Epistola către romani – Cap. 9:1-5
Pavel și mântuirea israeliților
1. „Spun adevărul în Christos, nu mint; cugetul meu, luminat de Duhul Sfânt, îmi este martor,
2. că simt o mare întristare și am o durere necurmată în inimă.
3. Căci aproape că doresc să fiu eu însumi anatema, despărțit de Christos, pentru frații mei, rudele mele trupești.
4. Ei sunt israeliți, au înfierea, slava, legămintele, darea Legii, slujba dumnezeiască, făgăduințele,
5. patriarhii, și din el a ieșit, după trup, Christosul, care este mai presus de toate lucrurile, Dumnezeu binecuvântat în veci. Amin!”
Romani 9:1-5
Capitolul 8 al Epistolei către romani s-a încheiat într-o notă luminoasă și plină de nădejdea mântuirii. Pavel vorbise despre certitudinea unei relații de dragoste cu Christos pe care niciun lucru prezent sau viitor nu o poate distruge, afară de cazul în care omul însuși dorește să iasă din această relație.
Însă apostolul este frământat de o mare problemă care îi cauzează „o mare întristare” și „o durere necurmată în inimă” (vers. 2): atitudinea propriului său popor față de Evanghelie. Intuind că unii dintre cititorii epistolei ar putea să se îndoiască de unele dintre afirmațiile sale, Pavel vrea să-i asigure pe aceștia de toată sinceritatea sa și de autenticitatea celor pe care le va afirma în continuare.
De trei ori subliniază apostolul în versetul 1 faptul că va fi sincer în ceea ce va afirma mai departe: „Spun adevărul în Christos, nu mint. Și cugetul meu, luminat de Duhul Sfânt, îmi este martor.”
De ce simte Pavel „o durere necurmată în inimă”? El se gândește acum la conaționalii săi, poporul ales al lui Dumnezeu care, deși ar fi trebuit să fie primul în acceptarea Evangheliei, a lepădat-o într-o mare măsură. Dacă Evanghelia aduce mântuire aleșilor lui Dumnezeu, de ce – se întreabă apostolul -, poporul său respinge acest dar al harului divin? Mai mult decât atât, e ce poporul iudeu a manifestat o opoziție atât de înverșunată față de o Evanghelie care-i promitea îndreptățirea, sfințirea și, în final, mântuirea?
Durerea lui Pavel, pricinuită de împotrivirea iudeilor față de Evanghelie, este atât de mare încât în versetul 3 mărturisește că „aproape doresc să fiu eu însumi anatema, despărțit de Christos, pentru frații mei, rudele mele trupești.” Termenul „anatema” este mult discutat în lumea teologilor, iar traducerea King James Version (KJV) folosește în locul lui cuvântul „blestemat”.
Ce a vrut să comunice Pavel folosind acest termen? O comparație între apostolul Pavel și Moise ne poate ajuta să înțelegem sensul termenului. Din Vechiul Testament aflăm că, după ce poporul Israel a păcătuit la Sinai, închinându-se vițelului de aur, Moise a mijlocit pentru poporul său, zicând: „Ah, poporul acesta a făcut un păcat foarte mare! Și-au făcut un dumnezeu din aur. Iartă-le acum păcatul! Dacă nu, șterge-mă din cartea Ta pe care ai scris-o!” (Exodul 32:31,32).
În cazul lui Moise, din răspunsul Domnului rezultă că o astfel de cerere nu poate fi împlinită: „Domnul a zis lui Moise: «Pe cel ce a păcătuit împotriva Mea, pe acela îl voi șterge din cartea Mea» (vers. 33). În mod asemănător, Pavel ar fi dorit ca el însuși să fie exclus de la mântuire, dacă prin această renunțare poporul său ar fi putut fi salvat.
Dar ca și în cazul lui Moise, nici în cazul lui Pavel o astfel de rugăciune nu putea fi ascultată. Conștient de lucrul acesta, el se exprimă cu o anumită rezervă în versetul 3: „Căci aproape că doresc să fiu eu însumi anatema, despărțit de Christos.” Deși situațiile în care s-au aflat Moise și Pavel erau foarte asemănătoare, a existat totuși o diferență: În timp ce Moise s-a oferit să moară împreună cu poporul său, Pavel dorea să moară pentru poporul evreu.
Având o asemenea dorință, apostolul dovedea că dragostea sa față de conaționalii săi era o dragoste jertfitoare de sine altruistă și necondiționată. Dragostea apostolului pentru poporul sau era doar o picătură din infinita dragoste neegoistă pentru întreaga lume.
Deși avea această dorință în inimă, Pavel știa că o asemenea cerere nu putea fi împlinită. El tocmai scrisese în finalul capitolului 8 că nu există nimic în cer și pe pământ care să-l poată despărți pe cel credincios de dragostea lui Christos, afară doar dacă omul alege să întoarcă spatele lui Dumnezeu. De aceea Pavel se exprimă într-un mod din care putem înțelege că exista o dorință reală din partea sa, însă ea a fost abandonată nefiind realizabilă.
Versetele 4 și 5 enumera marile privilegii pe care le-a avut poporul Israel în cadrul Planului de Mântuire, privilegii care i-au conferit un rol esențial în istoria mântuirii. În cele două versete, apostolul enumeră opt privilegii care ar fi trebuit să facă din poporul ales o adevărată „lumină a lumii”, primii beneficiari ai Evangheliei și cei mai plini de râvnă misionari ai lumii.
1) Iudeii au înfierea.
În capitolul 8:5, Pavel explicase ce urmări binecuvântate are actul divin al înfierii: Duhul de înfiere ne face să strigăm „Ava!”, adică „Tată!”, și ne eliberează de simțământul de teamă în prezența lui Dumnezeu.
Ideea de înfiere implică o relație vie și profundă între Dumnezeu și om, între Dumnezeu și un popor. Când Moise a fost trimis de Dumnezeu în Egipt pentru a pregăti calea eliberării poporului ales din robie, el trebuia să-i spună lui faraon: „Israel este fiul Meu, cel ,întâi născut al Meu” (Exodul 4:22). Începutul „adoptării” și al înfierii poporului evreu a fost marcat de chemarea lui Avraam și a seminței lui, pentru a deveni poporul ales al lui Dumnezeu.
Apoi, în întreaga istorie a Vechiului Testament – oricât a fost ea de zbuciumată -, Israel a fost adesea numit întâiul născut al lui Dumnezeu, în timp ce Dumnezeu este numit Tatăl lui Israel (vezi Ieremia 31:9). Romani 9:4 este singurul loc în Scriptură în care se vorbește despre înfierea poporului Israel ca un act al harului divin. Dumnezeu a ales acest popor, căruia i-a dat numeroase privilegii, dar i-a încredințat și numeroase responsabilități.
2) Iudeii au slava.
În acest context, termenul „slavă” se referă la semnul vizibil al prezenței lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său. Niciun alt popor nu a beneficiat de atâtea semne clare, evidente, ale prezenței divine în mijlocul său. Prezența stâlpului de nor și de foc în timpul călătoriei prin pustiu, precum și existența șechinei în sanctuarul din vechime erau dovezi că Dumnezeu era acolo, în mijlocul poporului pe care l-a ales.
3) Iudeii au legămintele.
Iudeii erau beneficiarii legămintelor făgăduinței încheiate de Dumnezeu cu strămoșii lor Avraam, Moise și David și față de care neamurile erau străine (vezi Efeseni 2:12,13). Aceste legăminte le aduceau iudeilor privilegii unice, dar și responsabilități pe măsură. Din nefericire, ei au ajuns să considere aceste legăminte ca însemnând obligația lui Dumnezeu de a-i binecuvânta necondiționat cu protecție și bunăstare, fără ca ei să împlinească responsabilitățile care le reveneau.
4) Iudeii au Legea.
Referindu-se la privilegiul poporului său de a avea „darea Legii”, Pavel se referă cu siguranță la legile date de Dumnezeu poporului Israel la Sinai. În comparație cu celelalte popoare, iudeii erau favorizați cu descoperirea voii lui Dumnezeu în prevederile Legii Sale scrise. Celelalte popoare se bucurau de această descoperire doar prin intermediul conștiinței și al naturii.
Din nefericire, nici la acest capitol poporul evreu nu a fost la înălțimea așteptărilor lui Dumnezeu. Chiar liderii religioși din vremea Domnului Christos (cărturarii și fariseii) au fost acuzați de Iisus de nesocotirea poruncilor clare ale lui Dumnezeu în folosul tradițiilor omenești (vezi Matei 15:3-9).
Deși iudeii se mândreau cu revelația specială a voinței divine, Pavel este nevoit să-i mustre pentru concepția lor greșită că o simplă posedare a Legii, fără ascultare de preceptele ei, nu poate aduce aprobarea și binecuvântarea lui Dumnezeu (vezi Romani 2:17-29).
5) Iudeii au „slujba dumnezeiască”.
Pavel se referă desigur la ceremoniile de la templu. Aceste „slujbe dumnezeiești” aveau menirea de a dezvălui pe înțelesul omului marile etape ale Planului de Mântuire și de a pregăti un popor sfânt pentru venirea lui Mesia. Din nefericire, și la acest capitol poporul Israel a dat greș, atenția lui rezumându-se doar la împlinirea ceremoniilor exterioare, dar pierzând sensul mesajului pe care acestea îl conțineau.
6) Iudeii au făgăduințele.
Pavel se referă la făgăduințele Vechiului Testament cu privire la venirea lui Mesia și stabilirea Împărăției Sale, dar și la viitorul plin de slavă și prosperitate pentru poporul ales. Iudeii nu au înțeles însă că cele mai multe dintre aceste făgăduințe divine erau condiționate de ascultare. A pretinde împlinirea lor fără a îndeplini condițiile înseamnă încumetare.
7) Iudeii au patriarhii.
Probabil că Pavel i-a avut în vedere în mod deosebit pe Avraam, Isaac și Iacov, prin care binecuvântarea lui Dumnezeu a venit și asupra urmașilor lor. Deși a fi urmașul acestor patriarhi nu reprezintă niciun merit înaintea lui Dumnezeu, iudeii considerau că a fi descendenți ai unor asemenea strămoși importanți reprezenta un merit deosebit.
8) Iudeii Îl au pe Mesia.
Acesta este cel mai înalt privilegiu dintre toate cele amintite de Pavel în acest pasaj al epistolei sale. De fapt, toate celelalte privilegii și binecuvântări speciale revărsate asupra poporului iudeu ținteau spre Mesia și Împărăția Sa. Din nefericire, când Mesia S-a născut „după trup” (vers. 5) și „a locuit printre noi plin de har și de adevăr” (Ioan 1:14), iudeii nu au vrut să-L recunoască și L-au lepădat pe Unsul lui Dumnezeu.
Ultima afirmație din versetul 5 se referă la dumnezeirea Domnului Iisus Christos: ”Christosul, care este mai presus de toate lucrurile, Dumnezeu binecuvântat în veci. Amin!” Acesta nu este singurul pasaj biblic care afirmă dumnezeirea lui Iisus Christos, căci întreaga Scriptură este plină de astfel de afirmații (vezi Ioan 1:1-3; Efeseni 1:20-22; Filipeni 2:10,11; Coloseni 1:16,17; 2:9).
Iată opt privilegii deosebite de care s-a bucurat poporul Israel, dar de care, din nefericire, el a abuzat. Toate aceste privilegii nu i-au salvat pe israeliți de la lepădare. Pavel însuși enumeră în Epistola către filipeni o serie de privilegii de care s-a bucurat, dar care nu l-au mântuit (vezi Filipeni 3:4-6): A fost circumcis în ziua a opta după lege; era israelit, „evreu din evrei”; era fariseu care își arătase râvna pentru cauza lui Dumnezeu, iar din punct de vedere al Legii, Pavel se considerase a fi „fără prihană”.
Însă toate acestea nu l-au mântuit pe apostol, căci oricât de multe ar fi privilegiile, ele nu pot salva, ci pot doar ajuta la pregătirea inimii. Mântuirea a venit în viața lui Pavel doar atunci când s-a întâlnit cu Iisus pe drumul spre Damasc (vezi Fapte 9:1-9). În fața slavei Mântuitorului, Pavel a realizat că tot ceea ce considerase până atunci a fi merite personale, nu însemna nimic în ochii lui Dumnezeu.
Dorința lui Pavel era ca și frații săi iudei să aibă aceeași experiență spirituală: Să renunțe la pretențiile și meritele lor și să se încreadă în Iisus Christos, singurul care le poate aduce mântuirea, eliberarea din crunta robie a păcatului.
Lori Balogh
