Apocalipsa 14, 9-11 – “Si fumul chinului lor se suie in sus in vecii vecilor”

Apocalipsa 14, 9-11 – “Si fumul chinului lor se suie in sus in vecii vecilor”

“Apoi a urmat un alt inger, al treilea, si a zis cu glas tare: “Daca se inchina cineva fiarei si icoanei ei si primeste semnul ei pe frunte sau pe mana, va bea si el din vinul maniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat in paharul maniei Lui; si va fi chinuit in foc si in pucioasa inaintea sfintilor ingeri si inaintea Mielului. Si fumul chinului lor se suie in sus in vecii vecilor. Si nici ziua, nici noaptea n-au odihna cei ce se inchina fiarei si icoanei ei si oricine primeste semnul numelui ei” ( Apocalipsa 14, 9-11 )

     Pasajul citat face parte din asa-numita intreita solie ingereasca, ultimele solii de har trimise de Dumnezeu unei lumi nelegiuite, inainte de revenirea in glorie a Mantuitorului. Solia celui de-al treilea inger se remarca printr-un limbaj de o duritate neobisnuita, continand unul din cele mai severe avertismente pe care le putem gasi pe paginile Bibliei. Poate un Dumnezeu al iubirii, al milei si al indelungei rabdari sa trimita lumii un mesaj atat de dur si infricosator ?

Daca tinem seama ca aceasta este ultima chemare la pocainta si ca harul este pe punctul de a se inchide, severitatea avertismentului divin este pe deplin justificata. Ca sa salvezi un om care si-a pierdut cunostinta, nu mai recurgi la cuvinte duioase si mangaieri, ci la apa rece si la palme date peste fatza. Si procedezi in felul acesta nu pentru ca il urasti pe cel in cauza, ci dimpotriva, tocmai pentru ca iti pasa de el si vrei sa-l salvezi. Iubirea lui Dumnezeu pentru o lume pierduta se poate intrezari chiar si in cuvinte dure, de avertisment, ca cele din mesajul ingerului al treilea.

O alta dificultate majora pe care o ridica pasajul citat este legata de chinurile ( aparent ) vesnice pe care le vor suporta cei ce vor respinge ultima chemare la pocainta adresata de Dumnezeu lumii. Cum putem intelege afirmatia: “Si fumul chinului lor se suie in sus in vecii vecilor” ( vers. 11 ) ?

Multi crestini care cred in nemurirea neconditionata a sufletului gasesc in acest pasaj biblic un argument in favoarea invataturii potrivit careia cei nelegiuiti vor suferi in iad chinuri vesnice. Insa invatatura unui iad vesnic ridica serioase probleme teologice si nu se armonizeaza cu celelalte adevaruri revelate in Scripturi.

Poate ca cea mai serioasa problema  pe care o ridica teoria iadului vesnic este cea legata de caracterul lui Dumnezeu: Poate un Dumnezeu al iubirii si al dreptatii sa pedepseasca in chinuri vesnice niste oameni pacatosi care au trait 70-80 de ani pe pamant ( sau chiar mai putin ) ? Dreptatea cere ca pedeapsa sa fie proportionala cu fapta nelegiuita, potrivit cuvintelor Mantuitorului:

“Robul acela, care a stiut voia stapanului sau si nu s-a pregatit deloc si n-a lucrat dupa voia lui, va fi batut cu multe lovituri. Dar cine n-a stiut-o si a facut lucruri vrednice de lovituri, va fi batut cu putine lovituri. Cui i s-a dat mult, i se va cere mult si cui i s-a incredintat mult, se va cere mai mult” ( Luca 12, 47,48 ).

Pacatosii nepocaiti vor primi “lovituri” mai multe sau mai putine, in functie de responsabilitatea pe care au avut-o, insa loviturile vor fi limitate, nu vesnice. In cele din urma, invatatura despre un iad vesnic arunca o umbra asupra caracterului sfant si nepatat al lui Dumnezeu. Iar Satana exact acest lucru il doreste.

Chinurile vesnice in iad presupun ca cei nelegiuiti vor avea viata vesnica. Aceasta ar insemna ca plata pacatului nu ar fi moartea, asa cum sustine Pavel in Romani 6,23, ci viata vesnica in iad.  Aceasta ar reprezenta o contradictie majora a Bibliei…

Mai mult decat atat, Scriptura ne spune despre starea celor morti ca “cei vii, in adevar, macar stiu ca vor muri. Dar cei morti nu stiu nimic si nu mai au nicio rasplata, fiindca pana si pomenirea li se uita.” Tot ea ne asigura ca “in locuinta mortilor in care mergi nu mai este nici lucrare, nici chibzuiala, nici stiinta, nici intelepciune” ( Eclesiastul 9, 5.10 ).

Daca asa stau lucrurile cu starea celor morti, daca in mormant nu mai exista constienta de sine, sentimente, ratiune si activitate, cum se impaca toate acestea cu invatatura unor chinuri vesnice in flacarile iadului, care presupun constienta de sine, durere si emotii ?

Pe de alta parte, apostolul Pavel afirma in 2 Timotei 1,10 ca Iisus Christos “a nimicit moartea si a adus la lumina viata si neputrezirea prin Evanghelie”. Asadar, daca nemurirea ne este oferita prin Evanghelia lui Christos, cum ar putea pacatosii care nu cred in Evanghelie sa fie nemuritori, fie chiar si in flacarile iadului ?

Daca astfel stau lucrurile cu starea omului in moarte, cum trebuie inteles pasajul din Apocalipsa 14,11 in care se afirma ca “fumul chinului lor se suie in sus in vecii vecilor” ? Expresia “in vecii vecilor” apare de 13 ori in Apocalipsa astfel: de 9 ori se refera la Dumnezeu Tatal sau la Miel, a carui Imparatie este vesnica; de 3 ori se refera la pedeapsa finala a celor nelegiuiti ( Apocalipsa 14,11; 19,3; 20, 10 ) si o singura data expresia se refera la rasplata celor mantutiti ( Apocalipsa 22,5 ).

Expresia “in vecii vecilor” provine din grecescul “aion” care inseamnna “veac”, “vreme”, “lume”, “pentru totdeauna”, “vesnic” sau “niciodata”, sau ebraicul “olam”, care este tradus de obicei cu “pentru totdeauna”, “vesnic”.

De retinut este faptul ca atat grecescul “aion”, cat si ebraicul “olam” au intelesul in functie de natura subiectului caruia i se aplica. Daca subiectul este Dumnezeu, care este nemuritor, sau cei neprihaniti, care vor primi nemurirea, sensul celor doua cuvinte este “vesnic”, “fara sfarsit” ( Geneza 21,33; Matei 25, 46 ). Daca subiectul este cineva care nu are nemurirea, “aion” si “olam” se refera la o perioada limitata de timp, mai scurta sau mai lunga, in functie de natura subiectului.

Cateva exemple biblice ne vor ajuta sa intelegem cum trebuie inteles sensul lui “aion” si “olam” in functie de natura subiectului:

1) Deuteronomul 15, 17 ne prezinta cazul unui rob care dorea sa-i slujeasca stapanului sau “pe vecie” ( “olam” ). Deoarece subiectul este un rob, iar niciun rob nu traieste vesnic, sensul expresiei “pe vecie” este “pe viata”, adica atata timp cat traieste robul. Traducatorii moderni au tinut seama de acest lucru si au inlocuit expresia “pe vecie” sau “pentru totdeauna” cu expresia “pe viata”, care reda mai exact sensul in care trebuie inteles pasajul biblic amintit.

2) 1 Samuel 1,22 ne spune despre Samuel ca el urma sa slujeasca la templu “pe vecie” ( “olam” ). Acest “pe vecie” este explicat in vers. 28 cand Ana, mama lui Samuel, spune: “De aceea, vreau sa-l dau Domnului toata viata lui, sa fie al Domnului”.

3) Iona 2,6 reda un fragment din rugaciunea lui Iona: “M-am pogorat pana la temeliile muntilor, zavoarele pamantului ma incuiau pe vecie” ( “olam” ). In realitate, acest “pe vecie” nu a durat decat trei zile si trei nopti ( Iona 1,17 ).

4) Filimon 15 reda un fragment din scrisoarea adresata de Pavel lui Filimon in care ii spune acestuia cu privire la intoarcerea robului sau Onisim: “Poate ca el a fost despartit de tine pentru o vreme, tocmai ca sa-l ai pentru vesncie”. Perioada de timp “pentru vesnicie” putea sa dureze cativa ani sau cateva zeci de ani, pana la moartea lui Onisim.

     5) Iuda 7 se refera la focul care a distrus Sodoma si Gomora ca fiind un “foc vesnic” ( “aionios” ). Desi consecintele au fost vesnice, totusi focul nu a durat mai mult decat atat cat putea sa arda tot ce se afla in aceste cetati.

In concluzie, Apocalipsa 14,11 nu ne invata ca cei nelegiuiti vor arde vesnic in focul iadului, ci atat timp cat vor fi in viata. Cand focul isi va fi facut lucrarea, el se va stinge, dar consecintele lui vor fi vesnice: moartea vesnica.

Lori Balogh