Mântuirea: plată sau răsplată?

Mântuirea: plată sau răsplată?

„Fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viața veșnică în Iisus Christos, Domnul nostru” (Romani 6:23).

Doi domni, două modalități de (răs)plată

Apostolul Pavel vorbește despre doi stăpâni care cer ascultarea noastră. Primul este păcatul – un stăpân necruțător și crud, care nu-și plătește „slujitorii” decât cu o singură monedă: moartea. De fapt, aceasta este tot ce are mai bun de oferit.

Al doilea stăpân este Dumnezeu – un Stăpân drept, bun, îndurător și iubitor, dar care nu-Și plătește supușii. Ciudat, nu? Cum poate fi El drept și bun dacă nu-Și plătește credincioșii? Și totuși, aceasta este realitatea: Dumnezeu nu-i plătește pe copiii Săi, ci îi răsplătește. Dumnezeu le face daruri copiilor Săi.

Acest adevăr este o adevărată piatră unghiulară a teologiei adevărate. Aici se află „macazul” care împinge omenirea pe două direcții de gândire cu totul opuse: mântuirea prin fapte și merite personale și mântuirea prin credință.

Din nefericire, majoritatea religiilor lumii, fie că vorbim de religii păgâne, fie de confesiuni creștine, au ales prima variantă. Căci este aproape de neconceput pentru un om păcătos să nu facă și el ceva pentru propria salvare, să nu pună și el umărul la „carul” mântuirii lui.

Porunca dată de Dumnezeu poporului Israel din vechime, care se pregătea să traverseze Marea Roșie, este una dintre cele mai greu de împlinit porunci pentru omul firesc: „Nu vă temeți de nimic, stați pe loc și veți vedea izbăvirea pe care v-o va da Domnul în ziua aceasta… Domnul Se va lupta pentru voi, dar voi stați liniștiți!” (Exodul 14:13,14).

„Cum adică, Doamne, să nu facem și noi ceva pentru mântuirea noastră? Să stăm cu mâinile în sân? Nu se poate așa ceva!” Și atunci, pune-te, omule, pe lucru! Fă sacrificii, dăruiește, fă cât mai multe fapte bune (iar dacă nu ai destule, au făcut sfinții destule pentru tine!), fă pelerinaje la locurile sfinte, postește cât mai mult, sărută moaște și icoane făcătoare de minuni, îngână rugăciuni fără număr și adună merite, cât mai multe merite cu care să te înfățișezi înaintea scaunului de judecată a lui Dumnezeu. Poate-poate, talerul balanței cu fapte bune va atârna mai greu față de cel al păcatelor tale…

Nu-i așa că aceasta este mentalitatea generală a lumii păgâne și, din nefericire, și a lumii creștine? Însă dacă astfel gândesc cei mai mulți oameni, fie păgâni, fie creștini, înseamnă că acest mod de gândire este și corect din punct de vedere biblic?

Mântuirea: plată sau răsplată?

Câteva texte biblice în care întâlnim ideea de răsplată, nu de plată:

„Iată, Eu vin curând și răsplata Mea este cu Mine ca să dau fiecăruia după faptele lui” (Apocalipsa 22:12).

„Și fără credință este cu neputință să fim plăcuți Lui! Căci cine se apropie de El trebuie să creadă că El este și că răsplătește pe cei ce-L caută” (Evrei 11:6).

„Eu sunt scutul tău și răsplata ta cea foarte mare” (Geneza 15:1).

„Bucurați-vă și veseliți-vă, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri” (Matei 5:12).

„Ca unii care știți că veți primi de la Domnul răsplata moștenirii” (Coloseni 3:24).

„Să nu vă părăsiți dar încrederea voastră pe care o așteaptă o mare răsplătire” (Evrei 10:35; vezi și Matei 6:1,4; 16:27; Luca 14:14; Apocalipsa 2:23; 11:18; 1 Corinteni 3:8,14; Evrei 11:26; 10:30; Deuteronomul 6:35; Romani 12:19; 1 Samuel 26:23; Psalmii 18:20; 62:12; 127:3; Ieremia 31:16).

În toate aceste texte, ori de câte ori este vorba de mântuire și viață veșnică împreună cu binecuvântările ei, se vorbește nu de plată, ci de răsplată. Este adevărat că în Pilda lucrătorilor viei (vezi Matei 20:1‑16) se amintește de o tocmeală între stăpânul viei și lucrători în urma căreia, la sfârșitul zilei, fiecare urma să primească plata pentru munca depusă. Însă faptul că în această pildă se vorbește despre plată nu trebuie să ne deruteze.

Parabola este doar o ilustrație și, ca orice ilustrație, ea este incapabilă să redea toate fațetele adevărului. Domnul Iisus nu rostește această pildă pentru a demonstra că mântuirea este o plată meritată de lucrători, ci cu totul altul este adevărul central pe care vrea să îl transmită: Dumnezeu este dispus să primească în Biserica Sa pe orice om, în orice moment al vieții sale sau al istoriei acestui pământ, atâta vreme cât este „ziuă”, adică ușa harului este încă deschisă.

Însă chiar și în cuprinsul acestei pilde cuvântul „plata” are un alt înțeles decât cel pe care îl dăm noi în limbajul curent. Stăpânul le face lucrătorilor din via sa o mare favoare chemându-i în diferite momente ale zilei și dându-le de lucru. De fapt, „plata” depășește cu mult munca depusă. Tocmeala a fost de un leu pentru cei care au început lucrul dis-de-dimineață. Însă cei care au început lucrul la ceasul al treilea, al șaselea, al nouălea și al unsprezecelea au primit tot un leu, deși au muncit mult mai puțin. Și atunci, „plata” pe care au primit-o nu este în realitate tot o răsplată, un dar al unui stăpân bun și îndurător?

Plată și răsplată

Analizând cu atenție cei doi termeni, vom observa că există diferențe substanțiale între semnificațiile lor. Dacă plata este obligatorie, conform unui contract sau a unei înțelegeri între părți, nu la fel stau lucrurile cu răsplata. Aceasta este facultativă și oglindește bunăvoința celui care răsplătește.

Nimeni și nimic nu-l obligă pe cel ce oferă o răsplată în afară de dragoste. Există legi care reglementează plățile pentru obiecte sau servicii, însă nu există și legi care să constrângă una dintre părți să o răsplătească pe cealaltă.

Dacă plata oglindește (și trebuie să oglindească!) valoarea muncii depuse, răsplata nu depinde de aceasta. Ea poate să fie mică, mare sau neașteptat de mare, în funcție de bunăvoința celui care răsplătește. Dacă plata se face, de regulă, imediat, răsplata poate veni mult mai târziu, uneori când nu te mai aștepți la ea. Dacă plata se face cu valori materiale obișnuite, legate de necesitățile vieții, răsplata poate să constea și din valori spirituale, mult mai importante decât primele.

Marele adevăr care străbate Biblia ca un fir roșu de la un capăt la celălalt al ei este acela că Dumnezeu nu-i plătește, ci îi răsplătește pe copiii Săi credincioși. Este adevărat că această răsplată este condiționată de o viață de ascultare față de voința lui Dumnezeu și este proporțională cu credința și spiritul de sacrificiu al omului, însă ea nu echivalează nicidecum cu eforturile lui.

Dimpotrivă, multe pasaje biblice vorbesc de o răsplată peste așteptări în comparație cu faptele bune ale omului (vezi Geneza 15:1; Psalmul 19:11; Matei 5:12), în timp ce altele vorbesc despre mântuire ca fiind un dar al lui Dumnezeu oferit fără plată: „Și sunt socotiți neprihăniți fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Christos Iisus” (Romani 3:24).

„El, care n-a cruțat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toți, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?” (Romani 8:32).

Așadar, mântuirea nu este o plată pentru faptele bune, pentru eforturile sau meritele omului; ea este o răsplată și, mai mult decât atât, ea este un dar al cerului. Mântuirea nu este o afacere în care dai și primești conform unui contract și unor legi care o reglementează. De ce? Pentru că mântuirea, spre deosebire de toate contractele de afaceri, are de-a face cu inima, cu sentimentele. Afacerea este lipsită de sentiment, căci ea urmărește doar interesele personale. Mântuirea, în schimb, privește inima omului, iar religia pe care o promovează Biblia este o religie a inimii.

Valuta forte

Întrebarea: „Ce să fac ca să fiu mântuit?” se aude de pe multe buze omenești, scoțând la lumină un anumit spirit comercial: îți dau ca să primesc. Însă răspunsul lui Dumnezeu la o astfel de întrebare dărâmă orice mentalitate mercantilă, materialistă, cu privire la mântuire. Un prim răspuns este: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta și cu tot cugetul tău, și pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Luca 10:27).

Dacă mântuirea poate fi „cumpărată” cu ceva, dacă există vreo monedă de schimb cu care omul o poate dobândi și pe care Dumnezeu să o recunoască, atunci această monedă nu este alta decât dragostea.

Așadar, nu faptele bune, nici sacrificiile, nici pelerinajele, nici dăruirile noastre nu ne recomandă înaintea lui Dumnezeu, ci dragostea din care izvorăsc acestea. Nu banii pe care îi ofer unui sărac mă recomandă pentru mântuire, ci dragostea mea față de el. Nu orele de studiu și lucrare misionară mă recomandă înaintea lui Dumnezeu, ci dragostea mea față de Dumnezeu și față de semeni.

În cunoscutul său „imn al iubirii” din 1 Corinteni 13, apostolul Pavel combate tocmai acest spirit afacerist al omului care încearcă să cumpere mântuirea cu diferite „monede” bătute la imprimeria firii pământești: cunoaștere, daruri, talente, binefacere, sacrificii. Singura monedă, singura valută forte recunoscută de cer este și va fi întotdeauna doar dragostea.

Dar dacă vorbim despre dragoste ca o condiție cerută omului pentru a fi mântuit, nu putem spune că tot o afacere este aceasta? Omul oferă dragoste și primește în schimb mântuire. Într-adevăr, așa am putea spune, dacă omul păcătos ar putea iubi prin propriile sale puteri. Același apostol Pavel ne asigură că nici măcar dragostea pe care o cere Dumnezeu de la noi ca o condiție a mântuirii nu ne aparține, căci „dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat” (Romani 5:5).

Iar apostolul Iacov ne asigură că „orice ni se dă bun și orice dar desăvârșit este de sus, pogorându-se de la Tatăl luminilor, în care nu este nici schimbare, nici umbră de mutare” (Iacov 1:17). Dragostea este, într-adevăr, o monedă acceptată de cer, dar ea nu izvorăște din inima înșelătoare a omului. Și ea este un dar al lui Dumnezeu.

Un alt răspuns la întrebarea: „Ce să fac ca să fiu mântuit?” este cel pe care Mântuitorul l-a dat tânărului fariseu bogat: „Dacă vrei să intri în viață, păzește poruncile „ (Matei 19:16‑21). „Iată” – vor spune legaliștii -, „că mântuirea se poate merita, se poate dobândi prin faptele Legii.” Însă cine poate păzi toate poruncile lui Dumnezeu prin propriile puteri? Și chiar dacă le-ar putea păzi până la sfârșitul vieții fără nicio breșă, ce s-ar întâmpla cu păcatele trecutului, căci „plata păcatului este moartea” (Romani 6:23)?

Asemenea fariseilor din timpul Domnului Christos, unii se pot măguli cu gândul că ei păzesc Legea în litera ei. Însă Legea are și un spirit; ea are niște adâncimi la care omul nu poate ajunge prin propriile puteri. Este nevoie de iluminarea Duhului Sfânt pentru ca omul păcătos să discearnă binele de rău până în cele mai fine detalii ale spiritului Legii.

Și atunci ne întrebăm: Ce valoare are „moneda” ascultării de Lege fără iluminarea Duhului Sfânt și fără puterea pe care a aduce El în viața unui om de a asculta de cerințele divine? Sau, cu alte cuvinte, o viață sfințită de Duhul lui Dumnezeu nu este și ea tot un dar al lui Dumnezeu pentru omul păcătos?

Un alt răspuns primit de oamenii care se întreabă: „Ce să fac ca să fiu mântuit?” este cel primit de temnicerul din Filipi de la apostolii Pavel și Sila: „Crede în Domnul Iisus și vei fi mântuit tu și casa ta” (Fapte 16:30,31). Iată o altă „valută forte” cu care se pare că se poate cumpăra mânuirea: credința.

Dar este credința un merit personal al omului? Pavel demontează în doar câteva cuvinte greșita mentalitate potrivit căreia credința omului ar reprezenta un merit personal: „Căci prin har ați fost mântuiți, prin credință. Și aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu” (Efeseni 2:8).

La ce se referă Pavel când spune: „Aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu”? Se referă el la har? Sau se referă la credință? Nu, ci la faptul de a fi mântuit. „Aceasta”, adică actul mântuirii, vine de la Dumnezeu prin har și numai prin har.

Cât despre credință, același apostol le scrie credincioșilor din Roma: „Credința vine în urma auzirii, iar auzirea vine prin Cuvântul lui Christos” (Romani 10:17). Deci nici măcar a crede nu stă în puterea omului, căci și credința, asemenea dragostei și sfințirii, este un dar al lui Dumnezeu. E adevărat că aceste daruri pot fi acceptate sau respinse de om, pot fi cultivate sau neglijate, dar ele tot daruri rămân, iar omul nu are niciun merit în această privință.

Și, în sfârșit, un ultim răspuns la întrebarea: „Ce să fac ca să fiu mântuit?” îl găsim în cuvintele lui Pavel din Epistola către romani: „Dacă mărturisești cu gura ta pe Iisus ca domn și dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morți, vei fi mântuit. Căci prin credința din inimă se capătă neprihănirea și prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire” (Romani 10:9,10).

Așadar, mărturisirea credinței lăuntrice, implicând lucrarea misionară, este o „valută” acceptată de cer? Desigur! Însă și în acest caz problema care se ridică este aceea că nu stă în puterea omului să facă această lucrare. David era conștient că prin propria sa putere nu putea să-L mărturisească pe Dumnezeu, de aceea se ruga: „Doamne, deschide-mi buzele și gura mea va vesti lauda Ta” (Psalmul 51:15).

Ce s-ar întâmpla cu toată slujirea noastră, cu toate eforturile noastre misionare pentru răspândirea Evangheliei, dacă Dumnezeu nu ne-ar deschide buzele încleștate de păcat și nu ne-ar pune în gură cuvintele adevărului Său? Rușinea și frica de oameni ne-ar opri să vorbim despre Dumnezeu. De aceea, dacă se face lucrare misionară în această lume, aceasta se face doar prin locuirea lui Christos în inimă și doar prin puterea Duhului Sau cel Sfânt.

Și așa, am putea adăuga alte și alte „monede” cu care omul ar putea încerca să cumpere mântuirea. Însă la o cercetare mai atentă, niciuna dintre ele nu-i aparține omului. Toate i-au fost puse în mâini de Dumnezeu, asemenea talanților din pildă, iar omul are doar datoria de a-i pune la lucru.

Mântuirea nu se poate cumpăra decât cu „valuta” pe care tot Dumnezeu ne-o așază în mână. În rest, toate faptele noastre bune, toate eforturile, sacrificiile și meritele pe care le-am putea aduna în viață nu sunt decât valută falsă, care nu are acoperire în aurul cerului.

Să nu uităm experiența profetului Iona. Aflat pe fundul mării, în pântecele peștelui, Iona a fost eliberat (mântuit) de Dumnezeu. Știți când? Doar atunci când Iona a recunoscut: „Mântuirea vine de la Dumnezeu” (Iona 2:9). Atunci și doar atunci „Domnul a vorbit peștelui și peștele a vărsat pe Iona pe pământ” (Iona 2:10).

Pana inspirată descrie acest miracol al mântuirii în cuvinte emoționante: „Cei răscumpărați înalță o cântare de laudă care răsună prin bolțile cerului: „Mântuirea este a Dumnezeului nostru care șade pe scaunul de domnie și a Mielului!” Îngerii și serafimii se unesc cu glasurile lor în adorare. Când cei mântuiți privesc puterea și răutatea Satanei, ei văd ca niciodată mai înainte că nicio altă putere nu i-a putut face biruitori decât aceea a lui Christos. În toată mulțimea aceea strălucită nu este nimeni care să-și atribuie sieși mântuirea, ca și când ar fi biruit prin propria lui putere sau bunătate. Nu se spune nimic de ceea ce au făcut sau suferit, ci refrenul fiecărei cântări este: „Mântuirea este a Dumnezeului nostru și a Mielului” (1).

Lori Balogh

Referințe:

E. G. White, „Tragedia veacurilor”, p. 610