Erori ale miscarii antitrinitariene in Biserica Adventista de Ziua a Saptea ( III )

Erori ale miscarii antitrinitariene in Biserica Adventista de Ziua a Saptea

( 3 )

 Nimeni nu are dreptul sa nege sinceritatea credinciosilor antitrinitarieni din Biserica Adventista de Ziua a Saptea. Sinceritatea sau lipsa ei sunt atitudini sufletesti pe care Dumnezeu le cunoaste pe deplin, caci numai El ne poate patrunde gandurile tainice, tendintele launtrice, dorintele si aspiratiile.

Cand scria Psalmul 139, David era constient de acest mare adevar, mult incurajator si mangaietor pentru unii, dar in acelasi timp inspaimantator pentru altii:

„Doamne, Tu ma cercetezi de aproape si ma cunosti, stii cand stau jos si cand ma scol si de departe imi patrunzi gandul. Stii cand umblu si cand ma culc si cunosti toate caile mele. Caci nu-mi ajunge cuvantul pe limba si Tu, Doamne, il si cunosti in totul.” ( Psalmul 139,1-4 )

Da, sinceritatea sau lipsa ei nu poate fi contestata decat de Cel care cunoaste pe deplin, ca o carte deschisa, inima omului. Insa trebuie adaugat un lucru foarte important: sinceritatea inimii nu e suficienta pentru ca un om sa traiasca in adevar. Un om poate fi sincer si totusi sa mearga intr-o directie gresita.

Cineva poate dori cu toata sinceritatea sa ajunga la Bucuresti cand se afla in gara, insa daca nu se urca in trenul potrivit, poate ajunge in directie opusa. „Multe cai pot parea bune omului, dar la urma duc la moarte” ( Proverbe 16,25 )

Nimeni nu poate nega sinceritatea lui Saul, viitorul apostol Pavel, atunci cand, din ravna pentru Dumnezeu si credinta stramoseasca, cerea scrisori de imputernicire de la autoritatile religioase pentru a-i aresta pe crestinii din Damasc. Daca nu ar fi intervenit Insusi Domnul Iisus in viata lui pentru a schimba „macazul” si directia de mers, Saul ar fi fost pierdut in ciuda sinceritatii lui.

Da, exista o sinceritate care poate ucide, daca nu este insotita de o ratiune aflata sub directa calauzire a Duhului lui Dumnezeu. In acest articol voi continua prezentarea altor erori de gandire ( nu neaparat teologice ) ale miscarii antitrinitariene. Daca adeptii acestei miscari comit aceste erori in sinceritatea inimii lor sau, dimpotriva, cu rea-vointa, acest lucru il va stabili doar Dumnezeu.

   9) Schimbarea doctrinei cu privire la Dumnezeire este pusa de catre antitrinitarienii adventisti pe seama mortii pionierilor bisericii. In consecinta, se afirma ca biserica actuala nu mai este biserica pionierilor, locul conservatorilor fiind luat de liberalii adventisti care au dus biserica intr-o directie gresita.

Eroarea de gandire a miscarii antitrinitariene reiese din mai multe aspecte. In primul rand, antitrinitarienii adventisti ar trebui sa raspunda la o intrebare: Care etapa din istoria Bisericii Adventiste poate fi luata ca etalon doctrinar? Cea dintre anii 1844 si 1846, cand adventistii serbau duminica in locul Sabatului zilei a saptea? Sau cea dintre anii 1846 si 1855, cand credinciosii adventisti serbau Sabatul Poruncii a patra, insa nu dupa modelul biblic ( de la apus de soare la apus de soare ), ci dupa o metoda conventionala stabilita de oameni ( de la ora 18 la ora 18 )?

Ar trebui sa ne raportam din punct de vedere doctrinar la perioada dintre anii 1855 si 1863, cand adventistii cresteau porci si consumau alimente necurate din punct de vedere biblic, alcool, tutun, etc.? Biserica pionierilor adventisti a fost cea de dinainte de Conferinta de la Minneapolis din 1888, cand predomina legalismul, considerand ca omul poate fi mantuit prin faptele Legii?

Privind in istoria Bisericii Adventiste de Ziua a Saptea, nu putem sa nu recunoastem ca biserica s-a dezvoltat din punct de vedere doctrinar pe masura ce Dumnezeu ii descoperea mai multa lumina. Modul de lucru al lui Dumnezeu atat cu omul ca individ, cat si cu biserica Sa ca si colectivitate, este clar aratat in Scripturi: lumina este data treptat.

„Dar cararea celor neprihaniti este ca lumina stralucitoare, a carei stralucire merge crescand pana la miezul zilei.” ( Proverbe 4,18 )

„Mai am sa va spun multe lucruri, dar acum nu le puteti purta. Cand va veni Mangaietorul, Duhul adevarului, are sa va calauzeasca in tot adevarul…” ( Ioan 16, 12.13 p.p. )

Daca in cursul primelor decenii de dupa anul 1844, credinciosii adventisti au inteles treptat unele adevaruri care fac parte din doctrina actuala a bisericii: doctrina despre Sabatul zilei a saptea, despre Sanctuarul ceresc si Judecata de cercetare, despre principiile Reformei sanitare, Cele Trei Solii Ingeresti, Indreptatirea prin credinta si altele, de ce nu se admite ca si doctrina despre Dumnezeire s-a dezvoltat in mod dinamic?

Si aceasta cu atat mai mult cu cat pionierii bisericii au intrat in miscarea adventa fiecare cu propria sa conceptie despre Dumnezeire, conceptie mostenita din bisericile de provenienta. Unii dintre pionieri erau arieni ( J. M. Stephenson, Uriah Smith in prima parte a vietii ), altii erau semi-arieni ( John Andrews, James White, Joseph Bates, etc. ), iar altii erau trinitarieni ( Ellen White si majoritatea credinciosilor de rand, proveniti din Bisericile Metodiste si Baptiste ).

De ce se aplica un dublu standard: unele doctrine sunt acceptate, desi s-au dezvoltat in timp ( doctrinele despre Sabat, Indreptatirea prin credinta, Reforma sanitara, etc. ), in timp ce doctrina despre Dumnezeire este privita ca fiind statica si de neclintit?

Daca s-ar pune problema intoarcerii Bisericii Adventiste de azi la doctrina despre Dumnezeire a pionierilor, la care dintre crezurile acestora ar trebui ea sa se intoarca: la crezul arian, la crezul semi-arian sau la cel trinitarian spiritualist, predicat in bisericile protestante americane de la mijlocul secolului al XIX-lea ( cu totul diferit de trinitarianismul acceptat azi de Biserica Adventista )?

Biserica Adventista de azi este aceeasi biserica din vremea pionierilor, dupa cum un adult este aceeasi persoana cu copilul din care s-a dezvoltat. Identitatea bisericii este aceeasi deoarece „pietrele de hotar” doctrinare care au fost stabilite de pionierii miscarii advente au ramas neschimbate si vor ramane neschimbate pana la revenirea in glorie a Domnului Iisus Christos.

In alta ordine de idei, primele declaratii evident trinitariene in Biserica Adventista au fost facute in timpul vietii pionierilor si nu dupa moartea acestora. Mai mult decat atat, unele dintre cele mai clare declaratii in favoarea doctrinei Trinitatii au fost facute de Ellen White, cel mai proeminent dintre pionieri si unul dintre cei trei lideri ai Bisericii Adventiste, alaturi de James White si Joseph Bates.

In 1897, Ellen White a publicat in revista „Signs of the Times” un articol intitulat „Christos, Datatorul vietii”. In acel articol ea afirma: „In El ( Christos n.n. ) era viata originara, neimprumutata si nederivata” ( 8 aprilie 1897, p.6.7 ). Tot in 1897, Ellen White scria despre dumnezeirea Domnului Christos: El a fost egal cu Dumnezeul infinit si atotputernic…El este Fiul cel vesnic si care exista prin Sine Insusi” ( „Manuscript 101, 1897 )

In acelasi an, 1897, Ellen White afirma despre Duhul Sfant ca este a treia Persoana a Dumnezeirii ( „Special Testimonies for Ministries and Workers”, nr. 10/1897 ).

Cele doua afirmatii trinitariene au fost repetate de autoare in volumul „The Desire of Ages” ( in limba romana „Hristos Lumina Lumii” sau „Viata lui Iisus” ), publicat in 1898 ( p. 530;671 ).

In timpul unei cuvantari tinute inaintea studentilor din Avondale, Australia, in 1899, Ellen White declara: „Noi trebuie sa intelegem ca Duhul Sfant, care este o Persoana intocmai cum Dumnezeu este o Persoana, paseste in locurile acestea” ( „Manuscript 66, 1899 ).

In 1905, Ellen White scrie din nou despre conceptul de Trinitate ( folosind alte expresii echivalente ): „Sunt trei Persoane vii in acest Trio ceresc; in Numele acestor trei puteri – Tatal, Fiul si Duhul Sfant – sunt botezati cei care Il primesc pe Christos cu o credinta vie si aceste puteri vor conlucra cu supusii ascultatori ai cerului in eforturile lor de a trai o viata noua in Christos” ( „Special Testimonies”, Seria B, nr.7, p.62.63, 1905 ).

Exemplele pot continua si ne demonstreaza ca doctrina Trinitatii s-a dezvoltat nu dupa moartea pionierilor adventisti, ci chiar in timpul vietii lor, fiind sustinuta de cel mai proeminent dintre ei – Ellen White, mesagerul Bisericii Adventiste de Ziua a Saptea.

10) Credinciosii antitrinitarieni acuza Biserica Adventista ca a acceptat doctrina Trinitatii pentru a deveni mai populara intre confesiunile crestine. Iata o alta eroare de gandire a acestei miscari.

Astazi este recunoscut faptul ca Biserica Adventista are cateva doctrine specifice care nu se regasesc in crezul altor confesiuni crestine. Aceste adevaruri specifice sunt numite de Ellen White „pietre de hotar”, ele fiind stabilite de pionierii miscarii advente in urma multor zile si nopti de studiu, rugaciune si dezbateri, confirmate ulterior prin revelatiile primite de Ellen White. Iata ce declata insasi Ellen White cu privire la aceste doctrine specifice:

„Perioada de dupa 1844 a fost un timp de mareata importanta, cand uniti fiind, am descoperit doctrina curatirii Sanctuarului care are loc in cer, avand in acelasi timp o legatura foarte bine definita cu poporul lui Dumnezeu de pe pamant, cand primul, al doilea si cel de-al treilea inger prezinta standardul pe care scrie „poruncile lui Dumnezeu si credinta lui Iisus”. Una dintre invataturile cruciale cuprinse in aceasta solie este Sanctuarul din cer si chivotul continand Legea lui Dumnezeu pe care le-au vazut cei ce iubesc adevarul Sau. Lumina Sabatului Poruncii a patra stralucea puternic pe calea calcatorilor poruncilor lui Dumnezeu. Distrugerea celor rai face de asemenea parte din vechile hotare”. ( „Counsels to Writers and Editors, cap. 3, The Foundations, Pillars and Landmarks, 1888 ).

In acest paragraf Ellen White enumera cinci semne de hotar ( „landmarks” ) care deosebesc credinta adventista de crezul celorlalte confesiuni: 1) Anul 1844 si curatirea Sanctuarului ceresc; 2) Soliile celor trei ingeri din Apocalipsa cap.14; 3) Realitatea existentei Sanctuarului ceresc; 4) Sabatul zilei a saptea; 5) Starea omului in moarte si negarea suferintei intr-un iad vesnic.

Acum se ridica o intrebare fireasca: Daca Biserica Adventista ar fi urmarit popularitatea in sanul crestinismului, de ce oare nu a renuntat la pazirea Sabatului in favoarea duminicii, pe care o serbeaza majoritatea crestinilor? De ce Biserica Adventista nu a renuntat la doctrina Sanctuarului pentru a deveni mai populara, stiindu-se ca aceasta doctrina este specific adventista si foarte nepopulara intre celelalte confesiuni crestine?

De ce oare Biserica Adventista nu a renuntat la doctrina despre starea omului in moarte pentru a deveni mai populara, in conditiile in care majoritatea confesiunilor crestine marturisesc credinta in nemurirea naturala a sufletului si pedepsirea pacatosilor intr-un iad vesnic?  De ce nu au renuntat adventistii la principiile Reformei sanitare ( deosebirea intre alimentele curate si cele necurate, abstinenta de la consumul de alcool, tutun si droguri, etc. ) pentru ca biserica sa devina mai populara intre celelalte cofesiuni care nu respecta aceste principii de sanatate?

Mai mult decat atat, exista Biserica Unitariana, raspandita in multe tari ( Romania, Ungaria, Scotia, Tarile de Jos si SUA ) si care este destul de populara, desi a respins doctrina Trinitatii pe care o are majoritatea confesiunilor crestine.

In concluzie, argumentul adus de antitrinitarieni ca Biserica Adventista ar fi adoptat trinitarianismul pentru a deveni mai populara este complet nejustificat. Daca biserica ar fi urmarit popularitatea in aceasta lume, ea ar fi renuntat la acele doctrine specifice adventismului care o fac nepopulara: Sabatul, Sanctuarul si judecata preadventa, cele trei solii ingeresti, doctrina despre starea omului in moarte si principiile Reformei sanitare. La aceste doctrine, care sunt veritabile „pietre de hotar”, biserica nu a renuntat si nu va renunta niciodata, caci ele sunt fundamentate pe Cuvantul lui Dumnezeu si nu pe invataturile omenesti.

11) Unul dintre motivele pentru care antitrinitarienii nu pot accepta doctrina Trinitatii este faptul ca nu o pot explica rational. Aceasta motivatie o gasim in marturiile mai multor pionieri ai miscarii advente. Iata ce declara unul dintre ei, R. F. Cotrell in revista „Review and Herald”:

     „Motivele mele pentru care nu o adopt ( doctrina Trinitatii n.n. ) si nu o apar sunt: 1)…2) Nu m-am simtit niciodata chemat sa adopt sau sa explic ceea ce este contrar tuturor simturilor si ratiunii pe care Dumnezeu mi le-a dat. Toate incercarile mele de a explica un subiect ca acesta nu l-ar clarifica prietenilor mei” ( R. F. Cotrell, Review and Herald, 1 iunie 1869 ).

Ce se intampla daca un crestin accepta doar lucrurile pe care le poate intelege si le poate explica cu ajutorul logicii si al ratiunii umane? Daca acceptam doar aceste lucruri in crezul nostru doctrinar, unde mai e loc pentru credinta? Daca ne-am ghida dupa acest criteriu ( accept sa cred doar ceea ce poate fi explicat rational ) ar trebui sa respingem multe adevaruri biblice.

Ar trebui sa respingem nu doar doctrina Trinitatii, ci si adevarul despre Creatiune, Potop, intruparea Fiului lui Dumnezeu, minunile Vechiului si ale Noului Testament, profetiile, viziunile si multe alte lucruri pe care le acceptam doar prin credinta, fara a le putea trece prin filtrul ratiunii umane.

Biblia declara fara echivoc ca pentru noi, oameni limitati in puterea de intelegere, exista „lucruri ascunse” si „lucruri descoperite” ( vezi Deuteronomul 29,29 ). „Lucrurile ascunse” sunt ale lui Dumnezeu, in timp ce „lucrurile descoperite” sunt ale noastre. „Lucrurile ascunse” sunt ale lui Dumnezeu nu pentru ca El le tine in mod intentionat departe de intelegerea noastra, ci pentru ca ele depasesc puterea noastra de intelegere.

De ce oare Dumnezeu, Autorul Scripturii, a inclus in Biblie prima viziune data profetului Ezechiel ( vezi cap. 1 ) – o viziune in care apar fiinte ciudate, cu roti pline cu ochi, care se misca intr-un mod pe care niciun savant nu-l poate explica? Prin aceasta viziune Dumnezeu a dorit sa ne arate ca in Universul imens creat de El exista fiinte si lucruri care transcend ratiunea umana. De altfel, una dintre cele mai frumoase promisiuni cu privire la viata viitoare a celor mantuiti tocmai acest lucru il scoate in evidenta:

„Lucruri pe care ochiul nu le-a vazut, urechea nu le-a auzit si la inima omului ( ratiunea n.n. ) nu s-au suit, asa sunt lucrurile pe care le-a pregatit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc” ( 1 Corinteni 2,9 ).

Daca in limitarea gandirii noastre noi nu putem intelege lucrurile pe care le-a pregatit Dumnezeu pentru cei mantuiti, cum putem avea pretentia sa-L intelegem si sa-L explicam pe Dumnezeul care aduce la existenta asemenea lucruri?

Nici cea mai patrunzatoare ratiune si nici cea mai vie imaginatie omeneasca nu-L poate cuprinde pe infinitul Dumnezeu in toata maretia si gloria Sa.  Ca sa putem intelege si explica natura lui Dumnezeu, ar trebui sa fim cel putin egali cu El in putere intelectuala. Dar pentru ca nu suntem egali cu El in nicio privinta, a incerca sa-L explicam este o adevarata nebunie.

John Wesley spunea: „Aratati-mi un vierme care intelege omul si eu va voi arata un om care-L intelege pe Dumnezeu”. Natura lui Dumnezeu este o taina. In loc sa incercam sa o explicam, mai intelept este sa ne „descaltam” de pretentiile noastre, caci terenul acesta este un teren sfant.

12) Pe pagina de Facebook Proadvent – pagina a adventistilor antitrinitarieni – in 2 decembrie 2017 a fost postat un articol intitulat „Erezia trinitariana”. Articolul este alcatuit din zece declaratii prin care se incearca sa se demonstreze modul in care doctrina Trinitatii a „distrus” Dumnezeirea, jertfa si ispasirea fiului lui Dumnezeu. Iata ce se afirma la finalul articolului, la punctul 10:

„Prin inchinarea la duhul sfant ( a se observa scrierea cu litere mici! n.n. ), omenirea se inchina celei de-a treia fiinte din ierarhia cerului, Lucifer, care si-a asumat rolul de duh sfintitor in locul lui Hristos”.

Aici gasim una dintre cele mai grave erori ale miscarii antitrinitariene din Biserica Adventista. Sa presupunem ca Duhul Sfant este gandul sau mintea Tatalui ( dupa conceptia unora ) sau spiritul lui Christos depersonalizat de natura umana ( dupa opinia altora ). Cand un crestin se inchina Duhului Sfant, nu se inchina el tot Tatalui si Fiului, daca Duhul Sfant este o parte a Fiintei Tatalui sau Fiului? De unde ideea de idolatrie? Daca Duhul Sfant este tot Iisus Christos, insa depersonalizat de natura Sa umana, cum devine El un idol?

Daca ar fi adevarat ca inchinarea la Duhul Sfant este idolatrie, inseamna ca toti pionierii adventisti, inclusiv Ellen White si sotul sau, James White, au fost idolatri, caci ei au cantat laude la adresa Tatalui, Fiului si Duhului Sfant. In frumoasa doxologie cuprinsa in prima carte de imnuri compilata in 1849 de James White ( doxologia fusese compusa de episcopul anglican Thomas Ken in 1709 ) gasim urmatoarele versuri:

„Praise God from whom all blessings flow,

Praise Him, all creatures here below;

Praise Him above, ye heavenly host:

Praise Father, Son and Holy Ghost!”

( „Laudati pe Dumnezeul de la care vin toate binecuvantarile;

Laudati-L toate creaturile de aici, de jos.

Laudati-L sus, voi, ostirea cereasca,

Laudati pe Tatal, Fiul si Duhul Sfant!” )

Acest imn de lauda nu mai apare in cartea de imnuri din 1852, insa in 4 ianuarie 1881, Ellen White il citeaza la incheierea unui articol din Review and Herald ( art.c, par.18 ): „Fie ca daruri de bunavoie sa fie aduse cu bucurie Domnului; sa-I consacram tot ce avem si atunci vom putea sa ne unim cu totii ca sa-i inaltam cantari:

„Praise God from whom all blessings flow,

Praise Him, all creatures here below;

Praise Him above, ye heavenly host:

Praise Father, Son and Holy Ghost!”

In 1892, Ellen White, scriind in jurnalul sau din Australia, se folosea de aceeasi doxologie in care aducea lauda Tatalui, Fiului si Duhului Sfant ( Ms 39, 1892, Diary December 1892 ). In 1896, Uriah Smith, unul dintre pionierii de seama ai miscarii advente, scria despre aceeasi doxologie, in revista Review and Herald, in termenii urmatori:

„… in formula de botez, Numele „Sfantul Duh” sau „Duhul Sfant” este asociat cu cel al Tatalui si al Fiului. Si daca Numele poate fi folosit astfel, de ce nu ar putea fi, pe buna dreptate, parte a aceleiasi Trinitati in imnul de lauda „Lauda Tatalui, Fiului si Sfantului Duh?” ( Uriah Smith, Review and Herald, vol.73, nr.43, p.685 ).

Cand lucrarea Duhului Sfant este pusa in seama lui Satana, iar Duhul Sfant Insusi este identificat ca fiind spiritul lui Lucifer, Mantuitorul trage un semnal de alarma: deja este vorba de pacatul savarsit impotriva Duhului Sfant ( vezi Matei 12, 22-32 ).

Iata cum comenteaza Ellen White acest pasaj biblic in care Domnul Christos vorbeste despre cel mai grav pacat pe care-l pot savarsi oamenii – pacatul de neiertat:

     „Cu putin timp inainte de lucrul acesta, Iisus facuse a doua minune de vindecare a unui demonizat, orb si mut, iar fariseii repetasera acuzatia: „Cu ajutorul domnului dracilor scoate El dracii” ( Matei 9,34 ). Christos le-a spus lamurit ca daca pun lucrarea Duhului Sfant in seama lui Satana, ei rup legatura cu izvorul binecuvantarilor. Cei care au vorbit impotriva lui Iisus fara sa fie constienti de caracterul Lui divin pot primi iertare, deoarece prin Duhul Sfant ei pot sa fie adusi sa-si vada greselile si sa se pocaiasca. Oricare ar fi pacatul, daca sufletul se pocaieste si crede, vina este spalata prin sangele lui Christos; dar acela care leapada lucrarea Duhului Sfant se asaza intr-o situatie in care pocainta si credinta sunt cu neputinta. Numai prin Duhul Sfant lucreaza Dumnezeu in inima; cand leapada in mod deliberat Duhul lui Dumnezeu si declara ca El este de la Satana, oamenii taie legatura prin care Dumnezeu poate sa comunice cu ei. Cand, in cele din urma, Duhul Sfant este respins, Dumnezeu nu mai poate face nimic”. ( Ellen White, „Hristos Lumina Lumii”, 321.3 )

„De fapt, ce este pacatul impotriva Duhului Sfant? – afirma aceeasi autoare intr-o alta lucrare. Este atunci cand, in mod voit, atribuim lui Satana lucrarea Duhului Sfant”. ( „Marturii pentru comunitate”, vol. 5, 634.1 )

Este cutremurator! Poate un om sa ajunga intr-o situatie mai grava?

– Va urma –

Lori Balogh

 

Acest articol a fost publicat în Tri(u)nitatea Divina și etichetat cu , , . Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Spam protection by WP Captcha-Free