Epistola către romani – Cap. 8:28-39
Pe creștin nimic nu-l poate despărți de dragostea lui Dumnezeu
28. „De altă parte știm că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, și anume spre binele celor ce sunt chemați după planul Său.
29. Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a și hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie cel dintâi născut dintre mai mulți frați.
30. Și pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte, i-a și chemat; și pe aceia pe care i-a chemat, i-a și socotit neprihăniți; iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniți, i-a și proslăvit.
31. Deci, ce vom zice noi în fața tuturor acestor lucruri? Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?
32. El, care n-a cruțat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toți, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?
33. Cine va ridica pâră împotriva aleșilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Acela care-i socotește neprihăniți!
34. Cine-i va osândi? Christos a murit! Ba mai mult, El a și înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu și mijlocește pentru noi!
35. Cine ne va desparți pe noi de dragostea lui Christos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia?
36. După cum este scris: „Din pricina Ta suntem dați morții toată ziua; suntem socotiți ca niște oi de tăiat.”
37. Totuși în toate aceste lucruri noi suntem mai mult decât biruitori prin Acela care ne-a iubit.
38. Căci sunt bine încredințat că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare,
39. nici înălțimea, nici adâncimea, nicio altă făptură nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu care este în Christos Iisus, Domnul nostru.”
Romani 8:28-39
După ce tratează problema suferinței umane, dar și a Creației în contrast cu slava viitoare care îi așteaptă pe cei răscumpărați și înfiați, și după ce vorbește de mângâierea și ajutorul oferit de Duhul Sfânt în rugăciunile lor, apostolul Pavel ne oferă una dintre cele mai încurajatoare asigurări de pe paginile Scripturii: „De altă parte știm că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, și anume spre binele celor ce sunt chemați după planul Său” (vers. 28).
În viața aceasta ni se întâmplă multe lucruri pe care nu le înțelegem, fapt care îi conduce pe unii creștini la dezamăgire și chiar la necredință. Cu toate acestea, Pavel afirmă un adevăr pe care toți creștinii autentici îl susțin: „Știm că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu.”
Chiar toate lucrurile? Și cele rele? Poate o boală sau un accident să lucreze spre binele unui copil al lui Dumnezeu? Conform celor afirmate de apostol, da, chiar și evenimentele nefericite și chiar tragice pot lucra spre binele celor care Îl iubesc pe Dumnezeu.
Dacă ar fi să ilustrăm ceea ce afirmă Pavel în versetul 28, poate că cea mai potrivită ilustrație este aceea a unui mecanism de ceas plin cu rotițe dințate, toate mișcându-se după un scop dinainte hotărât. Numai că nu toate rotițele se mișcă în același sens, nu toate se mișcă înainte. Sunt și rotițe care se rotesc în sens invers, contrar așteptărilor unui necunoscător.
Totuși, cel care a proiectat mecanismul ceasului a armonizat mișcările tuturor rotițelor: și a celor care se rotesc într-un sens, dar și a celor care se rotesc în sens invers, în așa fel încât în final ceasul să arate ora exactă.
Când Pavel afirmă că „toate lucrurile lucrează spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu”, el se referă, desigur, nu doar la evenimentele fericite din viața unui credincios, ci și la cele care îi provoacă suferință, frustrare și tulburare. Însă el adaugă un cuvânt foarte important pentru a înțelege dinamica Providenței divine: „împreună”. Toate lucrurile, și cele bune, și cele rele din viața noastră lucrează „împreună” spre binele nostru.
În acest punt, este necesară o precizare importantă: „Binele”, în viziunea lui Pavel, diferă de binele dorit de omul pământesc. În calitate de Tată al nostru, Dumnezeu dorește binele suprem al copiilor Săi de pe pământ. Or binele suprem nu înseamnă o viață lipsită de griji și suferințe, ci acea viață „din belșug” pe care a promis-o Mântuitorul „oilor” Sale credincioase (vezi Ioan 10:10).
Este adevărat că Tatăl ceresc îi poate binecuvânta și chiar îi binecuvântă pe copiii Săi chiar și în această viață trecătoare. Însă El nu așază câte un clopot de sticlă peste fiecare copil al Său, ferindu-l de orice suferință pe pământ. Dumnezeu îngăduie suferința în viața copiilor Săi cu un scop precis: dezvoltarea caracterului lor și pregătirea pentru adevărata viață, cea veșnică.
Atunci când nu înțelegem de ce ni se întâmplă și nouă anumite lucruri rele, nedorite, totuși putem să ne încredem în Dumnezeu, crezând că El știe ce face, că El nu greșește niciodată și că Providența Sa va conduce lucrurile în așa fel încât în final să ne bucurăm de mântuirea Lui. Încrederea în Dumnezeu în momentele în care nu înțelegem ce ni se întâmplă este dovada credinței autentice.
Este credința mult încercatului Iov, care nu înțelegea sensul tragediilor din viața sa, deși Îl iubea pe Dumnezeu; este credința lui Moise, care nu a înțeles de ce Dumnezeu nu i-a îngăduit să între în Canaanul mult dorit, deși timp de 40 de ani a purtat pe umeri povara călăuzirii unui popor încăpățânat; este credința lui Iisus care, deși nu înțelegea de ce Tatăl L-a părăsit în momentele supreme ale jertfei Sale, totuși Și-a predat duhul în mâinile Sale.
Nimic din ceea ce se întâmplă în viața unui copil al lui Dumnezeu nu se întâmplă fără permisiunea Domnului (vezi Iov 1:12; 2:6). Și dacă El îngăduie în viața noastră încercări, suferințe și descurajări, aceasta se întâmplă nu cu scopul de a ne pedepsi și distruge, ci cu cel de a ne disciplina, de a ne desăvârși și a ne pregăti pentru viața viitoare (vers. 17).
Este cunoscut faptul că suferința poate să ne scape din vraja acestei lumi și poare reaprinde în noi dorul de cer. Ea ne ajută să ne sprijinim pe puterea harului lui Dumnezeu și nu pe propria noastră ființă, făcându-ne smeriți și dispuși să fim mai răbdători și empatici în relațiile cu semenii noștri.
Toți cei care au trecut cu bine prin școala suferinței au recunoscut în final că a fost bine că au fost smeriți și că Dumnezeu i-a călăuzit spre binele lor vremelnic și veșnic. Psalmistul recunoaște cu sinceritate: „Este spre binele meu că m-ai smerit, ca să învăț orânduirile Tale.” (Psalmul 119:71).
După experiențele dureroase trăite din cauza invidiei fraților săi, Iosif ajunge în final să recunoască public și să mărturisească: „Voi, negreșit, v-ați gândit să-mi faceți rău, dar Dumnezeu a schimbat răul în bine, ca să împlinească ceea ce se vede azi, și anume să scape viața unui popor în mare număr” (Geneza 50:20). Același apostol Pavel le scrie credincioșilor evrei: „Este adevărat că orice pedeapsă deocamdată pare o pricină de întristare, și nu de bucurie, dar mai pe urmă aduce celor care au trecut prin școala ei roada dătătoare de pace a neprihănirii” (Evrei 12:11).
Însă mai este necesară o precizare: Providența divină lucrează în felul descris de apostol în versetul 28 doar pentru cei ce Îl iubesc pe Dumnezeu. Dragostea omului față de Dumnezeu este un răspuns la iubirea lui Dumnezeu față de el.
Dacă este valabilă afirmația că „toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu”, trebuie să fie valabil și corolarul acestei afirmații: Nu toate lucrurile lucrează împreuna spre binele celor ce nu Îl iubesc pe Dumnezeu. De ce? Nu sunt și ei copii ai lui Dumnezeu prin Creație? Desigur! Însă prin alegerile lor greșite ei s-au vândut puterilor întunericului care le controlează viața. Ei au ales un alt domn căruia îi slujesc și, prin urmare, trebuie să suporte consecințele alegerii lor.
Ultima parte a versetului 28, împreuna cu versetele 29 și 30 ridică o problemă spinoasă în creștinism: Este vorba aici de predestinație sau Pavel are în vedere cu totul altceva? Unii creștini văd în acest pasaj o dovadă elocventă a existenței unei predestinări necondiționate la mântuire. Însă apostolul nu acest lucru vrea să-l sublinieze aici.
Expresia „chemați după planul Său” spune multe despre Dumnezeul căruia ne închinăm. În calitate de Tată al întregii Creații, Dumnezeu are un plan care cuprinde cele mai înalte și și mai nobile idealuri pentru copiii Săi. Însă acest plan nu le este impus oamenilor. „Dumnezeu este dragoste” (1 Ioan 4:8), iar dragostea veritabilă nu forțează niciodată conștiința cuiva și nu impune nimic persoanei iubite. Dumnezeu doar îi cheamă pe oameni la mântuire, ca ei să beneficieze de harul Său mântuitor.
Uneori, Mântuitorul ne surprinde prin întrebările pe care le pune unor suferinzi care apelează la El pentru ajutor. Pe paraliticul de 38 de ani de la scăldătoarea Betesda, Domnul îl întreabă: „Vrei să te faci sănătos?” (Ioan 5:6). Iar orbului Bartimeu din Ierihon Iisus îi pune o întrebare la fel de stranie pentru noi: „Ce vrei să-ți fac?” (Marcu 10:51).
Oare acești oameni suferinzi mai aveau nevoie să fie întrebați dacă vor sau nu să fie vindecați? Din perspectiva noastră, astfel de întrebări sunt un nonsens. Din perspectiva divină însă, mai ales din cea a luptei dintre bine și rău, întrebările sunt pe deplin justificate, deoarece Dumnezeu nici nu vindecă, nici nu mântuiește pe nimeni împotriva voinței lui. Liberul arbitru al ființelor inteligente din Univers, chiar și cel al omului păcătos, este garantat de Creator. De aceea, mântuirea nu este impusă de Dumnezeu unui om care nu o dorește.
Dacă omul răspunde pozitiv chemării lui Dumnezeu la mântuire și slujire, El trimite Duhul Său pentru a face chemarea efectivă. În acest scurt pasaj (vers. 28-30), considerat de unii comentatori că susținând doctrina predestinării, există o afirmație care clarifică sensul celor scrise de apostol: „pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte” (vers. 29). Este evident că această „cunoaștere mai dinainte” se referă la una dintre atributele Divinității: preștiința.
Dacă din ecuație ar lipsi acest atribut divin, da, am putea crede că Pavel face aici o descriere a predestinării. Însă faptul că Dumnezeu îi cunoaște mai dinainte de a se naște pe copiii Săi (vezi Psalmul 137:13-16) stă la baza tuturor actelor săvârșite de Dumnezeu în cadrul Planului de Mântuire pentru copiii Săi:
– El hotărăște mai dinainte ca cei credincioși să fie asemenea chipului Domnului Christos (vers. 29).
– El îi cheamă la mântuire și slujire pe cei hotărâți mai dinainte (vers. 30).
– El îi socotește neprihăniți (îndreptățiți) pe cei hotărâți și chemați și care răspund chemării divine (vers. 30).
– El îi proslăvește pe cei hotărâți mai dinainte, chemați și îndreptățiți (vers. 30).
Pentru a nu cădea în plasa învățăturilor eronate ale predestinării omului, este foarte important să observăm că Dumnezeu știe mai dinainte ce alegeri vor face oamenii și pe baza acestei preștiințe El ia decizia de a-i chema, îndreptăți și proslăvi. Ar fi cu totul nedrept și nedemn pentru caracterul Său desăvârșit ca Dumnezeu să hotărască în dreptul oamenilor care dintre ei să fie mântuiți și care să fie pierduți, facă ca ei înșiși să aibă posibilitatea de alegere. Iar în final, să-i cheme pe acești oameni la judecată! Unde ar mai fi principiul liberului arbitru și, mai ales, cum ar mai putea Dumnezeu să fie dragoste dacă pe unii oameni i-ar hotărî mai dinainte să fie pierduți?
Teoria predestinării anulează complet responsabilitatea omului, ceea ce face ca judecata divină să fie, dacă nu nedreaptă, cel puțin inutilă. O dovadă puternică în favoarea preștiinței divine este profeția biblică. În profeție, sunt prezise anumite evenimente din viața indivizilor sau a popoarelor cu zile, luni, ani sau chiar secole și milenii înainte ca ele să se întâmple. Însă evenimentele nu au loc pentru că au fost prezise, ci ele sunt prezise deoarece vor avea loc.
Dacă în privința predestinării individuale la mântuire nu există nicio dovadă biblică, există totuși un anumit gen de predestinare: aceea că Dumnezeu a hotărât mai dinainte, conform Planului de Mântuire alcătuit cândva în veșnicia trecutului, ca toți oamenii care vor răspunde pozitiv la chemarea harului Său să fie mântuiți. Alegere reprezintă totuși „macazul” care îl conduce pe un om să ajungă pe o linie moartă sau să moștenească Împărăția cerurilor.
Sunt numeroase texte biblice care afirmă dorința lui Dumnezeu ca toți oamenii să fie mântuiți, contrazicând teoria predestinării unora pentru viață veșnică, iar a altora pentru moarte veșnică (vezi 1 Timotei 2:4; 2 Petru 3:9; Ezechiel 33:11; Matei 11:28; Apocalipsa 22:17; Ioan 3:16 etc.). Deși toți oamenii sunt chemați de harul lui Dumnezeu la mântuire, doar puțini răspund afirmativ, adevăr trist prezis de Însuși Domnul Christos: „Mulți sunt chemați, dar puțini sunt aleși” (Matei 22:14).
Planul lui Dumnezeu cu omenirea căzută cuprinde și refacerea chipului lui Dumnezeu în om: „să fie asemenea chipului Fiului Său” (vers. 29). Acesta este destinul glorios al fiecărui creștin, după cum afirmă același apostol în alte scrieri epistolare ale sale: „Și după cum am purtat chipul celui pământesc, tot așa vom purta și chipul Celui ceresc” (1 Corinteni 15:49). „Noi toți privim cu fața descoperită slava Domnului și suntem schimbați în același chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului” (2 Corinteni 3:18).
În versetul 29, apostolul Pavel afirmă despre Domnul Christos că El este întâiul născut dintre mai mulți frați, prin frați înțelegându-se cei pe care Dumnezeu i-a hotărât mai dinainte, i-a chemat și i-a îndreptățit. Folosind termenul grecesc „prototokos” în dreptul Domnului Christos (vezi Matei 1:25; Luca 2:7; Coloseni 1:15; Evrei 1:6; Apocalipsa 1:5), Pavel pune accentul asupra poziției lui Christos în marea familie a celor răscumpărați, și anume aceea de frate mai mare.
Ideea că Iisus, ca înainte mergător al omenirii și în calitatea Sa de al doilea Adam (vezi 1 Corinteni 15:45), este fratele mai mare al celor răscumpărați apare și în Epistola către evrei: „Căci Cel ce sfințește și cei ce sunt sfințiți sunt dintr-Unul. De aceea, Lui nu-I este rușine să-i numească frați” (Evrei 12:11,17). Cei născuți din nou, ”din apă și din Duh” (vezi Ioan 3:5) sunt înfiați de Tatăl ceresc și adoptați în marea Sa familie cerească (vezi Evrei 12:23). Ce privilegiu de neînțeles pentru mintea omenească ne este oferit! Noi, niște biete ființe decăzute și păcătoase, să ajungem să fim considerați fii ai lui Dumnezeu și frați ai Domnului și Mântuitorului Iisus Christos!
Versetele 31-39 reprezintă un adevărat imn al biruinței și al certitudinii creștine. Până în acest punct al epistolei sale, Pavel a dezvoltat două teme majore: 1) A demonstrat universalitatea păcatului care i-a atins deopotrivă pe iudei și pe neamuri (vezi cap. 1:18-3:20) și a prezentat planul inițiat de Dumnezeu, constând din îndreptățirea, sfințirea și glorificarea omului căzut (vezi cap. 3:21-8:30). Acum Pavel vorbește despre certitudinile celui credincios, folosindu-se de câteva întrebări retorice.
Prima întrebare se găsește în versetul 31: „Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?” Felul în care apostolul pune această întrebare nu lasă niciun dubiu că Dumnezeu este de partea celui credincios. De fapt, acest adevăr stă la baza Evangheliei. Dacă Dumnezeu este de partea noastră – vrea să spună apostolul -, ce mai contează cine este împotriva noastră? Aceasta nu înseamnă că nu se vor găsi împotrivitori care să îi persecute pe cei credincioși. Însăși viața lui Pavel demonstrează acest lucru. Însă ce mai contează din moment ce acolo unde este Dumnezeu, este Majoritatea?
Când Elisei și slujitorul său au fost încercuiți în cetatea Dotan de armatele siriene vrăjmașe, slujitorul profetului s-a temut. Însă Elisei avea o certitudine pe care a împărtășit-o și slujitorului său și care s-a adeverit curând: „El a răspuns: «Nu te teme, căci mai mulți sunt cei cu noi decât cei cu ei» (2 Împărați 6:16). Deși nevăzut, Dumnezeu era prezent împreuna cu oștirile îngerești, gata să vină în ajutorul slujitorilor Săi.
A doua întrebare retorică a apostolului face apel la rațiune: „El, care n-a cruțat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toți, cum nu ne va da, fără plată, toate lucrurile?” (vers. 32). Logica gândirii lui Pavel este următoarea: Dacă Dumnezeu a plătit un preț atât de mare, oferindu-L pe Fiul Său prea iubit ca jertfă, oare va lăsa lucrurile neterminate? Oare nu va împlini El și celelalte puncte ale Planului de Mântuire, după ce a plătit acest preț uriaș?
Lui Dumnezeu nu-i plac lucrurile făcute pe jumătate, de aceea jertfa lui Christos este garanția supremă că promisiunile lui Dumnezeu se vor împlini până la ultima în cele mai mici detalii. Dumnezeu e dispus să meargă până la capăt pentru a mântui pe păcătosul care se întoarce la El asemenea fiului risipitor din parabolă.
A treia întrebare retorică se găsește în versetul 33: „Cine va ridica pâră împotriva aleșilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Acela care-i socotește neprihăniți!” Această întrebare pare să ne introducă într-o sală de judecată în care Dumnezeu, marele Judecător, îl îndreptățește pe păcătos și îl achită, fapt pentru care nimeni nu mai îndrăznește să aducă acuzații împotriva lui. Păcătosul îndreptățit nu mai are acuzatori ale căror acuzații să stea în picioare, căci el a găsit un adăpost sigur în Christos.
Cea de-a patra întrebare: „Cine-i va osandi?” (vers. 34) este legată de cea anterioară. Răspunsul apostolului este o definiție a Evangheliei, cuprinzând doar în câteva cuvinte cele mai importante momente ale Planului de Mântuire: 1) moartea lui Christos; 2) învierea Sa; 3) înălțarea și șederea la dreapta Tatălui; 4) mijlocirea lui Christos în calitate de Mare Preot.
Deși Satana îi acuză pe urmașii lui Christos de toate căderile lor, Christos vine în apărarea acestora, arătând spre prețul pe care El Însuși l-a plătit pentru răscumpărarea lor. Marea noastră certitudine se bazează pe adevărul de neclintit că Mântuitorul nostru nu este Unul mort, ci Unul viu, care stă la dreapta Tatălui în calitate de Mare Preot al omenirii căzute. Mai mult decât atât, Mântuitorul este întronat și îmbrăcat cu putere și slavă cerească, ceea ce ne aduce o și mai mare certitudine a mântuirii.
Cea de-a cincea și ultima întrebare a apostolului se referă la relația de dragoste care există între Christos și copiii Săi credincioși: „Cine ne va despărți pe noi de dragostea lui Christos?” (vers. 35). În răspunsul său dezvoltat pe parcursul a cinci versete (35-39), Pavel amintește câteva lucruri (situații, evenimente, ființe, autorități) care ar putea să-l separe pe om de dragostea lui Christos, fără însă a reuși acest lucru: necazul, strâmtorarea, prigonirea, foametea, lipsa de îmbrăcăminte, primejdiile, sabia,moartea, viața (pamântească), îngerii (cei răi), stăpânirile, puterile (omenești sau spirituale), lucrurile de acum sau cele viitoare (stările de lucruri din lumea de azi sau din viitor), înălțimea și adâncimea (distanțele fizice) și nicio altă făptură.
Toate aceste lucruri pot fi folosite de Satana pentru a-l desparți pe cel credincios de dragostea lui Christos, însă, pentru cel care Îl iubește cu adevărat, ele nu vor fi niciodată un obstacol. Totuși există un singur lucru care ne poate despărți de Christos și mântuirea Sa: propria noastră alegere greșită, voința noastră proprie de a ne desparți de El. Peste această voință liberă a omului Dumnezeu nu trece.
Da, este foarte greu să fii pierdut! Dragostea lui Dumnezeu ne-a pus la dispoziție tot ce avem nevoie pentru a fi „mai mult decât biruitori prin Acela care ne-a iubit” (vers. 37). De aici vine certitudinea mântuirii noastre. Dacă privim la Christos, mântuirea noastră e sigură. Dacă privim la noi, mântuirea noastră e ca valurile mării. Siguranța mântuirii nu rezidă în ceea ce putem face noi, ci în ceea ce face Dumnezeu pentru noi și în locul nostru.
În viață ne putem îndoi de multe lucruri, însă niciodată să nu ne îndoim de dragostea lui Dumnezeu față de noi. Câtă vreme contemplăm această dragoste infinită și o acceptăm în viața noastră, picioarele noastre stau pe stânca mântuirii. Când însă privim la noi, la eforturile noastre de a fi sfinți, la defectele caracterelor noastre, picioarele ne stau pe valuri nesigure și oricând ne putem scufunda în abisul deznădejdii.
Pavel încheie capitolul 8 într-o notă de nemărginită încredere în iubirea mântuitoare a lui Dumnezeu. Este un strigăt de triumf al credinței de care se poate bucura orice suflet care L-a ales pe Christos ca Domn și Mântuitor personal.
Lori Balogh
