Epistola către galateni combate Legea sau legalismul?

Epistola către galateni combate Legea sau legalismul?

Controversa

Epistola către galateni, al cărui autor necontestat este apostolul Pavel, conține câteva texte și pasaje care au devenit un adevărat măr al discordiei între unele confesiuni creștine. Afirmații ca: „nimeni nu va fi socotit neprihănit prin faptele Legii” (cap.2,16), „am murit față de Lege” (cap.2,19), „Legea ne-a fost un îndrumător spre Christos” (cap.3,24), „nu vă plecați iarăși sub jugul robiei” (cap.5,1) și altele sunt interpretate de unii creștini ca fiind argumente în favoarea desființării Legii divine odată cu jertfa Domnului Christos.

Ca urmare, Legea dată poporului evreu la Sinai, incluzând și Decalogul, este privită ca fiind ceva perimat, anacronic, creștinii nemaifiind obligați să țină cont de prevederile ei. În Noul Legământ se pune accent pe har, credință și dragoste, iar roada Duhului, prezentată în Galateni 5,22.23, este privită ca fiind noul Decalog al creștinilor.

Pe de altă parte, există creștini care înțeleg cu totul altceva din afirmațiile tranșante ale apostolului Pavel privitoare la Lege, har, credință și fapte. În opinia lor, apostolul Pavel nu combate nicidecum Legea divină, indiferent ce înțelegem prin ea: fie întregul sistem iudaic, fie legile ceremoniale, fie Legea morală.

Ceea ce combate apostolul este atitudinea greșită a unor creștini față de Lege și concepția complet eronată cu privire la modul în care se poate ajunge la neprihănire și mântuire. Adică legalismul. Și pentru că este vorba de neprihănire și mântuire, problema este cât se poate de serioasă și nu trebuie neglijată.

Întrebarea la care încercăm să răspundem în cele ce urmează este următoarea: De fapt, ce combate apostolul Pavel în Epistola către galateni: Legea sau legalismul? Prin legalism înțelegem încercarea omului de a dobândi neprihănirea și, în final, mântuirea prin propriile sale eforturi, prin încercarea de a „cumpăra” favoarea divină, ascultând de cerințele Legii divine, indiferent care sunt acestea.

O epistolă aparte

Parcurgând textul scrisorii apostolului Pavel, nu ne este greu să observăm că autorul trăia o anumită tensiune sufletească, pe care uneori o exteriorizează prin cuvinte de o duritate neașteptată. În capitolul 1, apostolul Pavel rostește de două ori o anatemă împotriva celor care predicau o altă Evanghelie decât cea pe care el însuși o predicase credincioșilor din Galatia.

„Dar chiar dacă noi înșine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o Evanghelie deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema! Cum v-am mai spus, o spun și acum, dacă vă propovăduiește cineva o Evanghelie deosebită de aceea pe care ați primit-o, să fie anatema!” (cap.1,8.9).

Expresii ca: „galateni nechibzuiți” (cap.3,1) sau imprecații ca: „schilodească-se odată cei ce vă tulbura!” (cap.5,12) dovedesc faptul că în bisericile Galatiei se întâmplase ceva deosebit de grav, o apostazie aproape generală, care punea în pericol mântuirea credincioșilor convertiți de apostol cu atâta dragoste și sacrificii.

Chiar structura epistolei denotă tensiunea care exista între apostolul Pavel și bisericile Galatiei la dată scrierii ei. Dacă în celelalte epistole apostolul Pavel începe cu aprecieri la adresa bisericilor, încheind cu salutări adresate personal unor credincioși din acele biserici, în cazul Epistolei către galateni acestea lipsesc cu desăvârșire. După un scurt cuvânt introductiv, apostolul intră direct în subiect, tranșând problema apărută în aceste biserici: trecerea la o altă Evanghelie: „Mă mir că treceți așa de repede de la Cel ce v-a chemat prin harul lui Christos la o altă Evanghelie” (cap.1,6).

Mai mult decât atât, în cuprinsul epistolei sale apostolul face referire în mai multe rânduri la anumite persoane care au tulburat bisericile Galatiei cu învățăturile lor (cap.4,17; 5,7.12; 6, 12.13), fără însă să le identifice. Cine erau acestea și ce învățături primejdioase răspundeau în Biserică, rămâne să descoperim în continuare.

Contextul istoric

Pentru a înțelege temele abordate de apostolul Pavel în Epistola către galateni, și mai ales pentru a interpreta corect unele afirmații ale sale legate de Lege, neprihănire, fapte, credință și har, este foarte important să cunoaștem contextul istoric în care a fost scrisă epistola.

Așa cum arată și titlul, Epistola către galateni a fost adresată bisericilor din Galatia de la mijlocul secolului I d.Ch. Încă nu se știe dacă este vorba de Galatia de nord, cu orașele ei: Tavium, Persia și Aneira (Ancara de astăzi), sau de Galatia de sud, cu orașele ei: Antiohia, Derbe, Iconia și Listra.

Există două teorii elaborate de cercetătorii Bibliei: 1) teoria galateană de nord și 2) teoria galateană de sud. În prima călătorie misionară (45‑47 d.Ch.), Pavel și Barnaba au înființat bisericile din Galatia de sud: Antiohia Pisidiei, Iconia, Listra și Derbe (vezi Fapte 13,14-14,23). La înapoierea lor în Antiohia, lui Pavel și Barnaba li s-a cerut să meargă la Ierusalim pentru a rezolva o controversă provocată de câțiva iudei creștinați, veniți din Iudeea.

Aceștia susțineau că, pentru a fi mântuite neamurile care aderau la creștinism, acestea trebuiau să practice ceremoniile mozaice, inclusiv circumcizia (vezi Fapte 15,1,2). Tulburarea în mijlocul bisericilor proaspăt înființate de Pavel și Barnaba a fost destul de mare, ducând la necesitatea unui Conciliu la Ierusalim, în care să se clarifice noua controversă apărută.

În jurul anului 50 d.Ch., Conciliul de la Ierusalim, după dezbateri asupra subiectului, a decis că creștinii neevrei nu trebuie să se conformeze cerințelor Legii mozaice, în mod special circumciziei (vezi Fapte 15). La scurt timp după conciliu, Pavel a început cea de-a doua călătorie misionară, de data aceasta fiind însoțit de Sila. În această nouă călătorie, cei doi au vizitat mai întâi bisericile din Galatia de sud, pe care Pavel și Barnaba le întemeiaseră în prima călătorie misionară. Trei dintre ele sunt amintite în mod special în Faptele apostolilor: Derbe, Listra și Iconia (vezi Fapte 16,1‑5).

Epistola către galateni trebuie să fi fost scrisă după Conciliul de la Ierusalim și după încheierea celei de-a doua călătorii misionare (vezi Fapte 15,36‑41), deci după anul 50 d.Ch. Dacă este acceptată teoria galateană de nord, epistola trebuie să fi fost scrisă după cea de-a treia călătorie misionară, deoarece Pavel a vizitat bisericile din nordul Galatiei de abia în cea de-a doua călătorie misionară. În acest caz, dată scrierii epistolei ar putea fi iarna anului 57‑58 d.Ch.

Însă, pentru subiectul în discuție nu este relevant dacă Epistola către galateni a fost scrisă după a doua sau a treia călătorie misionară a apostolului Pavel. În ceea ce privește locul în care a fost scrisă epistola, cel mai probabil că acesta a fost Corintul, în timpul celei de-a treia vizite a apostolului în această cetate.

Un argument în acest sens îl reprezintă asemănările izbitoare în ceea ce privește tematica epistolelor către galateni și romani, despre ultima dintre ele știindu-se că a fost scrisă în Corint. Ambele epistole tratează același subiect important: îndreptățirea prin credință și numai prin credință, fără faptele Legii.

Contextul ideologic

Epistola către galateni este o scrisoare apologetică, în care autorul își propune să apere adevărata Evanghelie, în condițiile în care unii creștini evrei încercau să-i conducă pe credincioșii din Galatia la o falsă Evanghelie.

Controversa teologică a pornit de la câțiva evrei convertiți la creștinism (iudaizanți), care au pornit din Iudeea pe urmele apostolului Pavel și au vizitat bisericile întemeiate de acesta. Conciliul de la Ierusalim din jurul anului 50 d.Ch. a fost convocat tocmai din cauza controversei apărute. La Conciliu, acești iudaizanți l-au combătut pe apostolul Pavel și Evanghelia predicată de el, cerând ca și creștinii dintre neamuri să fie circumciși și să păzească întreaga Lege a lui Moise (vezi Fapte 15,5.6).

Se pare că învățătura acestor iudaizanți a avut trecere în bisericile din Galatia, căci în Epistola către galateni apostolul Pavel își exprimă mirarea pentru faptul că aceștia au primit o altă Evanghelie în locul celei predicate de Pavel (vezi Galateni 1,6).

Tonul general al epistolei demonstrează că asupra bisericilor din Galatia plana o apostazie generală. Iudaizanții veniți din Iudeea lucrau în opoziție vădită cu deciziile Conciliului de la Ierusalim, combătând atât autoritatea de apostol a lui Pavel, cât și învățătura sa. Așa se explică faptul că apostolul Pavel începe epistola apărându-și mai întâi autoritatea sa de apostol, apoi învățătura pe care o predicase în bisericile Galatiei (vezi Galateni 1,1.11‑24); 2,1‑10). Aceasta este partea autobiografică a epistolei.

Tema epistolei

În mod evident, tema Epistolei către galateni este contrastul dintre adevărata Evanghelie, predicată de Pavel, și falsa Evanghelie, predicată de creștinii iudaizanți. Dacă apostolul predica îndreptățirea doar prin credința în meritele Domnului Iisus Christos, fără faptele Legii, creștinii iudaizanți le cereau creștinilor dintre neamuri să se circumcidă și să împlinească cerințele Legii lui Moise, ca o condiție a primirii neprihănirii și mântuirii.

Apostolul Pavel nu este preocupat atât de mult de subiectul circumciziei și al Legii lui Moise, căci, ca orice evreu, el însuși a împlinit aceste cerințe. Mai mult decât atât, Pavel l-a circumcis pe Timotei, al cărui tată era grec (vezi Fapte 16,3), și, ocazional, chiar el a participat la unele ritualuri iudaice (vezi Fapte 18,18; 21,20‑27).

Așadar, Pavel nu era împotriva acestor prevederi ale Legii mozaice, însă se opunea cu înverșunare învățăturii că omul ar putea ajunge la neprihănire și mântuire împlinind aceste prevederi ale Legii. Pavel se opunea legalismului, nu Legii în sine, pe care o considera „sfântă, iar porunca este sfântă, dreaptă și bună” (vezi Romani 7,12).

Pavel nu contesta importanța Legii lui Moise pentru evrei, mai ales a Legii morale, ci modul în care se poate ajunge la neprihănire. Întreaga epistolă pune în lumină ceea ce Dumnezeu a făcut pentru mântuirea omului, înlăturând orice încercare a omului de a se mântui singur, prin faptele Legii.

Argumentul lui Pavel în favoarea obținerii neprihănirii exclusiv prin credința în Christos este legat de Avraam. El a primit făgăduința divină, a crezut-o și a fost socotit neprihănit prin această credință (vezi Geneza 15,1‑6; Galateni 3,6‑9). Legea dată la Sinai după 430 de ani nu putea desființa făgăduința dată anterior lui Avraam. Ea nu putea să înlocuiască făgăduința și să procure un alt mijloc de mântuire decât cel deja oferit patriarhului (vezi Galateni 3,14‑18).

Din nefericire, unii iudei creștinați nu au înțeles adevărul îndreptățirii prin credință. Ei au rămas tributari ideilor legaliste, învățându-i pe creștinii dintre neamuri că mântuirea este posibilă prin ascultarea de Lege, împlinind actul circumciziei și păzirea a tot felul de prevederi ale Legii mozaice, legate de „zile, luni, vremi și ani” (vezi Galateni 4,10; 5,2).

Dacă astfel stau lucrurile cu contextul istoric și ideologic în care a fost scrisă Epistola către galateni, se ridică întrebarea dacă ea mai este de actualitate. Răspunsul este un „Da!” categoric. Pericolul legalismului (învățătura mântuirii prin faptele omului) există și în bisericile creștine, indiferent de confesiune, și va exista până la sfârșit.

Dacă legile ceremoniale, legate de jertfele de la sanctuar, de preoție și de diferitele sărbători iudaice, și-au găsit împlinirea în lucrarea și jertfa Mântuitorului, încheindu-și valabilitatea la cruce (vezi Coloseni 2,14‑17), Legea morală continuă să rămână în vigoare ca bază a ambelor legăminte (vezi Ieremia 31,31‑33; Ezechiel 36,26.27; Matei 5,17.18). Însă a acorda Decalogului un rol mântuitor, adică un alt rol decât cel pe care i l-a dat Însuși Dumnezeu, înseamnă legalism.

Cei care fac din păzirea Legii morale un mijloc pentru a obține neprihănirea și mântuirea, nu doar că ajung să cadă în plasa legalismului, dar ei ajung din nou „sub jugul robiei” (vezi Galateni 5,1‑4), căzând din har. Doar un om care a fost mântuit prin meritele lui Christos, și care a fost umplut cu Duhul Sfânt, poate ține Legea lui Dumnezeu, pentru că Christos locuiește în el.

Însă pericolul legalismului nu este legat doar de circumcizie, de prevederi ale Legii lui Moise sau de Decalog. Orice reguli privitoare la hrană, îmbrăcăminte, comportament sau alte aspecte ale vieții, dacă sunt transformate în condiții de mântuire, ne aruncă în plasa legalismului. Aceasta nu înseamnă că nu trebuie să existe anumite repere pentru creștin în diferite aspecte ale vieții, însă acestea nu produc neprihănire și mântuire, ci vin ca o consecință a primirii neprihănirii și a mântuirii prin credință.

Într-un mod cu totul special, între confesiunile creștine evanghelice, adventiștii de ziua a șaptea sunt priviți adeseori ca fiind legaliști. Și aceasta pentru că ei respectă principiul zecimii și al dăruirii sistematice, respectă anumite principii de dietă și se străduiesc să se conformeze cerințelor Legii morale, inclusiv prin păzirea Poruncii a patra cu privire la Sabatul săptămânal.

Este evident că acei adventiști, care fac toate aceste lucruri pentru a obține neprihănirea și mântuirea, sunt legaliști, asemenea iudaizanților de pe vremea apostolului Pavel. Pericolul în care se află acest gen de creștini este acela pe care apostolul Pavel îl pune în lumină în Epistola către galateni: căderea din har și ajungerea din nou „sub jugul robiei” (vezi Galateni 5,1‑4).

Însă învățătura Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea nu este aceasta. Este adevărat că un copil al lui Dumnezeu, care a fost mântuit prin har, prin meritele lui Christos, va asculta de cerințele lui Dumnezeu în toate aspectele vieții (moralitate, dietă, îmbrăcăminte, comportament, dăruire, etc.). Însă motivația lui va fi corectă. El nu ascultă de Lege pentru a fi mântuit, ci pentru că a fost mântuit prin credință. El o face nu pentru a câștiga favoarea lui Dumnezeu, ci o face din dragoste și recunoștință față de Cel care l-a mântuit cu un sacrificiu atât de mare. „Dacă Mă iubiți, veți păzi poruncile Mele”, spunea Mântuitorul (Ioan 14,15). Aceasta este ordinea firească a lucrurilor.

Însă faptul este la fel de valabil pentru orice creștin, indiferent de confesiunea sa, dacă face sau nu face anumite lucruri cu scopul de a obține merite înaintea lui Dumnezeu (păzirea unor legi divine, participarea la serviciile divine, fapte caritabile, pelerinaje, donații bănești, păzirea duminicii, ascetism, posturi, autoflagelări, etc.). Există legalism în toate confesiunile creștine, fapt pentru care Epistola către galateni este mereu actuală.

Mântuirea nu poate fi primită pe nicio altă cale decât prin meritele Domnului Iisus Christos (vezi Galateni 2,16). Iar faptele omului, oricât de multe și impresionante ar fi ele, nu îl pot recomanda înaintea lui Dumnezeu, crescându-i șansele de a fi socotit neprihănit prin ele. Isaia spune că „toate faptele noastre bune sunt ca o haină mânjită” (Isaia 64,6).

Christos este totul. Legea, oricare ar fi ea, nu ne poate elibera din robia păcatului, după cum o oglindă nu ne spală de murdărie, și după cum un diagnostic nu ne vindecă de boală. Legea doar ne arată cât suntem de păcătoși și că avem nevoie de Cineva care să ne vindece de teribila boala a păcatului. Iar acest „Cineva” nu este altcineva decât Iisus Christos, Fiul lui Dumnezeu, Răscumpărătorul sufletelor noastre. Aceasta este adevărata Evanghelie.

Așadar, Lege, da! Legalism, nu!

Lori Balogh