o deosebită sensibilitate, care ne vorbesc despre un Dumnezeu delicat, plin de empatie față de suferința umană și întotdeauna gata să vină în ajutorul celui ispitit, lovit și doborât de Satana.
Ideea că Dumnezeul Vechiului Testament este diferit de Cel al Noului Testament nu este nouă. Ea poate fi regăsită și în erezia lui Marcion (cca 85‑155 d.Ch.), în învățăturile gnosticilor din primele secole, dar și în lucrări contemporane de mare circulație (vezi ampla lucrare „Civilizații istorisite” de Ariel și Will Durant). „Vechiul” Dumnezeu este zugrăvit ca fiind crud, rece, distant, sângeros, răzbunător și neiertător, în timp ce „Noul” Dumnezeu, Cel descoperit în viața și învățătura Mântuitorului, este plin de bunătate, iertător, sensibil, cald și foarte apropiat de ființa umană.
Și totuși, pe paginile Vechiului Testament întâlnim numeroase pasaje care vorbesc despre un Dumnezeu îndurător, iertător, milos și plin de bunătate, așa cum poate nu întâlnim în Noul Testament. În același timp, pe paginile Noului Testament întâlnim pasaje care vorbesc despre dreptatea, sfințenia și pedepsele lui Dumnezeu, așa cum poate nu întâlnim pe paginile Vechiului Testament. Iată un exemplu din prima categorie de texte:
„Să se lase cel rău de calea lui și omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru care nu obosește iertând” (Isaia 55:7).
Câtă sensibilitate în aceste câteva cuvinte! Ele sunt un adevărat balsam pentru sufletul bietului om păcătos care își privește rănile provocate de păcat, dar care nu știe încotro să se îndrepte pentru a găsi vindecare.
Dar să nu ne gândim doar la păcătoșii de pe stradă, la oamenii care stau cu spatele la Dumnezeu, indiferenți față de Cuvântul Său și, în final, indiferenți față de propria lor mântuire. Să ne gândim la păcătoșii din noi, care deși cunoaștem voia lui Dumnezeu, deși avem atâta lumină și memorăm atâtea făgăduințe încurajatoare, totuși cădem adesea în ispită și în descurajare.
În astfel de momente ne întrebăm: „Oare mă mai poate ierta Dumnezeu? Am căzut de atâtea ori în ispita aceasta; oare mai pot găsi har la El? Oare Domnul nu Și-a întors Fața de la mine pentru totdeauna? Oare nu sunt lepădat?”
Făgăduința din Isaia 55:7 ne este dată tocmai pentru a ne liniști sufletele lovite de furtunile descurajării. Avem un Dumnezeu plin de milă și înțelegere cu privire la natura noastră slabă și decăzută. El știe că suntem țărână și este dispus să ne ierte nu o dată, nu de zece ori, nici măcar de 70×7 (vezi discuția lui Petru cu Iisus pe tema iertării aproapelui din Matei 18,:21.22), ci ori de câte ori sufletele noastre sunt zdrobite de povara păcatului și cad prăbușite la picioarele Sale într-o pocăință curată.
Da, așa este Dumnezeul nostru: Același și în Vechiul Testament, cât și în Noul Testament, „Același ieri, azi și în veci” (Evrei 13:8). Un Dumnezeu care „nu obosește iertând”. Și totuși, în mod paradoxal, pe același Dumnezeu neobosit când este vorba de iertare, Îl putem obosi prin anumite atitudini. Cine și ce anume Îl poate obosi pe Dumnezeul cel neobosit?
Ahaz a fost unul dintre împărații răi ai Regatului lui Iuda. În timpul domniei lui a făcut mult rău poporului său, dar mai ales imaginii lui Dumnezeu în lume. Acest împărat a închis templul, făcând în el modificări cerute nu de Dumnezeu, ci de împăratul păgân asirian. A ridicat înălțimi pe care a adus jertfe idolilor păgâni, iar în nebunia lui s-a coborât până acolo încât și-a trecut fiul – prințul moștenitor – prin foc, după obiceiurile popoarelor canaanite.
Dar „calea celor stricați este pietroasă” (vezi Proverbele 13:15), nicidecum netedă. Așa că și în viața acestui împărat a apărut o criză majoră. Aflând de coaliția dintre împăratul Regatului Israel și cel al Siriei, inima lui Ahaz și a poporului iudeu a tremurat „cum se clatină copacii din pădure când bate vântul” (Isaia 7:2).
După tot răul făcut, merita Ahaz să mai fie iertat și ajutat de mâna bună a lui Dumnezeu? Nicidecum! Și totuși, Dumnezeul neobosit în a ierta îi întinde din nou lui Ahaz mâna îndurării, promițându-i că El Însuși va veghea ca Ierusalimul să fie ocrotit. Mai mult decât atât, prin profetul Său, Dumnezeu îi oferă împăratului nelegiuit șansa să ceară un semn ca dovadă că promisiunea făcută se va împlini negreșit. Dar Ahaz refuză să ceară vreun semn de la Dumnezeu, motivând: „Nu vreau să cer nimic, ca să nu ispitesc pe Domnul” (Isaia 7:12).
Iată momentul în care neobositul Dumnezeu al iertării începe să obosească. Nu o spun eu, ci chiar profetul Domnului: „Isaia a zis atunci: „Ascultați, totuși, casa lui David! Nu vă ajunge oare să obosiți răbdarea oamenilor, de mai obosiți și pe cea a Dumnezeului meu?” (Isaia 7:13).
Ce anume L-a obosit pe Domnul în atitudinea lui Ahaz? Două lucruri: 1) lipsa de recunoștință a unui om care merita cu totul altceva decât mila divină și 2) lipsa încrederii în Dumnezeu, care este credincios promisiunilor făcute.
Motivul invocat de Ahaz, potrivit căruia nu dorea să-L ispitească pe Dumnezeu cerându-I un semn, era doar un pretext ieftin. În realitate, adevăratul motiv al refuzului său era lipsa de recunoștință și de încredere în făgăduința lui Dumnezeu. Iar acestea Îl obosesc pe Dumnezeul neobosit…
Dar oare mai sunt și alte lucruri care Îl obosesc pe Dumnezeu? Același profet Isaia ne atrage atenția citând chiar cuvintele Domnului: „Tu M-ai chinuit cu păcatele tale și M-ai obosit cu nelegiuirile tale” (Isaia 43:24).
Atunci când considerăm că prin păcatele noastre L-am răstignit pe Mântuitorul pe cruce, am înțeles un mare adevăr. Dar nu e întregul adevăr! Păcatele noastre nu doar au contribuit la suferințele Mântuitorului de acum două mii de ani pe Golgota, ci ele produc suferințe inimaginabile chiar astăzi în cer.
Tatăl, al cărui Nume este dezonorat prin fiecare păcat pe care-l facem, este întristat. Fiul lui Dumnezeu, al cărui Nume L-am luat asupra noastră, este și El întristat. Iar Duhul Sfânt, în loc să se odihnească peste sufletele noastre, este nevoit să suspine și să lupte mai departe cu fiara din noi. Îngerii sfinți și întreg cerul cu lumile necăzute, toți sunt întristați când păcatul se furișează în viața unui copil al lui Dumnezeu, înfășurându-l pe neobservate, asemenea unui șarpe constrictor care își sugrumă victima.
Și totuși, cât de încurajator este gândul că, deși Îl obosim adesea pe Dumnezeul nostru cu lipsa noastră de recunoștință, cu lipsa noastră de încredere în Cuvântul Lui, dar și prin păcatele noastre, El totuși nu obosește să ne ierte, dacă ne întoarcem spre El cu inimile căite.
Dar atenție! Mai este un lucru prin care Îl putem obosi pe Dumnezeu: „Voi obosiți pe Domnul prin cuvintele voastre și mai întrebați: „Cu ce Te-am obosit”?” (Maleahi 2:17).
Este oare posibil să-L obosim pe Domnul chiar prin rugăciunile noastre? Cunoscând atâtea îndemnuri la rugăciune ale Scripturilor, ne e greu să credem că rugăciunea Îl poate obosi pe Dumnezeul nostru însetat de părtășie cu copiii Săi. Și totuși…
Oare lui Dumnezeu Îi este indiferent ce îi spunem, cum Îi spunem și în ce spirit Îi vorbim în rugăciune? Niciun părinte care comunică cu copilul lui nu este mulțumit când acesta este dezordonat în vorbire și în idei, aruncând vorbele neglijent, fără respect și fără logică. Dacă noi avem așteptări de la copiii noștri în privința comunicării, oare Dumnezeu nu are și El așteptările Sale de la noi atunci când ne rugăm Lui? Cu siguranță că El are anumite așteptări.
Cum Îl putem obosi pe Dumnezeu în rugăciune?
În primul rând prin nesinceritate. Rugăciunile frumos construite, rostite public, dar însoțite de o viață duplicitară, în total dezacord cu Legea Sa, Îl obosesc pe Dumnezeu. Căci stă scris: „Dacă cineva își întoarce urechea ca să n-asculte Legea, chiar și rugăciunea lui este o scârbă” (Proverbele 28:9).
În al doilea rând, prin repetarea la infinit a unor expresii și cuvinte care transformă rugăciunea în ceea ce Mântuitorul a numit „bolboroseală”: „Când vă rugați, să nu bolborosiți aceleași vorbe ca păgânii, cărora li se pare că dacă spun o mulțime de vorbe, vor fi ascultați” (Matei 6:7.8).
Și în al treilea rând, prin rugăciunile-predici, rostite nu pentru a fi auzite de Dumnezeu, ci pentru a culege aprecierile celor din jur. Rugăciunea fariseilor la colț de stradă, ca să fie admirați de oameni, Îl obosesc pe Dumnezeul neobosit (vezi Luca 18:9‑12), făcându-L să-Și întoarcă urechea de la ele.
Dacă există o înțelepciune în toate lucrurile, cu atât mai mult trebuie să fie și o înțelepciune a rugăciunii. Căci prin ea nu îi vorbim omului, ci Majestății cerului. Dacă există o ordine în toate lucrurile, cu atât mai mult trebuie să existe ordine și în rugăciune. Și dacă există o măsură a tuturor lucrurilor, cu atât mai mult trebuie să existe o măsură și în rugăciune, mai ales în rugăciunile publice.
Dumnezeul căruia ne închinăm merită să-i aducem rugăciuni inteligente, sincere, înțelepte și curate. El nu va obosi să le asculte ori de câte ori intrăm, prin credință, în camera Lui de audiență. El nu va ezita să împlinească aceste rugăciuni spre binele celor ce Îl iubesc. În același timp, să ne ferim de acele rugăciuni care Îl pot obosi pe Dumnezeul nostru care „nu obosește iertând”!
Lori Balogh
