Apocalipsa 14,9‑11 – „Și fumul chinului lor se suie în sus în vecii vecilor”

Apocalipsa 14,9‑11 – „Și fumul chinului lor se suie în sus în vecii vecilor”

„Apoi a urmat un alt înger, al treilea, și a zis cu glas tare: „Dacă se închină cineva fiarei și icoanei ei și primește semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea și el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui; și va fi chinuit în foc și în pucioasă înaintea sfinților îngeri și înaintea Mielului. Și fumul chinului lor se suie în sus în vecii vecilor. Și nici ziua, nici noaptea n-au odihnă cei ce se închină fiarei și icoanei ei și oricine primește semnul numelui ei.”

Pasajul citat face parte din așa-numita întreită solie îngerească, ultimele solii de har trimise de Dumnezeu unei lumi nelegiuite, înainte de revenirea în glorie a Mântuitorului. Solia celui de-al treilea înger se remarcă printr-un limbaj de o duritate neobișnuită, conținând unul dintre cele mai severe avertismente pe care le putem găsi pe paginile Bibliei. Poate un Dumnezeu al iubirii, al milei și al îndelungii răbdări să trimită lumii un mesaj atât de dur și înfricoșător?

Dacă ținem seama că aceasta este ultima chemare la pocăință și că harul este pe punctul de a se închide, severitatea avertismentului divin este pe deplin justificată. Ca să salvezi un om care și-a pierdut cunoștința, nu mai recurgi la cuvinte duioase și mângâieri, ci la apă rece și la palme date peste față. Procedezi în felul acesta nu pentru că îl urăști pe cel în cauză, ci dimpotrivă, tocmai pentru că îți pasă de el și vrei să-l salvezi. Iubirea lui Dumnezeu pentru o lume pierdută se poate întrezări chiar și în cuvinte dure, de avertisment, ca cele din mesajul îngerului al treilea.

O altă dificultate majoră pe care o ridică pasajul citat este legată de chinurile (aparent) veșnice pe care le vor suporta cei ce vor respinge ultima chemare la pocăință adresată de Dumnezeu lumii. Cum putem înțelege afirmația: „Și fumul chinului lor se suie în sus în vecii vecilor” (vers.11)?

Mulți creștini care cred în nemurirea necondiționată a sufletului găsesc în acest pasaj biblic un argument în favoarea învățăturii potrivit căreia cei nelegiuiți vor suferi în iad chinuri veșnice. Însă învățătura unui iad veșnic ridică serioase probleme teologice și nu se armonizează cu celelalte adevăruri revelate în Scripturi.

Poate că cea mai serioasă problemă pe care o ridică teoria iadului veșnic este cea legată de caracterul lui Dumnezeu: Poate un Dumnezeu al iubirii și al dreptății să pedepsească în chinuri veșnice niște oameni păcătoși care au trăit 70‑80 de ani pe pământ (sau chiar mai puțin)? Dreptatea cere ca pedeapsa să fie proporțională cu fapta nelegiuită, potrivit cuvintelor Mântuitorului:

„Robul acela, care a știut voia stăpânului său și nu s-a pregătit deloc și n-a lucrat după voia lui, va fi bătut cu multe lovituri. Dar cine n-a știut-o și a făcut lucruri vrednice de lovituri, va fi bătut cu puține lovituri. Cui i s-a dat mult, i se va cere mult și cui i s-a încredințat mult, se va cere mai mult” (Luca 12, 47,48).

Păcătoșii nepocăiți vor primi „lovituri” mai multe sau mai puține, în funcție de responsabilitatea pe care au avut-o, însă loviturile vor fi limitate, nu veșnice. În cele din urmă, învățătura despre un iad veșnic aruncă o umbră asupra caracterului sfânt și nepătat al lui Dumnezeu. Iar Satana exact acest lucru îl dorește.

Chinurile veșnice în iad presupun că cei nelegiuiți vor avea viață veșnică. Aceasta ar însemna că plata păcatului nu ar fi moartea, așa cum susține Pavel în Romani 6,23, ci viață veșnică în iad. Aceasta ar reprezenta o contradicție majoră a Bibliei…

Mai mult decât atât, Scriptura ne spune despre starea celor morți ca „cei vii, în adevăr, măcar știu că vor muri. Dar cei morți nu știu nimic și nu mai au nicio răsplată, fiindcă până și pomenirea li se uită.” Tot ea ne asigură că „în locuința morților în care mergi nu mai este nici lucrare, nici chibzuială, nici știință, nici înțelepciune” (Eclesiastul 9,5.10).

Dacă așa stau lucrurile cu starea celor morți, dacă în mormânt nu mai există conștiență de sine, sentimente, rațiune și activitate, cum se împacă toate acestea cu învățătura unor chinuri veșnice în flăcările iadului, care presupun conștiență de sine, durere și emoții?

Pe de altă parte, apostolul Pavel afirmă în 2 Timotei 1,10 că Iisus Christos „a nimicit moartea și a adus la lumină viața și neputrezirea prin Evanghelie”. Așadar, dacă nemurirea ne este oferită prin Evanghelia lui Christos, cum ar putea păcătoșii care nu cred în Evanghelie să fie nemuritori, fie chiar și în flăcările iadului?

Dacă astfel stau lucrurile cu starea omului în moarte, cum trebuie înțeles pasajul din Apocalipsa 14,11 în care se afirmă că „fumul chinului lor se suie în sus în vecii vecilor”? Expresia „în vecii vecilor” apare de 13 ori în Apocalipsa astfel: de 9 ori se referă la Dumnezeu Tatăl sau la Miel, a cărui Împărăție este veșnică; de 3 ori se referă la pedeapsa finală a celor nelegiuiți (vezi Apocalipsa 14,11; 19,3; 20, 10) și o singură dată expresia se referă la răsplata celor mântuiți (vezi Apocalipsa 22,5).

Expresia „în vecii vecilor” provine din grecescul „aion” care înseamnă „veac”, „vreme”, „lume”, „pentru totdeauna”, „veșnic” sau „niciodată”, sau ebraicul „olam”, care este tradus de obicei cu „pentru totdeauna”, „veșnic”.

De reținut este faptul că atât grecescul „aion”, cât și ebraicul „olam” au înțelesul în funcție de natura subiectului căruia i se aplică. Dacă subiectul este Dumnezeu, care este nemuritor, sau cei neprihăniți, care vor primi nemurirea, sensul celor două cuvinte este „veșnic”, „fără sfârșit” (vezi Geneza 21,33; Matei 25,46). Dacă subiectul este cineva care nu are nemurirea, „aion” și „olam” se referă la o perioadă limitată de timp, mai scurtă sau mai lungă, în funcție de natura subiectului.

Câteva exemple biblice ne vor ajuta să înțelegem cum trebuie înțeles sensul lui „aion” și „olam” în funcție de natura subiectului:

1) Deuteronomul 15,17 ne prezintă cazul unui rob care dorea să-i slujească stăpânului său „pe vecie” („olam”). Deoarece subiectul este un rob, iar niciun rob nu trăiește veșnic, sensul expresiei „pe vecie” este „pe viață”, adică atâta timp cât trăiește robul. Traducătorii moderni au ținut seama de acest lucru și au înlocuit expresia „pe vecie” sau „pentru totdeauna” cu expresia „pe viață”, care redă mai exact sensul în care trebuie înțeles pasajul biblic amintit.

2) 1 Samuel 1,22 ne spune despre Samuel că el urma să slujească la templu „pe vecie” („olam”). Acest „pe vecie” este explicat în versetul 28, când Ana, mama lui Samuel, spune: „De aceea, vreau să-l dau Domnului toată viața lui, să fie al Domnului”.

3) Iona 2,6 redă un fragment din rugăciunea lui Iona: „M-am pogorât până la temeliile munților, zăvoarele pământului mă încuiau pe vecie” („olam”). În realitate, acest „pe vecie” nu a durat decât trei zile și trei nopți (vezi Iona 1,17).

4) Filimon 15 reda un fragment din scrisoarea adresată de Pavel lui Filimon, în care îi spune acestuia cu privire la întoarcerea robului său Onisim: „Poate că el a fost despărțit de tine pentru o vreme, tocmai ca să-l ai pentru vesncie”. Perioada de timp „pentru veșnicie” putea să dureze câțiva ani sau câteva zeci de ani, până la moartea lui Onisim.

5) Iuda 7 se referă la focul care a distrus Sodoma și Gomora ca fiind un „foc veșnic” („aionios”). Deși consecințele au fost veșnice, totuși focul nu a durat mai mult decât atât cât putea să ardă tot ce se afla în aceste cetăți.

În concluzie, Apocalipsa 14,11 nu ne învață că cei nelegiuiți vor arde veșnic în focul iadului, ci atât timp cât vor fi în viață. Când focul își va fi făcut lucrarea, el se va stinge, dar consecințele lui vor fi veșnice: moartea veșnică.

Lori Balogh