„După chipul și asemănarea Lui”
Raportul creației omului este cât se poate de simplu în narațiunea lui, însă profund în semnificații: „Apoi Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea noastră; el să stăpânească peste peștii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul și peste toate târâtoarele care se mișcă pe pământ. Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească și parte femeiască i-a făcut” (Geneza 1:26,27).
Nu mă voi opri asupra ideii de unicitate a Dumnezeirii în contextul existenței mai multor Persoane divine, adevăr care reiese clar din raportul Creației. Dumnezeu este Unul singur în ceea ce privește natura Sa, gândirea Sa, planurile Sale și caracterul Său. Acest adevăr reiese clar din folosirea verbului la singular: „Dumnezeu a zis…”
Însă același Dumnezeu unic plănuiește „să facem (pluralul verbului „a face” n.n.) om după chipul Nostru și după asemănarea Noastră” (formele de plural ale pronumelor posesive), ceea ce dovedește existența mai multor Persoane divine.
O întrebare care se naște din acest succint raport al Creației omului este următoarea: De ce se folosește repetiția: „după chipul Nostru și după asemănarea Noastră”? Nu ar fi fost suficient să se raporteze că omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, fără a se mai adăuga și „după asemănarea” Lui?
Limba ebraică folosește adesea repetiția cu scopul de a sublinia o idee prin repetarea ei în alte cuvinte. Însă repetarea ideii de bază într-o altă exprimare adaugă nuanțe noi care clarifică ideea deja exprimată.
În Scriptură, niciun cuvânt nu este de prisos. Mesajul transmis de Geneza 1:26,27 poate fi exprimat astfel: Deși am fost creați după chipul lui Dumnezeu (suntem imagini, icoane ale Sale), totuși nu suntem identici cu El, ci doar asemănători. Inspirația biblică a găsit cu cale să clarifice acest lucru încă de pe primele pagini ale Scripturii, pentru a ne feri de gândul luciferic că noi, creaturi ieșite din mâna lui Dumnezeu, am putea vreodată considera că suntem dumnezei, de aceeași natură cu Creatorul.
Această greșeală a făcut-o cândva Lucifer, iar consecințele nefaste ale acestei greșeli le simte întregul Univers. În altă ordine de idei, Scriptura face deosebire între a fi creat „după chipul lui Dumnezeu” (în cazul omului) și a fi „întipărirea Ființei” lui Dumnezeu (în cazul lui Iisus Christos – vezi Evrei 1:3). Doar Iisus Christos este întipărirea Ființei Tatălui, fapt care justifică afirmația Mântuitorului: „Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl” (Ioan 14:9).
Ce semnificații are faptul că omul a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu? În ce privințe ne (mai) asemănăm cu Creatorul după circa șase milenii de istorie a păcatului și de degradare a naturii umane? Care este idealul suprem al lui Dumnezeu cu rasa umană decăzută?
Acestea sunt întrebări existențiale, prin urmare ele sunt de o importanță deosebită. Dacă nu cunoaștem când a avut loc bătălia de la Waterloo, dacă nu cunoaștem cursul valutar de azi sau cine este președintele Zambiei, nu pierdem prea mult în viață. Însă dacă nu cunoaștem cum am fost creați, în ce privințe ne asemănăm cu Creatorul nostru și care sunt idealurile și așteptările Sale față de noi, atunci am pierdut sensul vieții noastre pe pământ. Și ce este mai dureros pentru o ființă inteligentă, așa cum este omul, să nu-și descopere sensul vieții pe pământ?
În câteva afirmații scurte, dar clare, autoarea americană Ellen G. White încearcă un răspuns la aceste întrebări existențiale: „Omul trebuia să poarte chipul lui Dumnezeu atât în înfățișarea exterioară, cât și în caracter. Numai Christos singur este „întipărirea Ființei” Tatălui (Evrei 1:3); omul însă a fost creat „după chipul” lui Dumnezeu. Natura sa era în armonie cu voința lui Dumnezeu. Mintea sa era capabilă să înțeleagă lucrurile dumnezeiești. Sentimentele sale erau curate; apetitul și pasiunile lui erau sub controlul rațiunii. El era sfânt și fericit, purtând chipul lui Dumnezeu și fiind în perfectă ascultare de voința Sa” (1).
Întrebarea: „În ce privințe ne asemănăm cu Creatorul?” este o fereastră deschisă spre uriașul ocean al cunoașterii – atât a cunoașterii de Dumnezeu, cât și a cunoașterii de sine. Nu poate exista o știință mai înaltă decât aceasta, fapt pentru care Mântuitorul a legat dobândirea vieții veșnice de această cunoaștere existențială: „Și viața veșnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Christos, pe care L-ai trimis Tu” (Ioan 17:3).
Poate exista un țel mai important, mai vital, mai măreț și mai urgent pentru omul decăzut decât acela de a-și cunoaște Creatorul și, pe această cale, să dobândească viața veșnică? Însă poți compara finitul cu infinitul? În mod paradoxal, finitul și infinitul pot fi comparate, căci aici nu vorbim de cantitate, ci de calitate.
Din punct de vedere al cantității, da, Dumnezeu este veșnic, infinit, în timp ce omul trăiește 70‑80 de ani. Dumnezeu are o putere intelectuală infinită, în timp ce puterea intelectuală a omului este doar o scânteie în comparație cu a Lui. Dumnezeu este atotputernic, în timp ce omul își contabilizează slăbiciunile. Dumnezeu este omniscient, în timp ce omul de abia atinge cu vârful degetului oceanul cunoașterii. Dumnezeu este omniprezent, în timp ce omul se află sub spațiu și timp.
Da, din punct de vedere al cantității, El este Dumnezeul cel mare și atotputernic, în timp ce omul este un atom, un fir de praf în acest Univers. Însă din punct de vedere al calității, Creatorul și ființele omenești create au multe lucruri în comun. Căci așa am fost creați. Așa a vrut El să fim creați, „după chipul și asemănarea Lui.”
Cunoașterea lui Dumnezeu ne ferește de o mulțime de lucruri nedorite care pot conduce existența noastră spre dezastru și faliment. Ea ne ferește de idolatrie, de închinare înaintea unor zei falși, inexistenți. Această cunoaștere ne ferește de a trăi în minciună, având viața „condimentată” cu „nădejdi înșelătoare” (vezi Ieremia 7:4).
Cunoașterea lui Dumnezeu ne așază pe locul stabilit de Creator, potrivit cu calitatea de creatură, oferindu-ne oportunitatea de a ști cui ne închinăm și de a alege liber dacă vrem sau nu să petrecem veșnicia alături de El.
Însă și cunoașterea de sine este la fel de importantă pentru existența noastră. Un om care nu se cunoaște pe sine nu-și va identifica niciodată punctele slabe, devenind vulnerabil la cele mai obișnuite crize ale vieții. El nu va fi conștient de natura sa decăzută, fapt care-l va împiedica să vină la cruce pentru a găsi mântuirea. El nu-și va cunoaște înzestrările și talentele, fapt care-l va face la fel de sărac și neproductiv ca și când nu ar avea nicio înzestrare sau talent.
Și, în final, omul care nu-L cunoaște pe adevăratul Dumnezeu și nu se cunoaște nici pe sine este un om fără identitate. El nu știe nici cine este, nici de unde vine, nici încotro se îndreaptă. Între o navă naufragiată pe ocean care se deplasează în derivă, fără nicio țintă, și un om care nu-și cunoaște identitatea nu este nicio diferență. Cu excepția uneia singure: omul este totuși o ființă rațională, nu un obiect neînsuflețit.
Nu ne este indiferent dacă venim din haosul primordial, prin simpla acțiune a legilor hazardului, sau venim din mâinile creatoare ale unui Dumnezeu atotputernic care ne este Tată. Nu ne este indiferent dacă suntem urmașii îndepărtați ai amoebelor, viermilor, batracienilor și primatelor, adică niște animale mai evoluate, sau suntem fii de Dumnezeu, ființe cu demnitate regească.
Și iarăși nu ne este indiferent dacă ne îndreptăm din nou spre un haos cosmic și spre anihilarea vieții sau spre o viață fără sfârșit, trăită la cote maxime alături de Cel care ne-a creat și salvat.
Cât de mult ne asemănăm noi, oamenii, cu Creatorul nostru? Care sunt acele lucruri comune pe care le avem, chiar dacă nu trebuie să pierdem din vedere imensa distanță care există între o creatură și Creatorul ei?
Mărturisesc faptul că nu m-am gândit la acest subiect până acum. Simt însă că el este atât de vast încât mintea pare că se blochează. De ce afirm acest lucru? Pentru că îmi pun o întrebare logică: Dacă noi am fost creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, iar Dumnezeu este infinit, înseamnă că și noi putem atinge infinitul în asemănarea cu El? Până unde poate merge această asemănare? Care este limita?
Desigur, nu mă gândesc la ideea luciferică de a deveni dumnezei, pretinzând cândva, în viitor, că am ajuns egali cu Creatorul nostru. Totuși, până unde poate ajunge asemănarea cu El? Iată doar câteva direcții de gândire, fără pretenția de a epuiza subiectul care, așa cum am afirmat, este deosebit de complex.
1) Conștiința morală – capacitatea de a deosebi binele de rău.
Dumnezeu este o Ființă morală, iar noi, oamenii, de asemenea suntem ființe morale în structura noastră interioară. Avem principii morale care ne ghidează viața și, dacă uneori le călcăm din cauza naturii noastre decăzute, undeva înăuntrul ființei noastre știm care sunt acele principii. Știm când săvârșim un rău, chiar dacă în timp conștiința morală se atenuează prin repetarea răului săvârșit.
În tinerețe am avut ocazia să lucrez într-o echipă mixtă formată din câțiva oameni credincioși și alți oameni care nu manifestau niciun interes față de religie. Aceștia din urmă își permiteau, fără aparente mustrări de conștiință, să înjure, să insulte, să mintă, să discute lejer despre lucruri imorale și multe altele. Cei din grupul celor credincioși nu făceau aceste lucruri, însă uneori greșeau și ei: poate un cuvânt de nerăbdare, poate o ironie mai acidă… Dacă se întâmpla acest lucru, instantaneu venea replica din tabăra celor nereligioși: „Voi nu ar trebui să faceți asta. Voi nu aveți voie să vorbiți astfel. Voi sunteți pocăiți…”
Dar stai puțin! E adevărat, un creștin nu are voie să facă anumite lucruri. Dar de ce doar noi nu avem voie să le facem? Pentru voi nu există aceleași legi, aceleași principii morale? Voi sunteți construiți din alt material? Aveți alt statut înaintea lui Dumnezeu decât noi?
Tocmai astfel de judecați și percepții ale oamenilor fără Dumnezeu arată că și ei au o conștiința morală, chiar dacă nu țin cont de ea, trăind în voia firii lor decăzute. Câtă dreptate are apostolul Pavel cand le scrie credincioșilor din Roma:
„Când neamurile, măcar că n-au lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, care n-au lege, își sunt singuri lege; și dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor, fiindcă despre lucrarea aceasta mărturisesc cugetul lor și gândurile lor, care sau se învinovățesc, sau se dezvinovățesc între ele. Și faptul acesta se va vedea în ziua când, după Evanghelia mea, Dumnezeu va judeca, prin Iisus Christos, lucrurile ascunse ale oamenilor” (Romani 2:14‑16).
2) Liberul arbitru – libertatea de a alege între bine și rău.
Dumnezeu are deplină libertate să aleagă între bine și rău. Dacă ar vrea să aleagă răul și ar deveni un Dumnezeu rău, nu ar exista nimeni mai mare decât El care să-L tragă la răspundere. Însă El a ales și alege permanent binele, spre fericirea și stabilitatea întregii Sale Creații.
Aceeași libertate de alegere, care Îl caracterizează, El a oferit-o tuturor creaturilor Sale inteligente, fără excepție. De ce? Pentru simplul motiv că „Dumnezeu este dragoste” (1 Ioan 4:8), iar dragostea adevărată nu folosește forța, nu constrânge.
Ca să realizăm cât de mult ține Dumnezeu la libertatea de alegere a creaturilor Sale, pe care o garantează personal, să ne gândim doar la faptul că, respectând-o în dreptul ființelor pe care le-a creat, El a riscat apariția păcatului, a răzvrătirii și a spiritului de independență. Niște ființe-robot, cu „cheia” învârtită în conștiință, nu ar fi avut libertatea și posibilitatea de a se răzvrăti împotriva guvernării lui Dumnezeu. Dar tocmai faptul că păcatul s-a putut naște, și odată cu el și rebeliunea lui Lucifer și căderea omului, dovedește faptul că această libertate de alegere există, este garantată de Creator și reprezintă un element important în care ne asemănăm cu El.
3) Dragostea pentru frumos
Într-unul dintre episoadele oferite de canalul Discovery pe tema supraviețuirii în condiții extreme, aventurierul britanic Bear Grylls oferea o lecție de supraviețuire într-o junglă din America de Sud. Străbătând cu mare greutate hățișul plin de primejdii și neumblat de om, la un moment dat el zărește undeva, la înălțime, atârnând de un copac, o floare deosebit de frumoasă. După ce o admiră, se întoarce spre urmăritorii serialului și, arătând spre acea floare spune: „Aceasta este o extravaganță a lui Dumnezeu.”
Într-adevăr, pare ciudat, excentric chiar, ca Creatorul să așeze acea floare delicată într-un loc în care probabilitatea ca ea să fie zărită și admirată de om tinde spre zero. Însă tocmai acest lucru dovedește faptul că Dumnezeu iubește frumosul de dragul frumosului și că El creează frumosul nu întotdeauna pentru a fi admirat de cineva.
În mlaștinile cele mai dezgustătoare, unde este puțin probabil să ajungă mulți oameni, poți întâlni niște bijuterii florale efemere, produsul imaginației și delicateții Creatorului. La fel și pe piscurile munților, unde poate doar vreun alpinist curajos poate ajunge.
Aceeași dragoste pentru frumos este întâlnită și la om. Sunt oameni care pictează fără speranța ca tablourile lor să ajungă vreodată într-o expoziție sau în colecția vreunui pasionat de pictură. Sunt oameni care compun versuri fără să se aștepte ca ele să fie publicate vreodată. Sunt oameni care aștern în scris gândurile, trăirile, visurile și aspirațiile lor fără să se aștepte că vor fi vreodată recunoscuți ca scriitori. Iar alții cântă fără să aibă audiență.
De ce totuși acești oameni creează frumosul, indiferent de calea pe care o aleg? Pentru simplul motiv că ei iubesc frumosul de dragul frumosului și pentru că au fost creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu care iubește frumosul. „Orice lucru El îl face frumos la vremea lui” – afirmă înțeleptul Solomon (Eclesiastul 3:11).
4) Capacitatea de a înțelege abstractul înainte de a vedea concretul.
Atunci când nepoțica noastră avea șase luni, am avut o adevărată revelație. Se afla în brațele soției și mă privea cu ochii ei dulci cu mare atenție și seriozitate. M-am apropiat de ea, am privit-o în ochi și am spus, fără prea mari speranțe că va înțelege ce-i voi spune: „Oliviuța, hai zâmbește la bunicu”!
Spre surprinderea mea, buzele i s-au deschis larg și mi-a dăruit poate cel mai dulce zâmbet pe care l-am primit vreodată. Nu-mi venea să cred ceea ce se întâmplă și am repetat „testul”: „Oliviuța, hai mai zâmbește odată la bunicu.” Și ea a zâmbit din nou. Nu-mi venea să cred că un copil de doar șase luni, care nu știe încă să vorbească, poate înțelege o noțiune atât de abstractă ca verbul „a zâmbi” înainte de a învăța concret ce este un zâmbet. Poate un evoluționist să-mi explice această enigmă?
Dacă ne întoarcem la Scriptură, întâlnim o situație asemănătoare în viața primilor noștri părinți. Adam și Eva fuseseră avertizați de Creator că vor muri în cazul în care vor da dovadă de neascultare și vor mânca din pomul oprit. La data aceea moartea era o noțiune abstractă pentru ei, căci nu se confruntaseră cu ea. Moartea concretă le era cu totul necunoscută.
Cu toate acestea, se pare că cei doi au înțeles foarte bine ce le-a spus Dumnezeu cu privire la consecințele eventualei lor neascultări, căci Eva îi amintește șarpelui de moarte, chiar dacă încă nu se întâlnise cu concretul ei. În concluzie, omul are capacitatea de a înțelege noțiuni abstracte înainte de a se întâlni cu cele concrete, capacitate pe care o are Însuși Creatorul după al cărui chip a fost creat.
Dumnezeu a cunoscut pe deplin abstractul păcatului din veșnicie (fapt pentru care a alcătuit Planul de Mântuire înainte de apariția păcatului), deși concretul păcatului a venit mult mai târziu.
5) Creativitatea
Creativitatea este un alt aspect în care omul se aseamănă cu Creatorul său. Desigur, nivelurile sunt diferite, însă capacitatea de a aduce la existență lucruri noi, care nu existau înainte, este o caracteristică întâlnită și la Dumnezeu, și la om.
În sens teologic, este adevărat că există o diferență între capacitatea lui Dumnezeu de a crea și cea a omului. Doar Dumnezeu poate aduce ceva la existență „ex nihilo” (din nimic), fără să existe o materie preexistentă. Omul doar „face” anumite lucruri dintr-o materie care deja există.
Însă indiferent că vorbim de creație „ex nihilo” sau de creație dintr-o materie preexistentă, această capacitate este comună lui Dumnezeu și omului. Iată încă o dovadă că omul a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.
6) Capacitatea de a imagina lucruri, situații și evenimente înainte ca ele să existe în realitate.
Înainte de realizarea unui obiect sau organizarea unui eveniment, există un plan. Iar înainte de a exista planul, există ideea la nivelul imaginației. Înainte de a crea lumea în toată complexitatea ei, a existat un plan divin. Iar înainte de planul divin a existat ideea Creației. Cele trei etape: idee, plan, realizare pot fi întâlnite în orice proiect omenesc dus la bun sfârșit după modelul marelui proiect al Creației divine.
Chiar și marele Plan de Mântuire, de care beneficiem ca oameni păcătoși ce doresc salvarea, a urmat aceleași etape. Dumnezeu întâi S-a gândit la posibilitatea apariției păcatului, apoi cândva, în veșnicia trecutului, a alcătuit un plan pentru salvarea omenirii („planul pe care-l alcătuise în Sine Însuși” – Efeseni 1:9), iar „la împlinirea vremii” (Galateni 4:4) a declanșat mecanismul ca acest plan să devină realitate.
7) Nevoia de a fi apreciat și prețuit
Cu privire la nevoia omului de a fi apreciat și prețuit de cei din jur nu avem nicio urmă de îndoială. Psihologia are multe de spus în această privință și propria experiență personală confirmă această nevoie interioară a sufletului omenesc. De câte ori, atunci când eram debusolați și descurajați, neștiind dacă ceea ce am realizat a fost sau nu util cuiva, un cuvânt de mulțumire și prețuire ne-a redat speranța și motivația de a continua!
Dumnezeu cunoaște această nevoie a omului și îi vine adeseori în întâmpinare. Unele dintre cele mai prețioase promisiuni făcute de El conțin cuvinte calde de încurajare și apreciere îndreptate, paradoxal, către niște ființe păcătoase și nevrednice.
„Căci Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, Sfântul lui Israel, Mântuitorul tău! Eu dau Egiptul ca preț pentru răscumpărarea ta, Etiopia și Saba în locul tău. De aceea, pentru că ai preț în ochii mei, pentru că ești prețuit și te iubesc, dau oameni pentru tine și popoare pentru viața ta” (Isaia 43:3,4).
„Domnul mi se arată de departe: „Te iubesc cu o iubire veșnică, de aceea îți păstrez bunătatea Mea” (Ieremia 31:3).
Întrebarea care se naște este următoarea: Dacă noi am fost creați cu această nevoie internă după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, oare El, Suveranul, Creatorul, Mântuitorul și Tatăl nostru nu simte aceleași nevoi? Când Biblia ne îndeamnă să-L lăudăm pe Dumnezeu pe toate căile posibile: prin viața noastră, prin cântec, poezie, rugăciuni și fapte bune, este aceasta o cerință arbitrară din partea unui despot care pretinde laude și aprecieri din partea supușilor săi?
Nicidecum! Așa cum un părinte, care se sacrifică pentru copiii săi, așteaptă ca aceștia să vină să-i sară în brațe, să-l îmbrățișeze cu drag, manifestându-și toată dragostea și aprecierea lor, și Tatăl nostru ceresc tânjește după astfel de cuvinte de mulțumire și apreciere. Iar când lauda, recunoștința și mulțumirea din partea creaturilor Sale vin din adâncul inimii, nu doar ca un ritual golit de conținut, bucuria Sa este imensă.
Știți ce face un părinte fericit pentru că are niște copii recunoscători care știu să-l aprecieze? Va revărsa mai multe binecuvântări asupra copiilor săi. Și știți ce vor face acei copii mai mult binecuvântați? Vor aprecia și mai mult dragostea părintelui. Aceasta este spirala fericirii în Împărăția lui Dumnezeu. Aceasta este veșnicia.
Concluzii
Ca ființe create după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, avem multe lucruri în comun cu Creatorul nostru. Ne este de folos să le cunoaștem, să le aprofundăm, căci ne oferă un răspuns luminos la primele două întrebări fundamentale ale existenței: „Cine suntem?” și „De unde venim?”
Suntem fii de Dumnezeu și venim din marele act al Creației divine. Dar încotro mergem? Această a treia întrebare fundamentală a existenței este cu atât mai importantă cu cât în urma nefericitului act al căderii primilor noștri părinți ne-am îndepărtat de idealul divin, pierzând mult din chipul lui Dumnezeu oglindit în noi.
Pe măsură ce istoria păcatului a avansat și generații noi de oameni s-au născut pe pământ, chipul lui Dumnezeu din om s-a șters tot mai mult. Încotro mergem? Nu avem decât două opțiuni și suntem pe deplin liberi să o alegem pe oricare dintre ele. Dumnezeu Însuși garantează libertatea noastră de alegere.
Fie alegem să ne depărtăm de Dumnezeu, făcând din viața și destinul nostru o verigă din lanțul decăderii continue a rasei umane, fie alegem să ne întoarcem cu întreaga noastră ființă spre Dumnezeu, lăsându-L pe El să-Și refacă chipul în noi.
Cea de-a doua opțiune este idealul Său pentru omenirea căzută. Iar atunci când chipul lui Dumnezeu va fi reprodus din nou în om, El va veni să-Și ia copiii și să-i ducă acasă. Pentru veșnicie.
Lori Balogh
Referințe:
(1) E. G. White, „Patriarhi și profeți”, 45.3
