Erori ale mișcării antitrinitariene în Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea
(3)
Nimeni nu are dreptul să nege sinceritatea credincioșilor antitrinitarieni din Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea. Sinceritatea sau lipsa ei sunt atitudini sufletești pe care Dumnezeu le cunoaște pe deplin, căci numai El ne poate pătrunde gândurile tainice, tendințele lăuntrice, dorințele și aspirațiile.
Când scria Psalmul 139, David era conștient de acest mare adevăr, mult încurajator și mângâietor pentru unii, dar în același timp înspăimântător pentru alții: „Doamne, Tu mă cercetezi de aproape și mă cunoști, știi când stau jos și când mă scol și de departe îmi pătrunzi gândul. Știi când umblu și când mă culc și cunoști toate căile mele. Căci nu-mi ajunge cuvântul pe limbă și Tu, Doamne, îl și cunoști în totul.” (Psalmul 139,1‑4)
Da, sinceritatea sau lipsa ei nu poate fi contestată decât de Cel care cunoaște pe deplin, ca o carte deschisă, inima omului. Însă trebuie adăugat un lucru foarte important: sinceritatea inimii nu e suficientă pentru ca un om să trăiască în adevăr. Un om poate fi sincer și totuși să meargă într-o direcție greșită.
Cineva poate dori cu toată sinceritatea să ajungă la București când se află în gară, însă dacă nu se urcă în trenul potrivit, poate ajunge în direcție opusă. „Multe căi pot părea bune omului, dar la urmă duc la moarte” (Proverbe 16,25)
Nimeni nu poate nega sinceritatea lui Saul, viitorul apostol Pavel, atunci când, din râvnă pentru Dumnezeu și credința strămoșească, cerea scrisori de împuternicire de la autoritățile religioase pentru a-i aresta pe creștinii din Damasc. Dacă nu ar fi intervenit Însuși Domnul Iisus în viața lui pentru a schimba „macazul” și direcția de mers, Saul ar fi fost pierdut în ciuda sincerității lui.
Da, există o sinceritate care poate ucide, dacă nu este însoțită de o rațiune aflată sub directa călăuzire a Duhului lui Dumnezeu. În acest articol voi continua prezentarea altor erori de gândire (nu neapărat teologice) ale mișcării antitrinitariene. Dacă adepții acestei mișcări comit aceste erori în sinceritatea inimii lor sau, dimpotrivă, cu rea-voință, acest lucru îl va stabili doar Dumnezeu.
9) Schimbarea doctrinei cu privire la Dumnezeire este pusă de către antitrinitarienii adventiști pe seama morții pionierilor bisericii. În consecință, se afirmă că biserica actuală nu mai este biserica pionierilor, locul conservatorilor fiind luat de liberalii adventiști care au dus biserica într-o direcție greșită.
Eroarea de gândire a mișcării antitrinitariene reiese din mai multe aspecte. În primul rând, antitrinitarienii adventiști ar trebui să răspundă la o întrebare: Care etapă din istoria Bisericii Adventiste poate fi luată ca etalon doctrinar? Cea dintre anii 1844 și 1846, când adventiștii serbau duminica în locul Sabatului zilei a șaptea? Sau cea dintre anii 1846 și 1855, când credincioșii adventiști serbau Sabatul Poruncii a patra, însă nu după modelul biblic (de la apus de soare la apus de soare), ci după o metoda convențională stabilită de oameni (de la ora 18 la ora 18)?
Ar trebui să ne raportăm din punct de vedere doctrinar la perioada dintre anii 1855 și 1863, când adventiștii creșteau porci și consumau alimente necurate din punct de vedere biblic, alcool, tutun, etc.? Biserica pionierilor adventiști a fost cea de dinainte de Conferința de la Minneapolis din 1888, când predomina legalismul, considerând că omul poate fi mântuit prin faptele Legii?
Privind în istoria Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea, nu putem să nu recunoaștem că biserica s-a dezvoltat din punct de vedere doctrinar pe măsură ce Dumnezeu îi descoperea mai multă lumină. Modul de lucru al lui Dumnezeu atât cu omul ca individ, cât și cu biserica Sa ca și colectivitate, este clar arătat în Scripturi: lumina este dată treptat.
„Dar cărarea celor neprihăniți este ca lumina strălucitoare, a cărei strălucire merge crescând până la miezul zilei.” (Proverbe 4,18)
„Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteți purta. Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul…” (Ioan 16,12.13 p.p. )
Dacă în cursul primelor decenii de după anul 1844, credincioșii adventiști au înțeles treptat unele adevăruri care fac parte din doctrina actuală a bisericii: doctrina despre Sabatul zilei a șaptea, despre Sanctuarul ceresc și Judecata de cercetare, despre principiile Reformei sanitare, Cele Trei Solii Îngerești, Îndreptățirea prin credință și altele, de ce nu se admite că și doctrina despre Dumnezeire s-a dezvoltat în mod dinamic?
Și aceasta cu atât mai mult cu cât pionierii bisericii au intrat în mișcarea adventă fiecare cu propria sa concepție despre Dumnezeire, concepție moștenită din bisericile de proveniență. Unii dintre pionieri erau arieni (J. M. Stephenson, Uriah Smith în prima parte a vieții), alții erau semi-arieni (John Andrews, James White, Joseph Bates, etc.), iar alții erau trinitarieni (Ellen G. White și majoritatea credincioșilor de rând, proveniți din Bisericile Metodiste și Baptiste).
De ce se aplică un dublu standard: unele doctrine sunt acceptate, deși s-au dezvoltat în timp (doctrinele despre Sabat, Îndreptățirea prin credință, Reforma sanitară, etc.), în timp ce doctrina despre Dumnezeire este privită ca fiind statică și de neclintit?
Dacă s-ar pune problema întoarcerii Bisericii Adventiste de azi la doctrina despre Dumnezeire a pionierilor, la care dintre crezurile acestora ar trebui ea să se întoarcă: la crezul arian, la crezul semi-arian sau la cel trinitarian spiritualist, predicat în bisericile protestante americane de la mijlocul secolului al XIX-lea (cu totul diferit de trinitarianismul acceptat azi de Biserica Adventistă)?
Biserica Adventistă de azi este aceeași biserica din vremea pionierilor, după cum un adult este aceeași persoană cu copilul din care s-a dezvoltat. Identitatea bisericii este aceeași deoarece „pietrele de hotar” doctrinare care au fost stabilite de pionierii mișcării advente au rămas neschimbate și vor rămâne neschimbate până la revenirea în glorie a Domnului Iisus Christos.
În altă ordine de idei, primele declarații evident trinitariene în Biserica Adventistă au fost făcute în timpul vieții pionierilor și nu după moartea acestora. Mai mult decât atât, unele dintre cele mai clare declarații în favoarea doctrinei Trinității au fost făcute de Ellen G. White, cel mai proeminent dintre pionieri și unul dintre cei trei lideri ai Bisericii Adventiste, alături de James White și Joseph Bates.
În 1897, Ellen G. White a publicat în revista „Signs of the Times” un articol intitulat „Christos, Dătătorul vieții”. În acel articol ea afirmă: „În El (Christos n.n. ) era viața originară, neîmprumutată și nederivată” (8 aprilie 1897, p.6.7). Tot în 1897, Ellen G. White scria despre dumnezeirea Domnului Christos: „El a fost egal cu Dumnezeul infinit și atotputernic… El este Fiul cel veșnic și care există prin Sine Însuși” („Manuscript 101, 1897)
În același an, 1897, Ellen G. White afirma despre Duhul Sfânt că este a treia Persoană a Dumnezeirii („Special Testimonies for Ministries and Workers”, nr. 10/1897).
Cele două afirmații trinitariene au fost repetate de autoare în volumul „The Desire of Ages” (în limba română „Hristos Lumina Lumii” sau „Viața lui Iisus”), publicat în 1898 (p. 530;671).
În timpul unei cuvântări ținute înaintea studenților din Avondale, Australia, în 1899, Ellen G. White declara: „Noi trebuie să înțelegem că Duhul Sfânt, care este o Persoană întocmai cum Dumnezeu este o Persoană, pășește în locurile acestea” („Manuscript 66, 1899).
În 1905, Ellen G. White scrie din nou despre conceptul de Trinitate (folosind alte expresii echivalente): „Sunt trei Persoane vii în acest Trio ceresc; în Numele acestor trei puteri – Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt – sunt botezați cei care Îl primesc pe Christos cu o credință vie și aceste puteri vor conlucra cu supușii ascultători ai cerului în eforturile lor de a trăi o viață nouă în Christos” („Special Testimonies”, Seria B, nr.7, p.62.63, 1905).
Exemplele pot continua și ne demonstrează că doctrina Trinității s-a dezvoltat nu după moartea pionierilor adventiști, ci chiar în timpul vieții lor, fiind susținută de cel mai proeminent dintre ei – Ellen G. White, mesagerul Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea.
10) Credincioșii antitrinitarieni acuză Biserica Adventistă că a acceptat doctrina Trinității pentru a deveni mai populară între confesiunile creștine. Iată o altă eroare de gândire a acestei mișcări.
Astăzi este recunoscut faptul că Biserica Adventistă are câteva doctrine specifice care nu se regăsesc în crezul altor confesiuni creștine. Aceste adevăruri specifice sunt numite de Ellen G. White „pietre de hotar”, ele fiind stabilite de pionierii mișcării advente în urma multor zile și nopți de studiu, rugăciune și dezbateri, confirmate ulterior prin revelațiile primite de Ellen G. White. Iată ce declara însăși Ellen G. White cu privire la aceste doctrine specifice:
„Perioada de după 1844 a fost un timp de măreață importanță, când uniți fiind, am descoperit doctrina curățirii Sanctuarului care are loc în cer, având în același timp o legătură foarte bine definită cu poporul lui Dumnezeu de pe pământ, când primul, al doilea și cel de-al treilea înger prezintă standardul pe care scrie „poruncile lui Dumnezeu și credința lui Iisus”. Una dintre învățăturile cruciale cuprinse în această solie este Sanctuarul din cer și chivotul conținând Legea lui Dumnezeu pe care le-au văzut cei ce iubesc adevărul Său. Lumina Sabatului Poruncii a patra strălucea puternic pe calea călcătorilor poruncilor lui Dumnezeu. Distrugerea celor răi face de asemenea parte din vechile hotare”. („Counsels to Writers and Editors, cap. 3, The Foundations, Pillars and Landmarks, 1888).
În acest paragraf Ellen White enumera cinci semne de hotar („landmarks”) care deosebesc credința adventistă de crezul celorlalte confesiuni: 1) Anul 1844 și curățarea Sanctuarului ceresc; 2) Soliile celor trei îngeri din Apocalipsa cap.14; 3) Realitatea existenței Sanctuarului ceresc; 4) Sabatul zilei a șaptea; 5) Starea omului în moarte și negarea suferinței într-un iad veșnic.
Acum se ridică o întrebare firească: Dacă Biserica Adventistă ar fi urmărit popularitatea în sânul creștinismului, de ce oare nu a renunțat la păzirea Sabatului în favoarea duminicii, pe care o serbează majoritatea creștinilor? De ce Biserica Adventistă nu a renunțat la doctrina Sanctuarului pentru a deveni mai populară, știindu-se că această doctrina este specific adventistă și foarte nepopulară între celelalte confesiuni creștine?
De ce oare Biserica Adventistă nu a renunțat la doctrina despre starea omului în moarte pentru a deveni mai populară, în condițiile în care majoritatea confesiunilor creștine mărturisesc credința în nemurirea naturală a sufletului și pedepsirea păcătoșilor într-un iad veșnic? De ce nu au renunțat adventiștii la principiile Reformei sanitare (deosebirea între alimentele curate și cele necurate, abstinența de la consumul de alcool, tutun și droguri, etc. ) pentru ca biserica să devină mai populară între celelalte confesiuni care nu respectă aceste principii de sănătate?
Mai mult decât atât, există Biserica Unitariană, răspândită în multe țări (România, Ungaria, Scoția, Țările de Jos și SUA) și care este destul de populară, deși a respins doctrina Trinității pe care o au cele mai multe confesiuni creștine.
În concluzie, argumentul adus de antitrinitarieni că Biserica Adventistă ar fi adoptat trinitarianismul pentru a deveni mai populară este complet nejustificat. Dacă biserica ar fi urmărit popularitatea în această lume, ea ar fi renunțat la acele doctrine specifice adventismului care o fac nepopulară: Sabatul, Sanctuarul și judecată preadventă, Cele Trei Solii Îngerești, doctrina despre starea omului în moarte și principiile Reformei sanitare. La aceste doctrine, care sunt veritabile „pietre de hotar”, biserica nu a renunțat și nu va renunța niciodată, căci ele sunt fundamentate pe Cuvântul lui Dumnezeu și nu pe învățăturile omenești.
11) Unul dintre motivele pentru care antitrinitarienii nu pot accepta doctrina Trinității este faptul că nu o pot explica rațional. Această motivație o găsim în mărturiile mai multor pionieri ai mișcării advente. Iată ce declară unul dintre ei, R. F. Cotrell în revista „Review and Herald”:
„Motivele mele pentru care nu o adopt (doctrina Trinității n.n.) și nu o apăr sunt: 1) … 2) Nu m-am simțit niciodată chemat să adopt sau să explic ceea ce este contrar tuturor simțurilor și rațiunii pe care Dumnezeu mi le-a dat. Toate încercările mele de a explica un subiect ca acesta nu l-ar clarifica prietenilor mei” (R. F. Cotrell, „Review and Herald”, 1 iunie 1869).
Ce se întâmplă dacă un creștin acceptă doar lucrurile pe care le poate înțelege și le poate explica cu ajutorul logicii și al rațiunii umane? Dacă acceptăm doar aceste lucruri în crezul nostru doctrinar, unde mai e loc pentru credință? Dacă ne-am ghida după acest criteriu (accept să cred doar ceea ce poate fi explicat rațional) ar trebui să respingem multe adevăruri biblice.
Ar trebui să respingem nu doar doctrina Trinității, ci și adevărul despre Creație, Potop, întruparea Fiului lui Dumnezeu, minunile Vechiului și ale Noului Testament, profețiile, viziunile și multe alte lucruri pe care le acceptăm doar prin credință, fără a le putea trece prin filtrul rațiunii umane.
Biblia declară fără echivoc că pentru noi, oameni limitați în puterea de înțelegere, există „lucruri ascunse” și „lucruri descoperite” (vezi Deuteronomul 29,29). „Lucrurile ascunse” sunt ale lui Dumnezeu, în timp ce „lucrurile descoperite” sunt ale noastre. „Lucrurile ascunse” sunt ale lui Dumnezeu nu pentru că El le ține în mod intenționat departe de înțelegerea noastră, ci pentru că ele depășesc puterea noastră de înțelegere.
De ce oare Dumnezeu, Autorul Scripturii, a inclus în Biblie prima viziune dată profetului Ezechiel (vezi cap.1) – o viziune în care apar ființe ciudate, cu roți pline cu ochi, care se mișca într-un mod pe care niciun savant nu-l poate explica? Prin această viziune Dumnezeu a dorit să ne arate că în Universul imens creat de El există ființe și lucruri care transcend rațiunea umană. De altfel, una dintre cele mai frumoase promisiuni cu privire la viața viitoare a celor mântuiți tocmai acest lucru îl scoate în evidență: „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit și la inima omului (rațiunea n.n.) nu s-au suit, așa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc” (1 Corinteni 2,9).
Dacă în limitarea gândirii noastre noi nu putem înțelege lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei mântuiți, cum putem avea pretenția să-L înțelegem și să-L explicăm pe Dumnezeul care aduce la existență asemenea lucruri?
Nici cea mai pătrunzătoare rațiune și nici cea mai vie imaginație omenească nu-L poate cuprinde pe infinitul Dumnezeu în toată măreția și gloria Sa. Ca să putem înțelege și explica natura lui Dumnezeu, ar trebui să fim cel puțin egali cu El în putere intelectuală. Dar pentru că nu suntem egali cu El în nicio privință, a încerca să-L explicăm este o adevărată nebunie.
John Wesley spunea: „Arătați-mi un vierme care înțelege omul și eu vă voi arăta un om care-L înțelege pe Dumnezeu”. Natura lui Dumnezeu este o taină. În loc să încercăm să o explicăm, mai înțelept este să ne „descălțăm” de pretențiile noastre, căci terenul acesta este un teren sfânt.
12) Pe pagina de Facebook Proadvent – pagina a adventiștilor antitrinitarieni – în 2 decembrie 2017 a fost postat un articol intitulat „Erezia trinitariană”. Articolul este alcătuit din zece declarații prin care se încearcă să se demonstreze modul în care doctrina Trinității a „distrus” Dumnezeirea, jertfa și ispășirea Fiului lui Dumnezeu. Iată ce se afirmă la finalul articolului, la punctul 10:
„Prin închinarea la duhul sfânt (a se observa scrierea cu litere mici! n.n.), omenirea se închină celei de-a treia ființe din ierarhia cerului, Lucifer, care și-a asumat rolul de duh sfințitor în locul lui Hristos”.
Aici găsim una dintre cele mai grave erori ale mișcării antitrinitariene din Biserica Adventistă. Să presupunem că Duhul Sfânt este gândul sau mintea Tatălui (după concepția unora) sau spiritul lui Christos depersonalizat de natura umană (după opinia altora). Când un creștin se închină Duhului Sfânt, nu se închină el tot Tatălui și Fiului, dacă Duhul Sfânt este o parte a Ființei Tatălui sau Fiului? De unde ideea de idolatrie? Dacă Duhul Sfânt este tot Iisus Christos, însă depersonalizat de natura Sa umană, cum devine El un idol?
Dacă ar fi adevărat că închinarea la Duhul Sfânt este idolatrie, înseamnă că toți pionierii adventiști, inclusiv Ellen G. White și soțul său, James White, au fost idolatri, căci ei au cântat laude la adresa Tatălui, Fiului și Duhului Sfânt. În frumoasă doxologie cuprinsă în prima carte de imnuri compilată în 1849 de James White (doxologia fusese compusă de episcopul anglican Thomas Ken în 1709) găsim următoarele versuri:
„Praise God from whom all blessings flow,
Praise Him, all creatures here below;
Praise Him above, ye heavenly host:
Praise Father, Son and Holy Ghost!”
(„Lăudați pe Dumnezeul de la care vin toate binecuvântările;
Lăudați-L toate creaturile de aici, de jos.
Lăudați-L sus, voi, oștirea cerească,
Lăudați pe Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt! „)
Acest imn de laudă nu mai apare în cartea de imnuri din 1852, însă în 4 ianuarie 1881, Ellen G. White îl citează la încheierea unui articol din „Review and Herald” (art.c, par.18): „Fie ca daruri de bunăvoie să fie aduse cu bucurie Domnului; să-I consacram tot ce avem și atunci vom putea să ne unim cu toții ca să-i înălțăm cântări:
„Praise God from whom all blessings flow,
Praise Him, all creatures here below;
Praise Him above, ye heavenly host:
Praise Father, Son and Holy Ghost!”
În 1892, Ellen G. White, scriind în jurnalul său din Australia, se folosea de aceeași doxologie în care aducea laudă Tatălui, Fiului și Duhului Sfânt (Ms 39, 1892, Diary December 1892). În 1896, Uriah Smith, unul dintre pionierii de seamă ai mișcării advente, scria despre aceeași doxologie, în revista „Review and Herald”, în termenii următori:
„… în formula de botez, Numele „Sfântul Duh” sau „Duhul Sfânt” este asociat cu cel al Tatălui și al Fiului. Și dacă Numele poate fi folosit astfel, de ce nu ar putea fi, pe bună dreptate, parte a aceleiași Trinități în imnul de laudă „Laudă Tatălui, Fiului și Sfântului Duh? „ (Uriah Smith, „Review and Herald”, vol.73, nr.43, p.685).
Când lucrarea Duhului Sfânt este pusă în seama lui Satana, iar Duhul Sfânt Însuși este identificat ca fiind spiritul lui Lucifer, Mântuitorul trage un semnal de alarmă: deja este vorba de păcatul săvârșit împotriva Duhului Sfânt (vezi Matei 12,22‑32).
Iată cum comentează Ellen G. White acest pasaj biblic în care Domnul Christos vorbește despre cel mai grav păcat pe care-l pot săvârși oamenii – păcatul de neiertat:
„Cu puțin timp înainte de lucrul acesta, Iisus făcuse a doua minune de vindecare a unui demonizat, orb și mut, iar fariseii repetaseră acuzația: „Cu ajutorul domnului dracilor scoate El dracii” (vezi Matei 9,34). Christos le-a spus lămurit că dacă pun lucrarea Duhului Sfânt în seama lui Satana, ei rup legătura cu izvorul binecuvântărilor. Cei care au vorbit împotriva lui Iisus fără să fie conștienți de caracterul Lui divin pot primi iertare, deoarece prin Duhul Sfânt ei pot să fie aduși să-și vadă greșelile și să se pocăiască. Oricare ar fi păcatul, dacă sufletul se pocăiește și crede, vina este spălată prin sângele lui Christos; dar acela care leapădă lucrarea Duhului Sfânt se așază într-o situație în care pocăința și credința sunt cu neputință. Numai prin Duhul Sfânt lucrează Dumnezeu în inimă; când leapădă în mod deliberat Duhul lui Dumnezeu și declară că El este de la Satana, oamenii taie legătura prin care Dumnezeu poate să comunice cu ei. Când, în cele din urmă, Duhul Sfânt este respins, Dumnezeu nu mai poate face nimic”. (Ellen G. White, „Hristos Lumina Lumii”, 321.3)
„De fapt, ce este păcatul împotriva Duhului Sfânt?” – afirmă aceeași autoare într-o altă lucrare. „Este atunci când, în mod voit, atribuim lui Satana lucrarea Duhului Sfânt”. („Mărturii pentru comunitate”, vol. 5, 634.1)
Este cutremurător! Poate un om să ajungă într-o situație mai gravă?
– Va urma –
Lori Balogh